Christos şi sufletul uman
  • 03-06-2020
  • 0 Comentarii
  • 296
  • 0

Antroposofia este un curent spiritual modern, fundamentat de austriacul Rudolf Steiner (1861-1925), personalitate complexă, dotată cu capacitatea de a dezvolta în mod consecvent și interactiv atît mistica înaltă bazată pe experiențe interioare care l-au condus la cercetări aprofundate în lumea spirituală, cît și gîndirea riguros științifică despre spirit, prin opoziție cu tendințele materialismului dominant în Secolul al XIX-lea și prima parte a Secolului al XX-lea. Materialismul urmărea eliminarea nivelului divin-spiritual din cunoaștere prin contestarea existenței acestuia în Univers, ceea ce l-a îndreptățit pe Rudolf Steiner să afirme: ,,Tragedia materialismului constă în faptul că nu poate înțelege ce este materia”.

Pentru a sintetiza conținutul de idei al antroposofiei sau științei despre spirit, vom porni de la un principiu de bază formulat chiar de Rudolf Steiner: ,,Oricărei realități materiale din Univers îi corespunde ceva spiritual și orice realitate spirituală din Univers primește la un moment dat expresie în lumea materială”. Întreaga evoluție, mai întîi biologică și apoi social-istorică a umanității este o ilustrare vie a acestui principiu. Cunoașterea directă a resorturilor spirituale ale umanității, ca și cunoașterea exterioară a materiei, se obține numai prin eforturi susținute de perfecționare a structurilor noastre sufletești și spirituale, pentru a deveni apți și demni de dezvoltarea conștientă și responsabilă a relației omului cu lumea spirituală în toată puritatea indispensabilă acestui scop. Unul din principalele scopuri ale antroposofiei constă în deschiderea căilor cunoașterii de sine, fapt necesar pentru evoluția viitoare a omenirii. Atît cunoașterea de sine cît și înțelegerea coerentă a lumii interioare și a ambianței telurice și cosmice se pot dobîndi prin studiul scrierilor antroposofice, întrucît logica riguroasă a expunerilor oferă gîndirii posibilitatea aprecierii valorii acestora, chiar și în lipsa accesului personal direct la lumile spirituale. Omul apare, astfel, ca o ființă dublă, cu problematică cosmică și problematică terestră, avînd sarcina realizării sintezei superioare a acestora.

In consecință, antroposofia este știința despre spirit care ne dă posibilitatea înțelegerii rațiunii de a fi a structurilor și evenimentelor aparținînd lumii sensibile, precum și a înlănțuirii acestora în timp și spațiu. Ea nu este o fundamentare teoretică pusă la îndemîna unei secte religioase, cum încearcă să denigreze unele scrieri mișcarea antroposofică, ci reprezintă calea spirituală de valorificare concretă a forțelor aduse de Christos pe Pămînt, atît de necesară într-o perioadă de timp în care dezbinarea între oameni se manifestă în toate relațiile individuale și de grup. Există, în prezent, antroposofi aparținînd celor mai diferite confesiuni religioase care consideră că au găsit, în sfîrșit , în antroposofia lui Rudolf Steiner un limbaj comun capabil să creeze baza pentru o nouă deschidere spirituală către lume, prin înțelegerea momentului-cheie pentru întreaga evoluție cosmică pe care l-a reprezentat Evenimentul de pe Golgota de acum 2000 de ani.

Antroposofia nu este teorie, ci cunoaștere vie, ceea ce se reflectă în faptul că a pus toate premisele și a elaborat soluții valoroase în diferitele domenii aplicative marcate de consecințele tuturor situațiilor de criză caracteristice lumii actuale pe care Rudolf Steiner le-a prevăzut cu 8-9 decenii în urmă. Astfel, pe baza cunoașterii aprofundate a omului (antropologia antroposofică), Rudolf Steiner, colaboratorii și urmașii săi au elaborat principiile și metodele terapeutice ale medicinei antroposofice, ale agriculturii biodinamice, ale sistemului pedagogic Waldorf, ale tripartiției sociale, au dat naștere unui impuls original în arhitectură. Putem conchide că antroposofia este totodată o cale de cunoaștere obiectivă, o cale de autocunoaștere și o cale de viață. Ea este prelungirea în Eul omului actual a activității lui Christos, a Logosului care a acționat de la începutul existenței Universului.

Mișcarea antroposofică, care s-a separat din mișcarea teosofică, s-a dezvoltat independent, și numai în mod eronat sau abuziv este asociată cu alte curente și organizații actuale. Ea deschide perspective luminoase educației pentru libertate, iubirii dintre oameni și colaborării cu natura, iar spiritualitatea românească, constitutiv creștină și cu o largă deschidere spre înțelegerea integrării omului în Cosmos, este o matrice gata pregătită pentru receptarea și dezvoltarea acestor imperative ale mileniului III (aprecieri ale dr. Petre Papacostea).

În cele ce urmează, voi prezenta cîteva dintre ideile lui Rudolf Steiner la Conferința de la Nooköping din 12 iulie 1914, privitoare la ființa lui Christos și sufletul omenesc.

Sufletul uman! Pentru a-l desemna în sensul științei spiritului avem un cuvînt care nu-l cuprinde în totalitate, dar care, pentru ființele pămîntești ce sîntem, pătrunde sufletescul la limitele sale largi: este monosilaba eu. Cînd rostim cuvîntul eu, ne aducem aminte imediat că prin această entitate desemnăm unul din cele patru mădulare ale naturii umane. Ființa omenească are patru mădulare constitutive: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și eul. Știm că pentru a înțelege corpul fizic trebuie să urcăm la cele trei încorporări precedente ale Pămîntului nostru, încorporarea Saturn, Soare și Lună. Știm că într-un trecut îndepărtat, în timpul încorporării saturniene a Pămîntului nostru, acest corp fizic dobîndise deja principiul său; în timpul încorporării Soare, corpul eteric și-a aflat principiul său, iar în timpul încorporării Lună, corpul astral. Eul nostru își continuă această dezvoltare prin intermediul a trei mădulare sufletești: prin sufletul senzației, sufletul rațiunii sau afectivității și sufletul conștienței.

Evoluția sufletească a omului pe Pămînt a primit două daruri religioase. Un dar religios este destinat să sădească în sufletul omenesc forțele care conduc la libertate, la deosebirea adevărului de fals, a frumosului de urît și a binelui de rău. Pe de altă parte, un alt dar religios a trebuit să îi fie dat omului în timpul evoluției pămîntești pentru a sădi în sufletul său germenele prin care sufletul să poată simți în sine, unit cu sine, divinul. Primul dar religios este cel ce ne apare în măreața scenă de la începutul Vechiului Testament  Ispita și Căderea. Celui de-al doilea îi corespunde tot ceea ce înglobăm în expresia ,,Misteriul de pe Golgota”.

Un Părinte al Bisericii n-a avut teamă să spună despre filosoful grec Heraclit, ca și despre Socrate și Platon, că ei au fost creștini avant la lettre, înainte de fondarea creștinismului. Ajungem cel mai repede să înțelegem ce a vrut să spună acel Părinte al Bisericii, dacă încercăm să intrăm în simțirea acelor suflete care, în primele secole ale erei creștine, au căutat să fondeze și să facă înțeles raporturile lor personale cu Christos. Acești creștini nu îl gîndeau pe Christos ca și cînd înainte de Misteriul de pe Golgota n-ar fi avut legătură cu evoluția pămîntească. Adevărații creștini știu că Christos a fost totdeauna legat de evoluția Pămîntului.

Dar unde se găsea Christos pentru vechii iudei? Vechiul Testament povestește că atunci cînd Moise a scos din Egipt poporul iudeu și l-a dus în pustie, în timpul zilei avea în fața lui un stîlp de nor, iar noaptea un stîlp de foc. Este spus că iudeii au traversat marea și că marea s-a despărțit în fața lor, în așa fel încît ei au putut să o străbată cu piciorul, în timp ce egiptenii au fost înecați cînd marea s-a închis. Mai este spus că iudeii au cîrtit că nu aveau apă, dar că la porunca Dumnezeului lor, Moise s-a apropiat de o stîncă din care a făcut să țîșnească apă lovind-o cu toiagul, așa încît această apă i-a înviorat pe evrei. Cum îi apare Domnul Isus Christos poporului evreu? Auzim că ziua într-un stîlp de nor și noaptea într-un stîlp de foc. El s-a manifestat și atunci cînd a despicat apele pentru a salva acest popor, și-n multe alte prilejuri a căror povestire poate fi citită în Vechiul Testament. Se poate spune că El acționa în nor și în foc, în aer, în manifestările elementelor naturii, însă vechilor israeliți nu le-a venit niciodată ideea că Cel ce le apărea în stîlpul de nor sau de foc, Cel care împlinea miracole precum despicarea mării se manifestă în forma Sa primordială și în sufletul uman.

Pe Christos îl avem, deci, în Vechiul Testament, dar oamenii nu L-au recunoscut. Cel mai important lucru pe care l-a primit Moise prin gura lui Iahve și a trebuit să-l dea poporului său au fost Cele Zece Porunci. El le-a primit de la puterea elementelor prin care-i vorbea Iahve. Moise nu cobora în adîncimile propriului său suflet, el urca din greu muntele și voința divină i se dezvăluia în forțele elementelor. Voința – acesta este caracterul fundamental al Vechiului Testament. Voința acționează în evoluția umană și se exprimă în legi, de pildă în Decalog.

Să-i părăsim pe evrei și să ne ocupăm de păgîni. Este creștinește să spui că și păgînii L-au avut pe Christos? Păgînii și-au avut Misteriile lor. Cei care erau ințiați erau aduși la punctul în care sufletul lor părăsea corpul, moment în care legătura care unește sufletul de corp se desfăcea. Cînd sufletul era ieșit din corp, el percepea în lumea spirituală tainele existenței. Multe erau legate de aceste Misterii, multe cunoștințe primea candidatul la inițiere în aceste Misterii. Dar, dacă cercetăm lucrul suprem pe care îl putea obține discipolul, acesta era faptul că atunci cînd se afla în afara corpului său fizic se afla în prezența lui Christos. Christos exista deci și pentru păgîni, dar numai în Misterii; El nu li se revela decît atunci cînd sufletul era în afara trupului. Prin aceste Misterii, Christos acționa în lumea păgînă. Christos a trebuit să se dezvăluie sufletului omenesc, atunci cînd nu mai era prizonierul omenirii, adică atunci cînd sufletul nu mai era legat de corp, cum era cazul inițiatului din Misterii. Dacă lăsăm să acționeze asupra noastră ceea ce primeau în Misteriile păgîne candidații la inițiere, recunoaștem că aceasta era înțelepciunea. Evreilor le este dată voința prin lege, adepților Misteriilor păgîne le-a fost acordată înțelepciunea.

Pentru om nemurirea nu are sens decît dacă își poate păstra conștiența individuală atunci cînd trece prin poarta morții. Ne va fi de ajuns să spunem un singur cuvînt și vom înțelege cum trebuie să-și înfățișeze omul nemurirea sa – este vorba de cuvîntul iubire. Iubirea nu este un lucru pe care să îl putem dobîndi prin voință. Ea nu este ceva ce dobîndim prin înțelepciune. Iubirea trăiește în domeniul sentimentului, dar noi știm și trebuie să recunoaștem că sufletul nostru n-ar putea fi pe deplin uman dacă nu s-ar putea impregna de iubire. Iubirea n-ar mai avea sens dacă noi înșine am fi în Dumnezeu. Sîntem forțați să admitem că, dacă nu ne-am putea păstra individualitatea dincolo de moarte, am pierde, la moarte, facultatea de a iubi, iubirea ar lua sfîrșit odată cu individualitatea. O ființă nu poate iubi decît ceea ce este deosebit de ea; dacă vrem să continuăm să-L iubim pe Dumnezeu dincolo de moarte, trebuie să ne păstrăm individualitatea după moarte, trebuie să ducem prin moarte ceea ce aprinde iubirea în noi.

Moartea nu este încetarea existenței corpului fizic. Numai un materialist poate spune asta. Imaginați-vă că în fiecare ceas trăit de om în corpul lui conștiența sa ar fi de așa natură încît el să știe cu certitudine ce-l așteaptă după moarte, așa cum știe azi că Soarele va răsări mîine și își va continua drumul spre cer. Atunci moartea n-ar mai avea pentru el nici un ghimpe, n-ar mai fi ceea ce numim noi moarte; atunci toți oamenii ar ști că moartea este doar un fenomen care să îi face să treacă de la o formă la alta. Și atunci, ce i-a dat Misteriul de pe Golgota omului? În fața omenirii, odată cu Misteriul de pe Golgota s-au aflat o sumă de evenimente naturale, un stîlp de nor sau de foc? Nu, în fața oamenilor stătea un om, Isus Christos. Odată cu Misteriul de pe Golgota s-a împlinit cumva, din natura tainică, ceva asemănător cu despicarea apelor mării pentru ca poporul lui Dumnezeu să poată trece? Nu, în fața oamenilor stătea un om, care îi face pe paralitici să meargă sau care deschide ochii orbilor. Aceste lucruri sînt înfăptuite de un om.

Evreul trebuia să privească natura pentru a găsi în ea pe cel pe care-l numea Domnul Dumnezeul său. Acum putea fi privit un om și se putea spune că în el trăia Dumnezeu. Păgînul trebuise să fie ințiat, sufletul său a fost nevoit să iasă din corp ca să se afle în prezența ființei care este Christos. Pe Pămînt, el nu putea bănui prezența lui Christos. El putea să știe că Christos era în afara Pămîntului. Acum, ceea ce trăia în afara Pămîntului coborîse pe Pămînt, primise un corp omenesc. În Isus Christos stătea, ca om în fața celorlalți oameni, ființa în fața căreia se găsise, în Misterii, sufletul liberat de corpul său. Ce rezultă de aici? Rezultă că, din acest moment, forțele pierdute de către om de la începutul evoluției pămîntești, aceste forțe prin care îi este garantată nemurirea, au venit din nou către el prin Misteriul de pe Golgota. În biruirea morții pe Golgota se află obîrșia forțelor care au putut aprinde din nou în sufletul omenesc forțele pierdute.

Voința a fost dată din rugul aprins, prin Decalog. Înțelepciunea a fost dată prin Misterii. Dar iubirea a fost dată prin faptul că Dumnezeu S-a făcut om în Isus Christos. Iar garanția că putem să iubim dincolo de moarte și că prin forțele regăsite ale sufletului nostru poate fi întemeiată o comuniune a iubirii între om și Dumnezeu și între toți oamenii datează de la Misteriul de pe Golgota. Sufletul omenesc a regăsit în Misteriul de pe Golgota ceea ce pierduse de la obîrșiile Pămîntului, forțele sale slăbind tot mai mult.

Ing. MIRCEA PÎRLEA

Biblioteca Județeană Satu Mare

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite