Cianura ungurească ne otrăveşte fîntînile sufletului de 1.000 de ani (1)
  • 18-12-2018
  • 0 Comentarii
  • 141
  • 0

La jubileul celor 10 ani de la întemeierea Uniunii Naţionale „Vatra Românească”, vă rog să primiţi salutul frăţesc, din adîncul inimii, al Partidului România Mare! Este cu totul minunat că în anul 2000, al Jubileului naşterii lui Isus Christos şi al Jubileului naşterii lui Eminescu, noi sărbătorim şi Jubileul „Vetrei Româneşti”. Pentru că existenţa noastră, ca români şi creştini, se desfăşoară privegheată din înalturi de aceste două personalităţi copleşitoare, fără de care n-am mai fi fost ce sîntem: Isus Christos şi Mihai Eminescu, sau Mesia cel Mare, al Umanităţii, şi Mesia cel Mic, al Românismului.

În inima fiecărui român e aprinsă o candelă simbolică pentru aceşti demiurgi, care n-au făcut rău la nimeni, dar atîta au pătimit în scurta lor viaţă! Noi sîntem Poporul lui Christos şi al lui Eminescu şi de-aia nu cădem, de-aia nu îngenunchem în faţa vrăjmaşilor, de-aia dăinuim tot mai falnici în Spaţiul Mioritic al bunilor şi străbunilor noştri, fiindcă au plătit ei şi pentru noi, au luat păcatele noastre pe umerii lor şi L-au făcut pe Dumnezeu să-Şi întoarcă faţa către noi tocmai cînd eram mai necăjiţi şi totul părea pierdut. Iar acest miracol s-a petrecut de cîteva ori în acest veac: o dată cînd am făurit România Mare, la 1 Decembrie 1918, o dată cînd Mareşalul Antonescu a rostit istorica poruncă „Români, vă ordon: treceţi Prutul!”, altă dată în toamna anului 1944, cînd, cu jertfe grele, am eliberat Ardealul de Nord-Vest, cotropit de hoardele păgîne, şi, în fine, în acel februarie al anului 1990, cînd, din pîntecele îndurerat al Patriei-Mame, s-a născut o Regină, Zîna cea Bună a demnităţii şi apărării Neamului nostru, sătul de atîta minciună, de atîta batjocură şi sîngerare fără rost. Iar acest cocon împărătesc este „Vatra Românească”! Laudă acelora care i-au pus temeliile! Ferice de cei care, dintre zecile de mii de cuvinte ale bogatei Limbi Române, au ales cuvîntul „vatră”! Mai mult ca sigur, „vatră” vine de la cuvîntul latin „vetus”, care înseamnă „bătrîn”, soldaţii romani ajunşi „veterani” lăsîndu-se la „vatră”. Dar mai are un înţeles acest termen, iar el provine tot dintr-un cuvînt latin: „vates”, adică „profet”. Neîndoielnic, cuvintele au o magie secretă a lor şi nimic nu putea exprima mai bine cît de sacru e focul din inima românilor decît vatra de ţară, la care şi-au crescut femeile pruncii, la care s-au buchisit psaltirile creştine, la care s-a copt pîinea noastră cea de toate zilele. Vatră se zice la cuptorul aprins, vatră se zice şi la perimetrul satului, vatră se zice şi la cuibul unde vietăţile firii îşi zămislesc şi îşi cresc puii. Ne amintim ce teroare cumplită au declanşat, încă din 22 decembrie 1989, duşmanii de moarte ai Neamului Românesc, pornind o veritabilă prigoană împotriva unor oameni care nu aveau altă „vină” decît aceea de a fi români şi cu care, de bine, de rău, convieţuiseră în pace pînă atunci. Pesemne că aşa intră dracii în unii cărora le fierbe palinka-n cap, şi-i chinuie, şi-i frămîntă, şi-i face să întoarcă spre semenii lor o faţă schimonosită de ură. Atunci, în acele zile şi nopţi ale Sfîntului Bartolomeu, au fost linşaţi români nevinovaţi, unii au fost jupuiţi cu furculiţa, altora li s-au vîrît şobolani morţi în gură şi monede în găvanele ochilor scoşi, iar undeva nişte honvezi descreieraţi au dat măsura atavismului lor barbar, jucînd fotbal cu capul desprins de trup al unui român. Acela a fost „momentul adevărului” şi atunci au priceput pînă şi internaţionaliştii de profesie cît de artificială era armonia dintre români şi unguri şi că, în realitate, singura atitudine normală pe care trebuie să o avem faţă de cei care ne vor pieirea este starea de veghe. Pentru că, în vreme ce strămoşii noştri au scris cel mai vechi imn al creştinismului, „Te Deum Laudamus” („Pe Tine, Doamne, Te lăudăm”), înaintaşii ungurilor au slobozit strigătul gutural „Fără milă!”, ca şi „Nem! Nem! Soho!”. Periodic, de-a lungul Istoriei, au venit astfel de momente ale Adevărului, cînd noi ne-am dovedit a fi de partea toleranţei creştine, iar ei ne-au vînat ca pe nişte sălbăticiuni ale codrilor. Savanţii au observat o anumită inadaptabilitate a ungurilor în spaţiul european, fiindcă ei nu seamănă cu nimeni din jur şi au o limbă extrem de dificilă, iar sentimentul acesta de izolare îi aruncă, periodic, de la o extremă la alta, ei devenind cînd foarte agresivi, cînd foarte deprimaţi, ceea ce şi explică de ce Ungaria dă cel mai mare număr de sinucigaşi din lume. Nu am nimic împotriva ungurilor ca Naţie, am prieteni foarte buni şi colaboratori unguri în conducerea PRM – iată, aici, la Târgu Mureş, mă însoţeşte şi deputatul PRM de origine maghiară, Iuliu Furo, care e loial României şi declară, pretutindeni, că Ardealul e românesc – preţuiesc acest Popor pentru calităţile sale umane, muzicale, literare, chiar sportive, dar i-aş ruga pe ungurii cinstiţi şi muncitori să-i izoleze ei, mai întîi, pe cei care îi compromit prin acţiuni subumane. În acele zile şi nopţi tragice, cînd crimele neo-horthyste au îndoliat atîtea case de români şi se forţa desprinderea Transilvaniei de România – ei, bine, din apele însîngerate ale Mureşului, din horbota sclipitoare a zăpezii trecătorilor din Carpaţi, dar şi din gorunul multisecular al lui Horea şi fluiera fermecată a lui Iancu, a prins viaţă sfînta familie a „Vetrei Româneşti”. Îmi amintesc ce oftat de uşurare s-a auzit atunci, trecînd, ca un fluid dătător de viaţă, de la un capăt la altul al Ţării! Eu însumi, prigonit, interzis şi rămas fără pîine, am simţit o bucurie clocotitoare, pentru că Poporul meu, pe care îl ştiam mai mult din cărţile de Istorie şi din filme, s-a scuturat de jugul lipitorilor, s-a ridicat din genunchi ca eroul arhetipal din romanele lui Liviu Rebreanu şi a tunat de s-a cutremurat catapeteasma cerului: „Pînă aici! Destul! Asta-i Ţara Românilor! Pe-aici nu se trece! Cui nu-i place, n-are decît să plece, să dispară din faţa ochilor noştri”. Era picătura aceea faimoasă, care umple paharul răbdării românilor, şi picătura s-a făcut pîrîu, şi pîrîul s-a făcut rîu, iar rîul a devenit un fluviu năvalnic, în apele de argint ale căruia s-a oglindit Crucea de pe Caraiman! Fulgerător s-au regăsit românii atunci, în acele zile de grea cumpănă! Năucitoare a fost lovitura pe care au dat-o ei, prin rezistenţă şi nobleţe, tuturor acelor hiene ale Istoriei, care tot încearcă marea cu degetul, cu subsidiaritatea, cu autonomia locală şi cu alte palavre meşteşugite, dar în vremea asta ţin cuţitul ascuns la carîmbul cizmei şi vor să ni-l înfigă în inimă. În acest secol zbuciumat, scenariul acestei boli, care se numeşte „hungarită cronică”, s-a repetat de mai multe ori.

(va urma)

Corneliu Vadim Tudor

(26 februarie 2000, Palatul Sporturilor şi Culturii din Târgu Mureş)

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite