Cianura ungurească ne otrăveşte fîntînile sufletului de 1.000 de ani (2)
  • 30-12-2018
  • 0 Comentarii
  • 125
  • 0

Momentul cel mai dramatic a fost în august 1940, cînd, cu ajutorul căpeteniilor fasciste Hitler şi Mussolini, Ungaria a pus gheara pe Ardealul de Nord-Vest, dezlănţuind apoi o vînătoare sălbatică împotriva românilor, răstignind preoţi pe uşile bisericilor, spintecînd cu baioneta burţile unor femei însărcinate, trecînd prin foc şi sabie numeroase aşezări umane. Am să dau un singur exemplu: epopeea tragică a Moiseiului, a celor 29 de victime, a celor 29 de văduve şi a celor 95 de orfani cu inimile pîrjolite pentru tot restul zilelor de ferocitatea fascismului unguresc.

Iată o poezie populară culeasă de mine, în urmă cu aproape 20 de ani, pe care am publicat-o în volumul de studii „Mîndria de a fi români”. E vorba de un recviem profund, închinat acelei zile blestemate, de 16 octombrie 1944, la care trebuie să ne gîndim ca la un Memento, pentru a nu se mai produce niciodată: „Într-o vineri dimineaţă/ Pe o negură şi ceaţă/ Litănanţii că ne-or prins/ Şi-n cea casă ne-o închis/ Cînd rugatu-i-am mîncare/ Cenderii ne-o împuşcare/ Cînd strigam că plîng pruncuţii/ Mai rău slobozeau plumbuţii/ Cînd strigam eliberare/ România noastră mare/ Şi mai jib ne-o împuşcare!” Am avut ocazia, pe cînd eram student la Viena, să vizitez aşa-zisul „Golden Kabinet” („Cabinetul de Aur”) din Palatul Belvedere, unde fusese semnat – nu cu stiloul, ci cu pistolul – în acea dimineaţă mohorîtă a zilei de 30 august 1940, Diktatul de la Viena. Mă uitam la acea încăpere mică, aşa cum am privit cîndva, pe marele ecran, filmul documentar „Mondo Cane”, poate că unii dintre dvs. îşi mai amintesc secvenţa cu uşa pe care au fost scoşi din Africa şi îmbarcaţi pe corăbii peste 20.000.000 de sclavi negri. Aceea era uşa iadului. Aşa şi cu numitul „Cabinet de Aur”, unde România a fost ameninţată cu dispariţia ca stat, dacă nu acceptă arbitrajul lui Ribbentrop şi Ciano. Printr-o stranie lucrare a sorţii, după exact 15 ani, în 1955, acel birou avea să fie pustiit de un incendiu inexplicabil. Probabil l-au ajuns, după atîta vreme, lacrimile de foc ale copiilor orfani şi ocările văduvelor, dar şi ale preoţilor noştri. Aici aş vrea să mă refer la o scrisoare a lui Bariţiu către Hasdeu, unde era reprodusă rugămintea ungurilor şi saşilor, şi anume ca „Popii valahi să nu afurisească!” De ce? Pentru că blestemele vlădicilor noştri se prindeau şi prăpădul lovea casa prigonitorilor! Am pomenit de Ciano, ginerele lui Mussolini. La ce ne duce cu gîndul numele lui? La cianură, fireşte. Aşa după cum se ştie, ne aflăm în plin scandal internaţional provocat de nişte aventurieri din Australia, care numai în cursul anului 1999 au scos din România cca 300 kg de aur! Şi, de parcă jaful acesta n-ar fi fost de ajuns, ei ne-au mai făcut şi pocinogul de a ne expune oprobriului întregii Planete, poluînd mai multe ape curgătoare cu o gigantică pată de cianură, care se tot preumblă prin zonă, ca un nor de stronţiu. În septembrie 1999, la ultima întîlnire pe care am avut-o cu Emil Constantinescu la Palatul Cotroceni, eu i-am înmînat acestuia un set de documente zdrobitoare, cerîndu-i să intervină, atît ca şef de stat, cît şi ca geolog, pentru a se pune capăt exploatării iraţionale a aurului de către Firma „Esmeralda”. Martori au fost toţi şefii partidelor parlamentare şi toţi miniştrii. Din păcate, Emil Constantinescu n-a luat nici un fel de măsură. Mai mult ca sigur că, dacă ar fi ţinut cont de semnalul de alarmă tras de mine, catastrofa ecologică ar fi fost evitată. Ungaria are toate motivele să fie supărată pe noi, deşi, ca de obicei, ea a exagerat, făcînd din ţînţar armăsar, pentru că noi, cu toţii, am văzut şi am şi mîncat la viaţa noastră peşti de apă curgătoare, numai că peştii morţi, întorşi cu furca şi cu cangea de unguri, în faţa camerelor de luat vederi, erau un fel de balene, provenind din iazuri şi crescătorii. Totuşi, să fim corecţi pînă la capăt şi să recunoaştem partea noastră de vină: e regretabil ce s-a întîmplat. Dar ce-ar trebui să zicem noi, românii, de faptul că ungurii poluează cu cianură fîntînile sufletelor noastre nu de o săptămînă, ci de un mileniu întreg? Toată politica hungaristă faţă de populaţia autohtonă şi majoritară s-a desfăşurat între URĂ şi CIANURĂ. Cel puţin în acest secol XX, Ungaria a fost, pentru întreaga zonă centrală şi sud-estică a Europei, cel mai periculos depozit de reziduuri toxice. Ea a avut şi mai are, în permanenţă, scandaluri cu toţi vecinii: cu românii, cu sîrbii, cu slovacii, cu ucrainienii, ca să nu mai vorbim de evrei, pe care, în al II-lea război mondial, i-a predat aliatului ei natural, Hitler, într-un ritm infernal, la care nici nemţii nu făceau faţă, ceea ce a provocat o intervenţie a lui Eichman, pentru a mai tempera zelul unguresc.

Astăzi, o „echipă de zgomote” dirijată de nişte impostori gen György Frunda, Markó Béla, László Tökés, Csapó Joszeph, Szabó Károly, Peter Eckstein Kovacs ne tot împuie capul cu aşa-zisul europenism al Ungariei, cu scena idilică a mielului care va paşte lîngă lup, dar aşa ceva nu poate induce pe nimeni în eroare. Noi sîntem păţiţi. Sîntem vaccinaţi. Cine s-a fript cu Amiralul fără Mare, Miklos Horthy, suflă şi-n acest Popeye Marinarul modern, pe nume Viktor Orban. Între Franţa şi Germania a fost posibilă o reconciliere istorică, pentru că avem de-a face cu două civilizaţii fundamentale ale lumii. Ar fi cu totul minunat să se înfiripeze asemenea relaţii şi între România şi Ungaria. Din păcate, Ungaria n-a învăţat nici acum să se poarte între Ţările şi Popoarele lumii, iar asta n-o spunem numai noi, ci toţi aceia care cunosc caracterul sangvinar al unor urmaşi ai lui Attila, visul lor periculos, de sfîşiere teritorială a altor state, prin intrigă, prin şantaj, prin asmuţirea puternicilor zilei. Această Ungarie are un dublu comportament, un fel de dedublare a personalităţii: în faţă ne asigură de tot sprijinul ei şi participă la Acordul Militar „Cer Deschis” – dar pe ascuns ne arde pe unde ne prinde, în special prin acest diabolic lobby făcut de politicieni şi afacerişti proveniţi din valurile succesive ale emigraţiei ungureşti, încă din 1848.

Din adînc de cronici şi de „vatră românească” voi scoate în palmă cîţiva cărbuni aprinşi, care glăsuiesc despre persecutarea românilor de către unguri la începutul secolului XX – samavolnicii care au fost denunţate, pe plan mondial, de către mari conştiinţe, ca Lev Tolstoi, Emile Zola, Louis Leger, Setton-Watson, fiul lui Garibaldi ş.a. Exemplele provin dintr-o tipăritură rară, intitulată „Suferinţele din Ardeal”, de Vasile Stoica, apărută la Bucureşti, în anul 1916. Citez: „15 octombrie 1897 – Vasile Morar, preot în Ciufud, Comitatul Alba de Jos, e osîndit în Cluj la 18 luni temniţă şi 600 de coroane amendă; Simion Crăciun, învăţător, la 1 an temniţă şi 400 de coroane; Ion Simu, student la Teologie, la 6 luni temniţă şi 200 de coroane amendă, toţi 3 pentru că au cîntat «Deşteaptă-te, române»; şi «Doina lui Lucaciu»; 20 ianuarie 1899 – Dimitrie Palcu din Curtici (Comitatul Arad) e condamnat la 3 luni de temniţă şi 100 de coroane amendă, fiindcă a strigat «Jos ungurii!» iar Petru Drăgoi şi Ilie Ştefănică la cîte 8 zile de temniţă pentru că au cîntat «Doina lui Lucaciu»; 10 februarie 1900 – 24 de flăcăi din Sălişte sînt pedepsiţi la cîte 12 zile temniţă (laolaltă 288 de zile) pentru că au purtat brîie Tricolore; 26 septembrie 1900 – studenţii G. Novacovici şi I. Scurtu sînt osîndiţi la cîte 10 zile de temniţă şi cîte 10 coroane amendă pentru că au pus o coroană de flori pe mormîntul lui Avram Iancu. Curtea de Apel a mărit pedeapsa la cîte 2 luni de temniţă; iulie 1902 – în Balinţ (Comitatul Caraş-Severin) întru întîmpinarea protopopului, care venea să sfinţească biserica nouă, au ieşit călăreţii, avînd cîteva steguleţe Tricolore. Jandarmii i-au arestat aproape pe toţi. A început apoi o goană nebună după Tricolor, printre oameni. Fără pic de sfială, ungurii au intrat în biserică înarmaţi şi cu pălăriile pe cap, apoi pe uşa împărătească, chiar şi în altar, scotocind şi răsturnînd totul; 1904, Duminica Paştilor, în Lăpuşnic (comitatul Hunedoara), faurul Ion Gavrilă a dus la biserică o lumînare cu panglică Tricoloră, care fu confiscată. Îndată după liturghie, au sosit la casa lui jandarmii şi notarul, care îi răscoliră toată casa, căutînd după vreo altă panglică Tricoloră, îl bătură şi îl deteră pe mîna judecătoriei; 27 octombrie 1906 – fetiţa Maria Colibaş din Ilia e pedepsită de pretor cu 10 zile de temniţă şi 50 de coroane amendă, pentru că a avut o panglicuţă Tricoloră în păr; 1 iulie 1907 – în Făget (Comitatul Caraş-Severin), la maialul copiilor, doi copii sînt arestaţi şi bătuţi de jandarmi pentru că aveau Tricolor la pălărie; 18 noiembrie 1907 – 4 ţărani din Micălaca sînt pedepsiţi de solgăbirăul din Arad cu cîte 15 zile de închisoare şi 20 de coroane amendă pentru că au cîntat «Deşteaptă-te, române!» şi «Hora Unirii»; 7 iulie 1908 – în Hărău (Comitatul Hunedoara), jandarmii cu sergentul major Bajko stîlcesc în bătăi pe ţărani, la cîrciumă, pentru că stăteau povestind despre Avram Iancu; 16 august 1909 – protopopul Mihail Ciudariu, din Dob (Comitatul Sătmar), e pedepsit de solgăbirău cu o zi de temniţă şi 4 coroane amendă deoarece cîinele său a lătrat după ungurul Keresztes Laszlo, care trecea pe stradă; 2 ianuarie 1910 – Octavian Goga e arestat în Budapesta, pe cînd vroia să plece în străinătate, şi e dus sub escortă la Cluj, în arest preventiv, avînd să răspundă în nişte procese de presă; iunie, 1910 – ţăranul Stan Tudor Doboş din Apateu (lîngă Boroşineu) tată a 7 copii, e osîndit la 3 luni şi 10 zile temniţă, pentru că a zis că noi am venit în Ardeal încă sub Împăratul Traian, cu 800 de ani înaintea ungurilor; 28 august 1910 – Tîrg la Cîmpeni. Jandarmii pornesc o goană turbată după Tricolor; arestează, bat, sfîşie hainele. Pe o femeie o lasă în pielea goală în mijlocul străzii, după ce i-au sfîrtecat iia cusută cu fir roşu, galben, albastru. Sînt o mulţime de răniţi, unii străpunşi cu baioneta” – am încheiat citatele. Exemplele sînt cu zecile de mii. Întreaga existenţă a românilor, sub opresiunea maghiară, ceas de ceas, a fost un calvar.

Din nenorocire, ungurii nu s-au astîmpărat nici acum, după trecerea unui veac. Numai că metodele sînt mai perfide şi maghiarizarea forţată nu se mai face dezbrăcînd femeile în căutarea vreunui crîmpei de mătase Tricoloră, ci colonizînd economic Transilvania, schimbînd denumirile unor străzi, ca 1 Decembrie şi Mihai Viteazul, în tot felul de nume, care n-au nici o semnificaţie pentru România şi ne zgîrie urechile, ca o sîrmă ghimpată.

Astăzi, această organizaţie teroristă, UDMR, participă la guvernarea României, adică la aruncarea ei în aer din interior. Am fost cei dintîi care, după alegerile din noiembrie 1996, au denunţat, de la tribuna Camerelor Reunite ale Parlamentului, cîrdăşia PNŢCD-PNL-PD-UDMR ca pe o alianţă împotriva naturii, capabilă să producă României un rău ireparabil. Din păcate, am avut dreptate. Există două judeţe în inima Ţării, Harghita şi Covasna, în care autoritatea Statului Român nu se mai exercită. Şi, cu siguranţă, şi judeţul Mureş ar fi fost înghiţit de această enclavă anacronică, dacă nu se producea reacţia energică a „Vetrei Româneşti” şi a martirului Mihăilă Cofariu, care nu întîmplător, e membru al Partidului România Mare!

Stimaţi prieteni, Partidul România Mare a făcut, în permanenţă, dovada că nu se teme de duşmani şi că are ac de cojocul revanşismului unguresc. Ştiţi cîte căpetenii udemeriste mănînc eu la micul dejun? Aţi ghicit, trei! În frunte cu Mumia lui Lenin, pe nume Markó Belá, despre care presa centrală din această dimineaţă ne anunţă că s-a însurat, pentru a doua oară, cu o corespondentă a postului budapestan Duna TV şi, de transparent şi democrat ce e, a făcut nunta într-o… pivniţă din Sfîntu Gheorghe! Să-i urăm casă de piatră, să facă 10 Lenini mititei, dar să rămînă acolo, în beci, pînă cînd l-oi chema eu la vorbitor! Înmulţiţi cifra 3 cu cele 365 de zile şi veţi vedea că, în curînd, UDMR-ul o să dispară, cu gruparea sa paramilitară, „Levente”, cu tot! Acum, mai nou, se încearcă narcotizarea şi hipnotizarea românilor cu mirajul integrării în structurile euro-atlantice. În principiu, noi n-avem nimic împotriva noii arhitecturi a bătrînului continent, cu cîteva condiţii esenţiale: respectarea integrităţii teritoriale a României, a caracterului unitar şi naţional al Statului Român, precum şi a demnităţii Poporului Român. Dacă nu se va ţine seama de Idealurile Poporului Român, de specificul şi tradiţiile sale, atunci procesul de integrare va fi total compromis.

(va urma)

Corneliu Vadim Tudor

(26 februarie 2000, Palatul Sporturilor şi Culturii din Târgu Mureş)

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite