Miracolul fiecărei primăveri
În fiecare, an odată cu revărsarea luminii din ce în ce mai clară peste natura renăscută la viață, cînd pămîntul ne vestește germinarea  mirabilei semințe, în fiecare anotimp de curățire și primenire a naturii înconjurătoare, omul trece și printr-o curățire sufletească, printr-o primenire a vieții sale interioare – schimbări profunde, prilejuite de cel mai mare eveniment din perimetrul credinței creștine – Moartea și Învierea Lui Isus. Împletit cu Primăvara pămînteană, într-o simbioză născătoare de datini și energii transcedentale – Paștele rămîne Sărbătoarea celui mai adînc sentiment uman, născut din credința în Dumnezeu, anume că, atîta timp cît în calendarul creștin Sărbătoarea Pascală marchează miracolul Învierii Domnului Isus Christos, care s-a jertfit pentru spălarea păcatelor omului și a Înviat a treia zi după Scripturi, noi sîntem salvați, indiferent de ce agresiuni umane și religioase se abat peste omenire.
Într-un asemenea moment de euforie și de alchimie sufletească, în care aripa zborului spre infinitul credinței se înalță liber, nu trebuie să uităm de campania care se desfășoară împotriva Creștinismului și a Ortodoxiei – acțiune generată de politica globalistă, cu iz antichrist, care încearcă, ba direct, ba pe căi oculte, să distrugă credința strămoșească, să ne depărteze de Religia Bibliei, inducînd în mentalul credincioșilor ideea că fac acest lucru numai și numai în marea lor grijă de a ușura viața omului pe pămînt! Propaganda acestor debusolați ai sorții care, de fapt, se constituie într-o crasă blasfemie la adresa Bibliei, dar și într-un atac furibund la adresa Constituției și a normelor instituite într-un Stat de Drept – ce promovează, cu ce idei și cu ce trăiri vin să înlocuiască preceptele religioase și civice ale unei societăți de la începutul mileniului III? Dacă, acum, amintesc doar cîteva, cred că sînt destul de semnificative pentru a demonstra „binele” pe care ni-l vor acești propovăduitori ai unei lumi frivole și degradante, o lume a tavernelor de la hotarul dintre australophitecus și homo habilis, în urmă cu 2 - 3 milioane de ani:
1. Renunțarea la denumirea părinților, cu numele de tată și mamă, și înlocuirea acestora cu numele de identificare – părinte 1 și părinte 2;
2. Acceptarea oficializării căsătoriilor dintre persoane de același gen;
3. Acceptarea înfierii copiilor de către aceste cupluri;
4. Acceptarea acestor cupluri (feminine) de a da naștere unor copii prin  metoda inseminării artificiale sau a celei in vitro;
5. Reglementarea, oficială, a funcționării deviației unor persoane de la normalitatea sexuală, așa numita LGBT;
6. Introducerea în școala românească, încă din clasele primare, a disciplinei „Educație sexuală”.
Aceste proiecte și aberații interumane, pentru legiferarea cărora se fac presiuni de la Uniunea Europeană (se știe că, în cadrul acesteia, în multe țări s-a dat dezlegare la această politică de modificare a caracterului natural al omului), sînt considerate tabu, și, dacă ai curajul să le ataci sau să aperi integritatea morală a omului, ești tratat cu dispreț, ca un ins înapoiat și potrivnic „modernizării” societății. Despre rezultatele finale ale  acestei așa-zise modernizări, cît și despre împotrivirea unor ONG-uri (și chiar a unor părinți) de a se preda Religia în Școala Românească, cu participare voluntară, las cititorii să discearnă...
După această acoladă jurnalistică, datorată contextului în care sărbătorim Sfintele Paște (realitate pe care nu avem voie să o negăm, dacă vrem să fim onești cu noi înșine și cu cititorii), să schimbăm registrul informației și să încercăm să recreăm atmosfera de acum 1990 de ani, care a marcat intrarea lui Isus în Ierusalim, în ziua de noul Nisan (Floriile noastre, de azi), judecarea Lui de către Pilat din Pont (procurorul roman al Iudeii) și condamnarea la moarte, moartea pe cruce, depunerea în mormînt și învierea „a treia zi după Scripturi”, miracolul ceresc definitoriu pentru Creștinism, în aceste prime două milenii scurse de la acest eveniment - miracol.
Isus din Nazaret
Dacă deschidem Biblia, mai precis Noul Testament, și începem a citi din „Sfînta Evanghelie după Matei”, vom desluși izvorul darnic al Creștinătății, din care, de 2.000 de ani, bem apa tămăduitoare  a Religiei. Pentru ceea ce ne interesează astăzi – chipul Mîntuitorului Isus Christos, în ipoteza ultimei săptămîni de viețuire pe pămînt, printre oameni, cu finalul apoteotic despre care am pomenit în rîndurile de mai sus – citim din înțelepciunea Bibliei și încercăm să facem loc meditației. „Iar cînd s-a făcut seară, a șezut la masă cu cei doisprezece ucenici. Și cînd mîncau, Isus a zis: Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26: 20,21). „Iar pe cînd mîncau ei, Isus, luînd pîine și binecuvîntînd, a frînt și, dînd ucenicilor, a zis: Luați, mîncați, acesta este trupul Meu”. Și luînd paharul și mulțumind, le-a dat, zicînd: „Beți dintru acesta toți. Că acesta este sîngele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor. Și vă spun vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viței pînă în ziua aceea cînd îl voi bea cu voi, nou, în Împărăția Tatălui Meu” (Matei: 26-29).
Ne închipuim mirarea ce se putea citi în acel moment unic pe chipul celor 12 ucenici, martorii uneia dintre pildele Mîntuitorului, pe care – din­colo de pecetea su­bli­minală cu care priviseră – căutau miezul problemei, puși, într-un fel, în
gardă, cu privire la
viitoarele acțiuni ale Lui Isus. De aici încolo lucrurile se precipită, și învățăturile Mîntuitorului se succed într-un ritm alert, în raport cu condensarea puținelor zile pe care le mai avea de trăit pe acest pămînt, printre muritori. Din desfășurarea Cinei celei de Taină și binecuvîntarea pîinii și a vinului, noi am rămas cu instituirea de către Christos a tainei euharistiei, ca mijloc binecuvîntat și haric a unirii credincioșilor cu Christos. Din acel moment împărtășirea cu preacuratul trup și cu preacinstitul sînge le-a rămas ucenicilor ca poruncă de săvîrșire a acestei taine în popor, ca amintire a Mîntuitorului, act creștinesc, astfel cum îl cunoaștem noi ca Sfînta Împărtășanie.
După Cina cea de Taină, Christos ieși din oraș împreună cu ucenicii Săi și, coborînd pe valea rîului Cedron, intră în grădina Ghetsimani, unde, retrăgîndu-se într-un anume loc, s-a rugat Tatălui Ceresc, pregătit pentru încercarea ce urma – martiriul în fața oamenilor, tocmai pentru a lua, cum era voia Domnului, păcatele omenirii pe umerii săi, îngreunat de gîndurile ce-l năpădeau: „Întristat este sufletul meu pînă la moarte!” (Matei 26:38). Nu mult după aceea, din desișul arborilor de măslin, înarmați cu săbii și pari, s-au arătat soldații și slujitori ai templului și ai casei arhierești, pregătiți să vadă semnalul trădării lui Iuda – sărutul de 30 de arginți. Cu mîinile legate precum un tîlhar de drumul mare, Isus se adresă acestei gloate de slujitori ai Imperiului, cu următoarele cuvinte, pline de tîlc și înțelepciune, dar și încărcate de demnitate: „Ați ieșit ca la un tîlhar cu săbii și pari, ca să mă prindeți. În toate zilele am fost cu voi în templu, și nu M-ați luat. Dar împlinească-se Scriptura!” (Matei 26:55).
