
- 03-06-2020
- 0 Comentarii
- 296
- 0
Antroposofia este un
curent spiritual modern, fundamentat de austriacul Rudolf Steiner (1861-1925),
personalitate complexă, dotată cu capacitatea de a dezvolta în mod consecvent
și interactiv atît mistica înaltă bazată pe experiențe interioare care l-au
condus la cercetări aprofundate în lumea spirituală, cît și gîndirea riguros
științifică despre spirit, prin opoziție cu tendințele materialismului dominant
în Secolul al XIX-lea și prima parte a Secolului al XX-lea. Materialismul
urmărea eliminarea nivelului divin-spiritual din cunoaștere prin contestarea
existenței acestuia în Univers, ceea ce l-a îndreptățit pe Rudolf Steiner să
afirme: ,,Tragedia materialismului constă în faptul că nu poate înțelege ce
este materia”.
Pentru a sintetiza
conținutul de idei al antroposofiei sau științei despre spirit, vom porni de la
un principiu de bază formulat chiar de Rudolf Steiner: ,,Oricărei realități
materiale din Univers îi corespunde ceva spiritual și orice realitate
spirituală din Univers primește la un moment dat expresie în lumea materială”.
Întreaga evoluție, mai întîi biologică și apoi social-istorică a umanității
este o ilustrare vie a acestui principiu. Cunoașterea directă a resorturilor
spirituale ale umanității, ca și cunoașterea exterioară a materiei, se obține numai
prin eforturi susținute de perfecționare a structurilor noastre sufletești și
spirituale, pentru a deveni apți și demni de dezvoltarea conștientă și
responsabilă a relației omului cu lumea spirituală în toată puritatea
indispensabilă acestui scop. Unul din principalele scopuri ale antroposofiei
constă în deschiderea căilor cunoașterii de sine, fapt necesar pentru evoluția
viitoare a omenirii. Atît cunoașterea de sine cît și înțelegerea coerentă a
lumii interioare și a ambianței telurice și cosmice se pot dobîndi prin studiul
scrierilor antroposofice, întrucît logica riguroasă a expunerilor oferă
gîndirii posibilitatea aprecierii valorii acestora, chiar și în lipsa accesului
personal direct la lumile spirituale. Omul apare, astfel, ca o ființă dublă, cu
problematică cosmică și problematică terestră, avînd sarcina realizării
sintezei superioare a acestora.
In consecință,
antroposofia este știința despre spirit care ne dă posibilitatea înțelegerii
rațiunii de a fi a structurilor și evenimentelor aparținînd lumii sensibile,
precum și a înlănțuirii acestora în timp și spațiu. Ea nu este o fundamentare
teoretică pusă la îndemîna unei secte religioase, cum încearcă să denigreze
unele scrieri mișcarea antroposofică, ci reprezintă calea spirituală de
valorificare concretă a forțelor aduse de Christos pe Pămînt, atît de necesară
într-o perioadă de timp în care dezbinarea între oameni se manifestă în toate
relațiile individuale și de grup. Există, în prezent, antroposofi aparținînd
celor mai diferite confesiuni religioase care consideră că au găsit, în sfîrșit
, în antroposofia lui Rudolf Steiner un limbaj comun capabil să creeze baza
pentru o nouă deschidere spirituală către lume, prin înțelegerea
momentului-cheie pentru întreaga evoluție cosmică pe care l-a reprezentat
Evenimentul de pe Golgota de acum 2000 de ani.
Antroposofia nu este
teorie, ci cunoaștere vie, ceea ce se reflectă în faptul că a pus toate
premisele și a elaborat soluții valoroase în diferitele domenii aplicative
marcate de consecințele tuturor situațiilor de criză caracteristice lumii
actuale pe care Rudolf Steiner le-a prevăzut cu 8-9 decenii în urmă. Astfel, pe
baza cunoașterii aprofundate a omului (antropologia antroposofică), Rudolf
Steiner, colaboratorii și urmașii săi au elaborat principiile și metodele
terapeutice ale medicinei antroposofice, ale agriculturii biodinamice, ale
sistemului pedagogic Waldorf, ale tripartiției sociale, au dat naștere unui
impuls original în arhitectură. Putem conchide că antroposofia este totodată o
cale de cunoaștere obiectivă, o cale de autocunoaștere și o cale de viață. Ea
este prelungirea în Eul omului actual a activității lui Christos, a Logosului
care a acționat de la începutul existenței Universului.
Mișcarea antroposofică,
care s-a separat din mișcarea teosofică, s-a dezvoltat independent, și numai în
mod eronat sau abuziv este asociată cu alte curente și organizații actuale. Ea
deschide perspective luminoase educației pentru libertate, iubirii dintre
oameni și colaborării cu natura, iar spiritualitatea românească, constitutiv
creștină și cu o largă deschidere spre înțelegerea integrării omului în Cosmos,
este o matrice gata pregătită pentru receptarea și dezvoltarea acestor
imperative ale mileniului III (aprecieri ale dr. Petre Papacostea).
În cele ce urmează, voi
prezenta cîteva dintre ideile lui Rudolf Steiner la Conferința de la Nooköping
din 12 iulie 1914, privitoare la ființa lui Christos și sufletul omenesc.
Sufletul uman! Pentru a-l
desemna în sensul științei spiritului avem un cuvînt care nu-l cuprinde în
totalitate, dar care, pentru ființele pămîntești ce sîntem, pătrunde
sufletescul la limitele sale largi: este monosilaba eu. Cînd rostim cuvîntul
eu, ne aducem aminte imediat că prin această entitate desemnăm unul din cele
patru mădulare ale naturii umane. Ființa omenească are patru mădulare
constitutive: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și eul. Știm că pentru
a înțelege corpul fizic trebuie să urcăm la cele trei încorporări precedente
ale Pămîntului nostru, încorporarea Saturn, Soare și Lună. Știm că într-un
trecut îndepărtat, în timpul încorporării saturniene a Pămîntului nostru, acest
corp fizic dobîndise deja principiul său; în timpul încorporării Soare, corpul
eteric și-a aflat principiul său, iar în timpul încorporării Lună, corpul
astral. Eul nostru își continuă această dezvoltare prin intermediul a trei
mădulare sufletești: prin sufletul senzației, sufletul rațiunii sau
afectivității și sufletul conștienței.
Evoluția sufletească a
omului pe Pămînt a primit două daruri religioase. Un dar religios este destinat
să sădească în sufletul omenesc forțele care conduc la libertate, la deosebirea
adevărului de fals, a frumosului de urît și a binelui de rău. Pe de altă parte,
un alt dar religios a trebuit să îi fie dat omului în timpul evoluției pămîntești
pentru a sădi în sufletul său germenele prin care sufletul să poată simți în
sine, unit cu sine, divinul. Primul dar religios este cel ce ne apare în
măreața scenă de la începutul Vechiului Testament Ispita și Căderea. Celui de-al doilea îi
corespunde tot ceea ce înglobăm în expresia ,,Misteriul de pe Golgota”.
Un Părinte al Bisericii
n-a avut teamă să spună despre filosoful grec Heraclit, ca și despre Socrate și
Platon, că ei au fost creștini avant la lettre, înainte de fondarea
creștinismului. Ajungem cel mai repede să înțelegem ce a vrut să spună acel
Părinte al Bisericii, dacă încercăm să intrăm în simțirea acelor suflete care,
în primele secole ale erei creștine, au căutat să fondeze și să facă înțeles
raporturile lor personale cu Christos. Acești creștini nu îl gîndeau pe
Christos ca și cînd înainte de Misteriul de pe Golgota n-ar fi avut legătură cu
evoluția pămîntească. Adevărații creștini știu că Christos a fost totdeauna
legat de evoluția Pămîntului.
