De la Răsărit, Poarta Iadului a deschis INFERNUL, și toți demonii au pătruns pe pămînt. Nu reușesc să înțeleg dezastrul lumii, al cărui spectacol se desfășoară între vis și realitate, bogăție și sărăcie, îngeri și demoni. Ne rămîne doar Speranța, cea care deschide Drumul Soarelui, pentru a descoperi, în mister, Lumină, Umbră, Necunoscut, Firesc, Nefiresc...
Întorcîndu-mă în timp, fac cîțiva pași în satul în care m-am născut și am să mă opresc la Învierea lui Isus, marea sărbătoare creștină, care din veac ,,ne-a înălțat”. Biserica din sat se afla peste drum de cele două case ale mele, două gemene unite de poarta ce străjuia curtea pavată cu flori de gheață. Strada bisericii era paralelă cu strada noastră, iar între ele curgea rîul ce izvora din stîncile de argint, coborînd la vale lin, spre Cibin. Strada pe care locuiam era îngustă și ,,cocoțată” pe munte, iar pentru a nu se surpa, sătenii plantaseră salcîmi, ce formau un gard viu de protecție. Primăvara, cînd pomii înfloreau, albinele roiau printre florile lor albe, culegînd nectar și parfumînd jumătate de sat.
În Noapea Învierii lui Isus, uitîndu-mă de sus, de la înățimea străzii mele, la turla bisericii de peste drum, mi se părea că o privesc din Cer... La miezul nopții, cu lumînări aprinse, credincioșii înconjurau lăcașul sfînt de trei ori, cîntînd Christos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcînd..., în timp ce preotul, bătînd în ușa bisericii striga: ,,Deschideți, mai mari, porțile voastre, și voi, porți veșnice, ridicați-vă, ca să intre Împăratul Mărire!”. Era un moment atît de înălțător, încît risipea orice nor, iar în suflet se cuibărea, venită de Sus, Pacea lui Isus, atunci cînd preotul dădea fiecărui creștin bucăți de pîine cu vin – Sfintele Paști, simbolizînd Trupul divin.
După slujbă, care ținea pînă spre dimineață, ne întorceam acasă de la Biserică și ne așezam la masa încărcată cu de toate: palinca bătrînă, ceapă verde cu slănină, drob de miel, ciorbiță cu tarhon, friptură, cozonac cu nucă, prăjituri fel de fel și... mărul, din care au mușcat Prima Femeie și Primul Bărbat din primul veac, ducîndu-ne în păcat. Ciocneam cu toții ouăle vopsite în culoarea sîngelui ce s-a scurs pe Crucea lui Isus și gustam cu încîntare din toate felurile de mîncare, pregătite din mielul jertifit pentru Pacea lui Christos.
Spre seară, la hora din sat, fete și feciori jucau cu foc, știind că ciobanii din sat, coborîți în toamnă de la munte cu oile pentru iernat, vor urca iarăși sus pe munte, acolo unde fiecare brad era un Castel de Dac, prin ale cărui rădăcini pulsa Istoria acestui străvechi pămînt, tainic clopot sfînt care va bate pentru pace și libertate. Din fluier vor zice cîntec din care vor curge izvoare printre păduri nemuritoare, iar căpițele cu fîn uscat vor fi pat înmiresmat. Oile vor fi păzite de feciori cu nume de Ion, iar cașul, urda și jintița vor fi pregătite de băcița ce poartă catrințe cu flori, pentru a da ciobanilor fiori.
Pe atunci nu-mi imaginam că voi vedea coșmarul zilelor de azi, cînd asistăm la ,,colonizarea Europei cu bărbați și femei, care nu mai au loc în țară la ei”, iar Speranța a devenit o închipuire, un cuvînt, o stare în margine timp. Ea e umbra noastră ce preschimbă întunericul în lumină, nădejdea că vom găsi lumința care s-a stins.
,,Nicicînd n-a fost un Paște mai tragic pe Planetă.
Explozii, catastrofe, nu-i pace sub măslini
E pentru prima oară cînd Dumnezeu regretă
Că-n lupta altor neamuri se sting mai mult creștini.

E-o fierbere ciudată, manevre militare
Mari deplasări de trupe, pe mare, pe uscat
Încep să scoată capul focoase nucleare
Azi echilibrul lumii s-a rupt, și e păcat”. (C.V. Tudor - ,,Pace vouă!”)
LILIANA TETELEA