În acea noapte, din grădina Ghetsimani începea Golgota, ultimul drum pe pămînt al lui Isus Christos, drum la capătul căruia avea să se împlinească porunca Dumnezeiască a supliciului, a morții pămîntene și a Învierii Fiului din Cer. Pînă atunci însă, drumul a trecut pe la arhireul  Hanan, apoi pe la arhireul Caiafa, pe la Irod cel Mare, ajungînd, în final, pe mîna procurorului roman al Iudeii, Pilat din Pont, în fața căruia a fost judecat și dat spre răstignire muțimii înfierbîntate, deși acesta era convins că Isus era nevinovat. În acest moment greu pentru Isus ies, din nou, la iveală înțelepciunea și gîndirea sa pragmatică – două calități care i-au derutat pe anchetatorii săi, unii (Pilat) încercînd mai multe variante pentru a-L salva de la pedeapsa cu moartea. Iată o mostră de atitudine fără echivoc, și un răspuns care a avut darul să-i cutremure pe cei care, deși puțini, intuiau veridicitatea spuselor arestatului. Întrebare: „Te jur pe Dumnezeul cel viu, spune nouă: Tu oare ești Christos, Fiul lui Dumnezeu?”. Răspuns: „Dacă vă voi spune Eu, voi nu veți crede, și dacă Eu v-aș pune întrebările, oare ar servi ca dovadă a drepturilor Mele supreme, voi n-ați răspunde la ele. Tu ai spus adevărul: Eu sînt Malha-Meșiha-Regele Mesia, Fiul lui Dumnezeu, și după aceea voi Mă vedeți deja șezînd acolo și venind pe norii Cerului” (Matei 26:63, 64).
Apropierea Paștelui schimba viața în Ierusalim. În ziua care se numea „pregătirea pentru Paști”, care era Vinerea Mare, forfota se simțea de cu zori, oamenii încercînd să-și rezolve problemele în partea răcoroasă a zilei, evitînd arșița prînzului. Ierusalimul vechi, cu străzile sale înguste și cu mulțimea de bazare înghesuite, cunoștea o oarecare animație în fiecare zi, dar acum, în preajma Sărbătorilor Pascale, orașul sfînt devenea neîncăpător. Conform mărturiilor contemporanilor, la prăzmuirea Paștilor, locuitorii și vizitatorii ajungeau la cota de aproape 3.000.000 de oameni. În acest cadru, de zile premergătoare Paștelui, suprapunîndu-se cu procesiunile specifice acestei sărbători, au avut loc procesul, moartea și Învierea lui Isus – triada care a dărîmat o lume, punînd bazele unei lumi a evlaviei și credinței Creștine întru Cel de la care se numără anii Erei noastre – Mîntuitorul Isus Christos.
Procesul și condamnarea
Astfel cum citim în Istoria Iudeii, între anii 26-36, procurator era Ponțiu Pilat, un fel de guvernator peste Iudeea și Samaria, care alcătuiau un ținut, ca parte a marii provincii Siria. După literatura vremii, Pilat conducea precaut, evitînd degenerarea situațiilor conflictuale cu masele de iudei, procedînd cu înțelepciune pentru a nu fi nevoie să apeleze la folosirea forței armate. Acest caracter l-a demonstrat și în cazul judecării Lui Isus, cînd a încercat, de mai multe ori, să orienteze lucrurile spre o achitare a celui judecat. În afară de înțelepciunea sa, Pilat se sprijinea pe cunoașterea realității, întrucît, de-a lungul anilor în care el era procurator al Palestinei, ordonase agenților urmărirea Lui Isus pentru a-i cunoaște activitatea din teritoriu. Curînd și-a dat seama că acest galilean, în cuvîntările Sale nu ridica probleme politice, doar conduita morală și demascarea rabinilor iudei, a cărturarilor și a fariseilor nesimțiți și fățarnici era în epicentrul acțiunilor Lui Isus cu poporul.
În contextul analizei de mai sus, ceea ce s-a întîmplat a fost ca un ecou la atitudinea lui Pilat. Cînd, de pe scaunul său judecătoresc, acesta îl zări pe arestat în mijlocul gloatei dezlănțuite, întrebă: „Cu ce învinuiți voi pe Omul acesta?”. Deodată în mulțime se ivi un freamăt și un talaz de glasuri răcneau disperate, formulînd un alt răspuns pe care Pilat nu-l aștepta: „Dacă Acesta n-ar fi fost vinovat, nu ți l-am fi dat ție”. Nemulțumit de turnura pe care alunecase procesul, încă de la început, Pilat încearcă o stratagemă naivă: „Luați-L voi și-L judecați după legea voastră”. Răspunsul gloatei îi tăie gîndul care-i punea în creier următoarea mutare: „Nouă nu ne e îngăduit să dăm la moarte pe nimeni”. Intervenția lui Caiafa îngreună și mai mult situația procuratorului Pilat: „El a răzvrătit poporul și oprește a plăti dare Cezarului, numindu-se pe Sine Regele Christos”.
