E Săptămîna Mare a Paştelui, cea mai frumoasă sărbătoare creştină din an. Ramurile copacilor sînt încărcate de flori multicolore, iar mireasma lor te învăluie ca o boare… De peste tot, lumina soarelui binecuvîntează brazdele de pămînt cu razele lui îngereşti, încît, dacă se întîmplă să locuieşti la sat, zău că nu-ţi mai vine a intra în casă. Din păcate, în vremurile de azi, majoritatea sătenilor şi-au părăsit brazdele de pămînt, lăsîndu-le în paragină, şi au plecat să muncească pe pămînturile altora, de pe meleaguri străine, pentru un salariu de cîteva sute de euro şi o strachină cu mîncare. Nu mai e nimic din satul românesc de pe vremea copilăriei mele, cînd uliţele erau pline de veselia copiilor, a sătenilor… Oamenii nu mai pridideau cu munca prin gospodării, la tăiatul viilor… În această perioadă, munca era în toi. Tot omul avea un petic de vie pe lîngă casa lui, la care, odată cu topirea zăpezii, începea să lucreze de zor, pentru ca, de Paşti, să-şi vadă via legată pe araci. Mama zicea că nu e bine să te prindă Paştele cu via netăiată. De fiecare dată cînd considera că iarna şi-a luat adio de la noi, odată cu primii fulgi ai zăpezii mieilor, mama mergea în grădină şi se închina cu faţa către biserică, rugîndu-se la Bunul Dumnezeu să-i de-a putere să-şi vadă via la rostul ei, după care începea munca. Şi aveam o grădină frumoasă, cu vie din belşug; toamna, strugurii erau ca nişte purceluşi de aur, lenevind sub dogoarea moleşitoare a razelor soarelui. Mama punea via pe araci şi, după ce termina de curăţat hălăciuga de pe ultimul butuc, se apuca de săpat şi, printre rînduri, semăna porumb, sfeclă, iar straturile de ceapă şi usturoi aveau întîietate… Pentru că, zicea ea: „Pămîntul e darnic dacă e gospodărit şi îngrijit cu mîinile tale şi nu cu vorbe de duh la cîrciumă ori pe marginea şanţului”. Ea chiar ştia să-1 gospodărească… Azi nu mai e nimic din toate acestea, au rămas doar nişte amintiri frumoase, pe care le retrăiesc, din cînd în cînd, în momentele mele de nostalgie, gîndindu-mă cu duioşie la acei ani care mi-au fermecat copilăria. Pe atunci, de sărbătorile Paştelui, familia noastră şi satul întreg trăiau lumina Domnului la cea mai înaltă intensitate sufletească. Nu se putea altfel, avînd în vedere puterea credinţei pe care o aveau oamenii acelor vremuri… Pentru ei, fie la coarnele plugului, fie îndeplinind orice altă muncă, totul însemna iubire de Dumnezeu. Dar lumea s-a schimbat şi se va schimba mereu, fiindcă acesta e mersul lucrurilor… Acum, nu mai recunosc nimic din vremea sărbătorilor copilăriei, cînd tot omul ştia că îşi are rădăcinile prin cei de dinaintea lui, plecaţi la ceruri. Azi, el parcă nu mai are datini, obiceiuri, egoismul dă pe dinafară din sufletul lui. Îmi aduc aminte că, în Săptămîna Mare a Paştelui, cu vreo trei zile înainte de prohodul Domnului, nu exista gospodină în sat care să nu pregătească acasă cozonac, pască, ouă roşii şi alte preparate pascale; uliţele, de la un capăt la altul, erau pline de parfumul îmbietor al bucatelor ce aveau să se găsească din belşug pe masa sătenilor. Şi oricît de mare îţi era pofta, nimeni nu se atingea de bucate pînă în dimineaţa primei zile de Paşti, cînd se încheia slujba de Înviere a Domnului. Cu mic, cu mare, oamenii veneau să ia lumină… Biserica era plină de credincioşi… Mulţi erau nevoiţi să aştepte afară pînă să le vină rîndul la sfînta împărtăşanie… Şi se rugau la Dumnezeu, pentru că aveau credinţă în ei… Astăzi, oamenii s-au schimbat şi, odată cu ei, şi apucăturile… Pentru unii, sărbătoarea Paştelui înseamnă mîncare, băutură, petreceri; nimic parcă nu mai ţine de fibra noastră naţională, contează doar să ne fie bine material… Nu se mai ţine post. Din păcate, chiar şi de aceste frumoase sărbători pascale, unii îşi întorc spatele, se urăsc, se încaieră pînă şi pe treptele casei Domnului. …Anii au trecut şi lumea s-a schimbat, în defavoarea culturii, a bunului-simţ, a respectului şi dragostei faţă de semeni.

S-a pierdut mult din savoarea datinilor şi din obiceiurile cu care au crescut generaţii întregi de români… Oare să fim noi altfel decît înaintaşii noştri?… Omul zilelor noastre, prin egoismul lui, a devenit propriul său sclav… Luat de vraja tehnologiei moderne, nu mai are timp să se ocupe şi de curăţirea sufletului. E interesat doar de îndestularea trupului, cu mîncare şi alcool. Trăind în desfrîu, uită că e trecător pe această lume şi că, într-o zi, va pleca spre judecata din ceruri, fără să ia ceva cu dînsul… Măcar în aceste zile, ale sărbătorii Paştelui, să fim mai buni, mai înţelegători şi mai toleranţi cu noi înşine şi cu ceilalţi. Christos a înviat!

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“