Dar unde se găsea
Christos pentru vechii iudei? Vechiul Testament povestește că atunci cînd Moise
a scos din Egipt poporul iudeu și l-a dus în pustie, în timpul zilei avea în
fața lui un stîlp de nor, iar noaptea un stîlp de foc. Este spus că iudeii au
traversat marea și că marea s-a despărțit în fața lor, în așa fel încît ei au
putut să o străbată cu piciorul, în timp ce egiptenii au fost înecați cînd
marea s-a închis. Mai este spus că iudeii au cîrtit că nu aveau apă, dar că la
porunca Dumnezeului lor, Moise s-a apropiat de o stîncă din care a făcut să
țîșnească apă lovind-o cu toiagul, așa încît această apă i-a înviorat pe evrei.
Cum îi apare Domnul Isus Christos poporului evreu? Auzim că ziua într-un stîlp
de nor și noaptea într-un stîlp de foc. El s-a manifestat și atunci cînd a
despicat apele pentru a salva acest popor, și-n multe alte prilejuri a căror
povestire poate fi citită în Vechiul Testament. Se poate spune că El acționa în
nor și în foc, în aer, în manifestările elementelor naturii, însă vechilor
israeliți nu le-a venit niciodată ideea că Cel ce le apărea în stîlpul de nor
sau de foc, Cel care împlinea miracole precum despicarea mării se manifestă în
forma Sa primordială și în sufletul uman.
Pe Christos îl avem,
deci, în Vechiul Testament, dar oamenii nu L-au recunoscut. Cel mai important
lucru pe care l-a primit Moise prin gura lui Iahve și a trebuit să-l dea
poporului său au fost Cele Zece Porunci. El le-a primit de la puterea
elementelor prin care-i vorbea Iahve. Moise nu cobora în adîncimile propriului
său suflet, el urca din greu muntele și voința divină i se dezvăluia în forțele
elementelor. Voința – acesta este caracterul fundamental al Vechiului
Testament. Voința acționează în evoluția umană și se exprimă în legi, de pildă
în Decalog.
Să-i părăsim pe evrei și
să ne ocupăm de păgîni. Este creștinește să spui că și păgînii L-au avut pe
Christos? Păgînii și-au avut Misteriile lor. Cei care erau ințiați erau aduși
la punctul în care sufletul lor părăsea corpul, moment în care legătura care
unește sufletul de corp se desfăcea. Cînd sufletul era ieșit din corp, el
percepea în lumea spirituală tainele existenței. Multe erau legate de aceste
Misterii, multe cunoștințe primea candidatul la inițiere în aceste Misterii.
Dar, dacă cercetăm lucrul suprem pe care îl putea obține discipolul, acesta era
faptul că atunci cînd se afla în afara corpului său fizic se afla în prezența
lui Christos. Christos exista deci și pentru păgîni, dar numai în Misterii; El
nu li se revela decît atunci cînd sufletul era în afara trupului. Prin aceste
Misterii, Christos acționa în lumea păgînă. Christos a trebuit să se dezvăluie
sufletului omenesc, atunci cînd nu mai era prizonierul omenirii, adică atunci
cînd sufletul nu mai era legat de corp, cum era cazul inițiatului din Misterii.
Dacă lăsăm să acționeze asupra noastră ceea ce primeau în Misteriile păgîne
candidații la inițiere, recunoaștem că aceasta era înțelepciunea. Evreilor le
este dată voința prin lege, adepților Misteriilor păgîne le-a fost acordată
înțelepciunea.
Pentru om nemurirea nu
are sens decît dacă își poate păstra conștiența individuală atunci cînd trece
prin poarta morții. Ne va fi de ajuns să spunem un singur cuvînt și vom
înțelege cum trebuie să-și înfățișeze omul nemurirea sa – este vorba de
cuvîntul iubire. Iubirea nu este un lucru pe care să îl putem dobîndi prin
voință. Ea nu este ceva ce dobîndim prin înțelepciune. Iubirea trăiește în
domeniul sentimentului, dar noi știm și trebuie să recunoaștem că sufletul
nostru n-ar putea fi pe deplin uman dacă nu s-ar putea impregna de iubire.