Jocul de-a șoarecele și pisica începuse deja. Prins între mulțime, martori și acest om blînd, care suferea într-o demnitate neverosimilă, Pilat continua dialogul, sperînd la ivirea unei scîntei de sublim din răvășitoarea masă de „apucați” din fața lui. „Tu ești regele Iudeei? Adevărat, oare, Tu în adevăr declari această periculoasă pretenție?”. Cînd formulase această întrebare, Pilat se gîndise că un răspuns negativ din partea lui Isus l-ar putea ajuta în eliberarea acestuia. Surprinzător, Christos veni cu un răspuns sub formă de întrebare: „De la tine zici tu asta, sau alții ți-au vorbit de Mine?”, continuînd într-o cheie care-l dezlega de toate acuzațiile: „Dacă împărăția Mea ar fi în lumea asta, atunci slujitorii Mei s-ar fi luptat pentru Mine, ca Eu să nu fiu dat iudeilor. Dar acum împărăția Mea nu-i de aici”. Pilat nu mai înțelese nimic. Pentru a accelera o rezolvare, reveni cu întrebarea-cheie, al cărei răspuns putea fi fatal pentru arestat. Replica lui Isus a fost și mai devastatoare, prin repetiție: „Tu zici că Eu sînt împărat”. La auzul acestor cuvinte înșelătoare, Pilat se cutremură de teamă. Isus se expusese singur pericolului de a fi acuzat de jignire a majestății. Coroborat cu legile romane care puneau recunoașterea drept condamnare, răspunsul însemna condamnarea la moarte a arestatului.
Surpriză, însă. Omul din fața judecătorului i-a transformat iar credința, aducîndu-i o adiere de ușurare sufletească în momentul următor, cînd glasul împricinatului a detunat falsa anatemă lipită de numele Mîntuitorului: „Eu pentru aceea M-am născut, și pentru aceea am venit pe lume, ca să mărturisesc adevărul: tot ceea ce-i din adevăr, ascultă glasul Meu. Iată în care înțeles sînt Eu împărat și iată care sînt următorii mei”. În acel moment Pilat a înțeles definitiv că Cel din fața lui nu este nicidecum un răzvrătit ca cei mulți din piață, ci este un visător cu totul nepericulos, un filozof care caută răspuns la întrebările despre adevăr și alte asemenea lucruri nepericuloase, care nu aduc atingere autorității romane.
Degeaba, însă. Vulgul înfuriat se agita, valuri, valuri, derutîndu-l pe Pilat. Cînd și încercarea cu răufăcătorul Baraba, propus în locul lui Isus, la condamnare, a eșuat, Pilat a clacat: „În acest caz, luați-l voi și-L răstigniți, căci eu nu aflu la El vină”. Cronicarii acestui eveniment epocal, vizavi de neputința lui Pilat de a se opune pînă la capăt condamnării la moarte a lui Isus, îl acuză de lipsa de bărbăție morală și cetățenească. Dincolo de aceste acuzații obiective, avem replica interioară a lui Pilat, consemnată tot în acest context destul de emoțional și de interpretativ. Iat-o: „Și el fu cuprins de frică, deoarece însuși acești născocitori de rele, fiind cei mai mari dușmani ai stăpînirii romane, în cazul dat au putut apărea în calitate de partizani ai coroanei romane și să-l denunțe pe Pilat la Roma, ca trădător, care a susținut public pe oarecare uzurpator ca rege al Iudeei”. Îndurerat, dar înfrînt, Pilat face un gest rămas în legendă ca o atitudine de a da vina pe altul: porunci să i se aducă vasul cu apă, apoi, el „și-a spălat mîinile înaintea poporului și a zis: Nevinovat sînt eu de sîngele Dreptului acestuia. Vedeți voi...”.
Conform proverbului „Dumnezeu nu doarme”, toți cei care au fost implicați în cazuistica dramei Mîntuitorului și-au primit pedeapsa divină. Răvășit de păcatul pe care-l săvîrșise, Iuda, după ce aruncă punga cu prețul trădării, se spînzură în primul copac care-i iese în cale, dar nici arborele nu voi să-i susțină trupul lui de criminal: creaga se rupse și el „se probuși, din cădere pîntecele lui se desfăcu și se risipiră toate măruntaiele lui”; Caiafa a pierdut funcția în anul următor; Irod a murit în rușine, exilat; Pilat, decăzut din drepturi, după aceeași învinuire, pentru care a vrut să evite cedarea criminală, prigonit de societate, s-a sinucis în exil; unii din cei părtași și martori la această crimă, și mii de copii ai lor au fost trecuți de Împăratul Cezar prin foc și sabie (atunci cînd s-au răsculat), fiind răstigniți cu miile, de către romani, în afara zidurilor cetății, nemaiajungînd lemnul pentru crucile pe care atîrnau trupurile iudeilor însîngerate... așa cum ei, în anul 33, L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu...
Răstignirea și moartea
Tot vorbind despre răstignire, în cazul de față a lui Isus Christos, ne-am întrebat de unde vine această practică barbară, pe care, în realitate, nu știu cîți dintre noi, acum, ar putea-o privi? Iată un răspuns succint la respectiva întrebare, desprins din stufosul material studiat în vederea scrierii acestui articol. În epoca veche, răstignirea era socotită ca rușinoasă și înjositoare, ca însăși amintirea numelui ei, precum zicea marele om politic, orator, filozof și scriitor roman, Cicero: „Niciodată n-ar trebui apropiată de cugetarea, de ochii sau de urechile cetățeanului roman, și cu atît mai puțin de persoana lui”. De origine orientală, cu mult înainte de pătunderea în Europa, se practica la perși, fenicieni și cartaginezi.
În Palestina a fost folosită pentru prima oară de Alexandru cel Mare (356-323 î.d.Chr.) ca pedeapsă capitală pentru apărătorii orașului fenician Tyr, cînd au fost răstigniți 2.000 de locuitori. Dacă vorbim de Roma, cruda pedeapsă cu moartea prin răstignire a fost introdusă de Marcus Licinius Crassus (115-53 î.d.Chr.), pedepsind, astfel, răsculații conduși de gladiatorul Spartacus, în cea mai mare răscoală a sclavilor din antichitate. Apoi a fost implementată, ca să spunem așa, în sistemul de pedepse pentru anumiți răzvrătiți și criminali, nesupuși ai legilor statale. La iudei, tocmai în perimetrul geografic la care ne raportăm în acest material, acest mod de pedeapsă cu moartea era considerat păgîn. De pildă, în Vechiul Testament, unde se scrie despre „spînzurarea pe lemn”, de obicei se săvîrșea asupra trupurilor deja moarte, cazurile de răstignire pe cruce fiind o excepție, ca o înrîurire a unor popoare păgîne înconjurătoare.
Cum explică, însă, istoricii și unii capi ai bisericii denaturarea unei practici cu rădăcini adînci în Talmud, și alegerea supliciului morții pe cruce, în cazul Lui Isus? Pînă în acel an, 33, era imposibil ca un iudeu să vrea pedepsirea altui iudeu prin acest dezgustător și barbar procedeu – așa gîndeau toți. Acum însă, propaganda zarafilor și a fariseilor, speriați de spectrul răsturnării legilor societății rău famate, pe care le presupunea practica acelui ce, însoțit de ucenici și de alți adepți, cel numit Mesia, propăvăduiau cuvîntul Domnului, a indus în masa neinstruită a populației un înalt grad de ură și de răzbunare, ajungîndu-se la un numitor comun al arhireilor și plebei – urcarea lui Isus pe cruce și moartea Lui în acest mod.
Pînă la acest moment fatal pentru Isus, El avea să fie supus la alte  încercări fizice și psihice, printre care purtarea Crucii, de la Praetoriumul (locul judecării lui Isus) pînă la Golgota, locul răstignirii. Cunoscut ca Drumul Crucii, traseul are un număr de 9 plus 5 opriri, fiecare dintre acestea avînd o semnificație aparte. Supranumit și Via Dolorosa, Drumul Crucii reprezintă  ultimul traseu parcurs de Isus pe străzile Ierusalimului, înainte de răstignire. Conform Bibliei, fiecare oprire are un semn distinctiv, rămas pînă în prezent în fiecare dintre cele 14 opriri.