Iubirea n-ar mai avea sens dacă noi înșine am fi în Dumnezeu. Sîntem forțați să
admitem că, dacă nu ne-am putea păstra individualitatea dincolo de moarte, am
pierde, la moarte, facultatea de a iubi, iubirea ar lua sfîrșit odată cu
individualitatea. O ființă nu poate iubi decît ceea ce este deosebit de ea;
dacă vrem să continuăm să-L iubim pe Dumnezeu dincolo de moarte, trebuie să ne
păstrăm individualitatea după moarte, trebuie să ducem prin moarte ceea ce
aprinde iubirea în noi.
Moartea nu este încetarea
existenței corpului fizic. Numai un materialist poate spune asta. Imaginați-vă
că în fiecare ceas trăit de om în corpul lui conștiența sa ar fi de așa natură
încît el să știe cu certitudine ce-l așteaptă după moarte, așa cum știe azi că
Soarele va răsări mîine și își va continua drumul spre cer. Atunci moartea n-ar
mai avea pentru el nici un ghimpe, n-ar mai fi ceea ce numim noi moarte; atunci
toți oamenii ar ști că moartea este doar un fenomen care să îi face să treacă
de la o formă la alta. Și atunci, ce i-a dat Misteriul de pe Golgota omului? În
fața omenirii, odată cu Misteriul de pe Golgota s-au aflat o sumă de evenimente
naturale, un stîlp de nor sau de foc? Nu, în fața oamenilor stătea un om, Isus
Christos. Odată cu Misteriul de pe Golgota s-a împlinit cumva, din natura
tainică, ceva asemănător cu despicarea apelor mării pentru ca poporul lui
Dumnezeu să poată trece? Nu, în fața oamenilor stătea un om, care îi face pe paralitici
să meargă sau care deschide ochii orbilor. Aceste lucruri sînt înfăptuite de un
om.
Evreul trebuia să
privească natura pentru a găsi în ea pe cel pe care-l numea Domnul Dumnezeul
său. Acum putea fi privit un om și se putea spune că în el trăia Dumnezeu.
Păgînul trebuise să fie ințiat, sufletul său a fost nevoit să iasă din corp ca
să se afle în prezența ființei care este Christos. Pe Pămînt, el nu putea bănui
prezența lui Christos. El putea să știe că Christos era în afara Pămîntului.
Acum, ceea ce trăia în afara Pămîntului coborîse pe Pămînt, primise un corp
omenesc. În Isus Christos stătea, ca om în fața celorlalți oameni, ființa în
fața căreia se găsise, în Misterii, sufletul liberat de corpul său. Ce rezultă
de aici? Rezultă că, din acest moment, forțele pierdute de către om de la
începutul evoluției pămîntești, aceste forțe prin care îi este garantată
nemurirea, au venit din nou către el prin Misteriul de pe Golgota. În biruirea
morții pe Golgota se află obîrșia forțelor care au putut aprinde din nou în
sufletul omenesc forțele pierdute.
Voința a fost dată din
rugul aprins, prin Decalog. Înțelepciunea a fost dată prin Misterii. Dar
iubirea a fost dată prin faptul că Dumnezeu S-a făcut om în Isus Christos. Iar
garanția că putem să iubim dincolo de moarte și că prin forțele regăsite ale
sufletului nostru poate fi întemeiată o comuniune a iubirii între om și
Dumnezeu și între toți oamenii datează de la Misteriul de pe Golgota. Sufletul
omenesc a regăsit în Misteriul de pe Golgota ceea ce pierduse de la obîrșiile
Pămîntului, forțele sale slăbind tot mai mult.
Ing. MIRCEA PÎRLEA
Biblioteca Județeană Satu
Mare
-2.4 C