Pentru rememorarea acelui eveniment crucial pentru omenire, propun să „reedităm” acest parcurs, cu ochii minții și cu bătăile inimii ancorate la suferința îndurată de Mîntuitor.
1. Prima oprire a Sfintei Cruci – la Praetoriumul, unde procurorul roman Pilat din Pont îl condamnă pe Isus la moarte;
2. A doua oprire. Isus ridică crucea în spinare. Pilat îl prezintă pe Isus mulțimii: „Ecce Homo!” (Iată Omul!);
3. A treia oprire. Isus cade pentru prima oară sub greutatea crucii;
4. A patra oprire. Isus este oprit de mama Sa. Astăzi, în acel loc e o Biserică armenească. Urmele sandalelor Sfintei Maria au rămas imprimate în criptă;
5. A cincea oprire. Simon din Cirena îl ajută pe Isus la susținerea crucii. Mîna lui Isus a rămas imprimată pe zidul pe care s-a sprijinit;
6. A șasea oprire. Veronica îi șterge chipul Lui Isus, care rămîne imprimat pe batista acesteia;
7. A șaptea oprire. Isus cade pentru a doua oară sub greutatea crucii;
8. A opta oprire. Isus le consolează pe femeile din Ierusalim. Acest popas este marcat de o cruce cu inscripția „NIKA”, ceea ce se traduce „VICTORIE”;
9. A noua oprire. Isus cade pentru a treia oară;
10. A zecea oprire. Isus este dezbrăcat de haine;
Ultimele 4 opriri sînt considerate astfel: 11 – (locul răstignirii lui Isus); 12 – (marchează moartea pe cruce); 13 – (Isus este dat jos de pe cruce); 14 – (locul înmormîntării).
După sosirea la locul torturii, crucea lui Isus a fost pusă pe pămînt între cei doi tîlhari, iar la ridicarea pe vericală aceasta s-a înălțat deasupra celor doi, ceea ce avea să creeze nemulțumire în rîndul arhireilor. Chinuit de piroanele bătute în palme și în picioare, Isus  a suferit, dar, ca un om iubitor de oameni a gîndit pozitiv despre torționarii Săi, adresîndu-se cu milostenie Tatălui Ceresc: „Părinte, iartă lor, căci nu știu ce fac”. În suferința lui izbăvitoare pentru noi, Isus s-a chinuit în durere, pe cruce, bătut în cuie, de la amiază pînă la apusul soarelui, pînă ce și-a dat duhul.
În această fază a purgatorului prin care a trecut Isus Christos – ca o ultimă pildă dată celor ce l-au pedepsit cu o moarte atît de tragică – Isus (fără vrerea Lui) s-a „răzbunat” pe acești arhirei și farisei. În ce fel? Citiți și analizați cum Dumnezeu leagă și dezleagă întîmplări și cazuri deosebite, dînd pedepse chiar acolo unde acestea nu sînt sesizate ca atare. Cînd s-au ridicat cele trei cruci, cu cea din centru (a lui Isus) mai înaltă decît a celor doi „tovarăși” în moarte, căpeteniile iudeilor au văzut negru înaintea ochilor: în otrăvita lor nebunie de a-l vedea pe Mesia mort pe cruce, se îmbătau deja cu o asemenea victorie, dar, văzîndu-L între doi tîlhari și pe o cruce mai înaltă, au considerat o jignire publică pentru ei înșiși. Cînd au văzut deasupra capului Lui Isus o scîndurică albă, unsă cu ghips, cu o inscripție cu litere negre, în 3 limbi (limba oficială – latina, greaca circulatorie și aramaica indigenă), pe care scria clar: „Isus Nazariteanul, regele iudeilor”, au luat foc, pur și simplu, și au dat fuga la Pilat să-l implore să ia acea plăcuță care le aducea o nedreaptă jignire, Pilat i-a pus la punct: „Ce am scris, am scris!”, imediat punînd o pază solidă pentru ca inscripția să rămînă la locul ei.
Pilat era bucuros că prin acest gest al său i-a putut umili pe cei din cauza cărora, la urletele și amenințările lor, adoptase de dimineață hotărîrea fatală, potrivnică dorinței și conștiinței acestuia. Apropo de Pilat, cel rămas în Istorie cu stigmatul de ucigaș al Mîntuitorului, cred că merită consemnat încă un act de-al acestuia, raportat la poziția (totuși, oscilantă) față de drama pe care ar fi putut-o opri, dar și de remușcările lui ulterioare. Pe un manuscris foarte vechi, găsit în Abisinia (Etiopia de azi), s-a putut citi un fel de spovedanie a lui Pilat la mormîntul lui Isus Christos, scrisă în limba etiopică și, probabil, fiind de origine coptă (limbă derivată din vechea limbă egipteană). Iată ce spunea Pilat, ca într-o spovedanie: „Eu cred că Tu ai înviat, și Te-ai arătat mie, și cred de asemenea, că Tu, Domnul, nu mă vei judeca, căci eu am lucrat, osîndindu-Te pe Tine, de frica iudeilor. Cred în cuvintele Tale și în faptele pe care le-ai făcut, cînd te aflai între oameni. Tu ai înviat mulți morți”. Ce cuvinte duioase, dar ce bine era dacă nu dădea chiar Pilat prilejul să aibă motiv să le rostească!
Învierea din morți
Vinerea Mare s-a scurs dominată de crucificarea de pe Golgota. A doua zi, sîmbătă, zi care coincidea cu Paștele, astfel că locul supliciului trebuia curățat, cei trei trebuind să fie înmormîntați. De îngroparea trupului Lui Isus (cu aprobarea lui Pilat) s-a ocupat Iosif Aremateianu, membru al sinedriului, ucenic de taină al Lui Christos, ajutat de un anume Nicodim.
Timpul fiind scurt, pregătirea, la fel, mormîntul săpat în stîncă și pregătit pentru Iosif a primit trupul lui Isus învelit într-un giulgiu alb. La înmormîntare mai asistaseră Maria Magdalena și Maria lui Iosif care, după acest act, au plecat acasă cu gîndul să vină a doua zi cu miresme pregătite pentru corpul învățătorului. Speriați să nu-i fure ucenicii trupul spre a se „adeveri” proorocirea cu urcarea la Cer a lui Isus, căpeteniile iudeilor au pus pază militară la mormînt, iar piatra care acoperea intrarea au sigilat-o cu peceți, ferecînd, astfel, trupul neînsuflețit, în incinta inexpugnabilă a mormîntului.
În a doua noapte, cînd totul părea normal, străjile aflîndu-se la post, și nici un ucenic nedînd tîrcoale, cu scopul de a fura cadavrul, de-odată pămîntul se cutremură, spărgînd liniștea din jur, și din cer au coborît doi îngeri îmbrăcați în alb total. Unul dintre ei se apropie și atinse cu mîna piatra de la intrarea în mormînt. Imediat pecetele au sărit de la locul lor și piatra s-a dat la o parte deschizînd mormîntul. Îngroziți de ceea ce văzuseră și trăiseră, străjerii au fugit în Ierusalim, încercînd să-i alarmeze pe conducători.  Groaza, panica, incertitudinea și degringolada au pus stăpînire pe chipul și pe atitudinea celor care l-au omorît pe Isus. Bineînțeles, înfricoșați de oprobiul mulțimii dacă aceasta află despre minunea din grotă, mai-marii Iudeii au împrăștiat zvonul precum că ucenicii lui Isus i-au luat trupul pentru a regiza așa-zisa înviere. Numai că, în încercarea lor de a nega realitatea, au omis un lucru esențial, raportat la factorul surpriză: unde erau străjerii înarmați, atunci cînd s-a petrecut „furtul” trupului Învățătorului din mormînt?
Deși Isus le mărturisise ucenicilor săi despre acest moment al Învierii, evenimentul pare a-i fi luat pe neașteptate, atît de brusc și de incitant au trăit adeverirea spuselor iubitului lor Învățător. Așa se face că, astfel cum mărturisesc evangheliștii, ucenicele lui Christos (femeile mironosițe), după ce au petrecut noaptea în plînsete și regrete, dimineața au plecat spre mormînt pentru a unge trupul cu uleiuri purtătoare de mirosuri îmbălsămătoare. În fața mormîntului priviră, speriate, piatra de la intrare prăvălită. Pînă să se dumirească, aproape ca din pămînt, se iviră în fața lor aceleași entități care eliberaseră mormîntul în timpul nopții, și unul dintre vestitorii de bucurie li se adresă: „Nu vă temeți! Pe Isus Nazariteanul cel răstignit căutați? De ce căutați pe Cel viu printre cei morți? Nu este aici, ci s-a sculat. Veniți și vedeți locul unde a fost pus”. Doborîte de emoție și neștiind ce să facă în acel moment unic, femeile mironosițe rămăseseră împietrite. Au fost trezite la realitate de vestitorul ceresc, zicînd: „Mergeți și le spuneți ucenicilor Lui”.
În această ultimă parte a Epopeii Mîntuitorului pe pămînt, desfășurarea evenimentelor are în centrul ei mai multe apariții ale lui Isus în fața ucenicilor săi, începînd cu apariția în fața Mariei Magdalena, chiar la mormînt. Cu lacrimi de emoție și cu bucuria nețărmurită, aceasta se aruncă la picioarele Lui: „Domnul meu învățătorul”, dar Isus răspunse: „Nu te atinge de Mine, că încă nu m-am suit la Tatăl Meu, ci mergi la Frații Mei, și le spune: Mă voi sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru”.
După cîteva apariții spectaculoase și întîlniri încărcate de credință, dar și de unele nedumeriri, simțind că se apropie ceasul despărțirii pămîntene, Învățătorul îi scoase pe ucenici din  oraș în direcția Vitaniei, pe muntele Eleonului. De pe vîrful înălțimii Isus îmbrățișă cu privirea întinderea  orașului: la apus – sclipea albastrul Mării Mediterane; la sud-est, ca într-o căldare, stă nemișcată Marea Moartă; spre răsărit – era Vitania, cu amintirea lui Lazăr înviat din morți; la nord – se ridicau munții Galileei, unde șerpuia apa Iordanului, apă în care Isus a primit Botezul de la premergătorul Său, Ioan Botezătorul... Gînduri și amintiri rămase în urmă, pierdute în scurta viață pămînteană a Învățătorului, care, acum, pregătea actul final al existenței Lui printre noi, întocmai așa precum e scris în Scriptură.
Tot cuprinși de nedumerire și de mirare, ucenicii îl sîcîiau cu întrebări puerile, de felul: „Doamne, oare nu în acest timp ai să restabilești Tu împărăția lui Israel?”. Parcă puțin nedumerit de această întrebare, Isus le răspunde în stilul său parabolic, dar franc: „Nu-i treaba voastră a ști anii și termenele pe care Tatăl le-a pus prin stăpînirea Sa. Dar veți primi putere, cînd se va pogorî peste voi Duhul Sfînt. Și-Mi veți fi martori în Ierusalim și în toată Iudeea și Samaria, și chiar pînă la marginea pămîntului”. Zicînd acestea, Isus își încrucișă mîinile, îi binecuvîntă, timp în care începe să se înalțe la Cer, învăluit imediat într-un nor, dispărînd din raza privirilor ucenicilor rămași stană de piatră. Doar un glas de lîngă ei îi smulse din reverie, glasul îngerului: „Ce stați voi și priviți la cer? Isus, Care s-a înălțat de la voi la cer, va veni tot așa cum L-ați văzut mergînd la cer”.
Trecuseră 40 de zile de la Praznicul Învierii Domnului, în cea de-a 6-a săptămînă după Paște, cînd, pe Muntele Măslinilor s-a împlinit proorocirea Sfintei Scripturi. După aproape 2.000 de ani, învierea Mîntuitorului și înălțarea Lui la Cer au rămas două repere importante ale credinței noastre Ortodoxe – două repere morale în această mare de răutăți și de păcate prin care trece omenirea. Măcar acum, în Săptămîna Mare, cînd cuvintele Prohodului plutesc peste flacăra pură a lumînărilor din  bisericile noastre, să fim mai buni și mai înțelepți, mai darnici și mai înțelegători cu semenii noștri, așteptînd noaptea de 15 spre 16 aprilie, cînd, cu bucurie și cu smerenie, să rostim, ca într-un cor nevăzut: CHRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
GEO CIOLCAN