N-am pretenția la originalitate dacă afirm că oamenii în vîrstă sînt paseiști și retrograzi și, în consecință, privesc cu scepticism la vremurile noi, cînd Apocalipsa își rînjește colții. Chestiunea e veche de cînd lumea și, tînjind după vremurile de altădată, de fapt, omenirea își deplînge tinerețea dusă ca fumul.
Într-un roman al său, G. Călinescu inventează un tînăr care crescuse într-o ,,Casă cu molii”, locuită de unchi și mătușe bătrîne și maniace. Cu toții căpătaseră obiceiul să adune în cufere și geamantane vechi tot felul de troace - vase ciobite, cîrpe decolorate și pantofi scîlciați, fotografii îngălbenite, cărți hărtănite și flori din hîrtie cerată.
Descoperind într-un șifonier niște sandale de vară albe, în care se rătăciseră cîteva firișoare de nisip, pe frumoasa și temperamentala Caty Zănoagă - Ciocârlan o apucă plînsul aducîndu-și aminte că era încălțată cu sandalele acelea cînd se plimbase pe faleza Atlanticului, în Argentina, la brațul iubitului său de atunci, bancherul Francisco Oster.
Și Caragiale, abia însurat, vizitînd o mătușă bogată de-a nevestei, mai întîi, îi inspectează podul casei în căutare de cărți și reviste vechi, fotogra­fii și mobilier de altădată.
Tot mobilier vechi, detectabil în casele aristocraților de după primul război mondial, căuta și contele rus Ignatiev, un ebenist de forță, refugiat în București, care cumpăra pe nimic, restaura și punea la vînzare tot felul de obiecte.
La fel de original, dar în branșa oenologiei, se vădește a fi și Păstorel care, vizitînd o cramă, putea spune tot ce voiai despre podgorean, inclusiv cu ce partid votase recent.
Este greu de uitat chiar și acel personaj șters, provenit dintr-o familie bogată, care avea ca unică preocupare să colinde anticariatele în căutare de discuri muzicale vechi.
Tot cam din aceeași stirpe fac parte și bibliofilii, căutători de cărți rare, cu și fără fotografie și semnătură autografă din partea autorului. Nimeni nu-l poate uita pe celebrul Simion Mihuț, starostele anticariatului din fața Curții Vechi de prin anii 1970-’80. Iar, astăzi, fac pariu că mulți bărbați s-au îndrăgostit de juna Rebecca, cea care știe tot despre cărțile vechi americane, o urîțică totuși atrăgătoare pe care dinastia Harrisonilor din Las Vegas, tatăl, fiul și nepotul, o tot cheamă în prăvălia lor să le evalueze cărțile vechi aduse la vînzare.
Nu știu dacă apreciatul critic literar Dan C. Mihăilescu, aproape de același leat cu mine, își scrie textele cu pixul, după care și le bate la mașină. Sau poate s-a abandonat și el în brațele computerului – ,,Dă-te prins, Jiene!”. Știu însă că în volumul ,,Plăceri vinovate și datorii împlinite” își acceptă cu bărbăție condiția de septuagenar preocupat de tot ce e vechi. Chestiunea aceasta nu e o sminteală, cum ar crede tinerii, ci ține mai degrabă de filozofia îmbătrînirii. Și mai face ce puțini bătrîni fac: își scrie memoriile...
Și pe cale de consecință, văzînd cît de pasionat de antichități de tot felul se arată Dan C. Mihăilescu, mi-a mai venit și mie inima la loc și nu m-am mai considerat, ca să mă exprim eufemistic, un om atipic.
De aceea, luna trecută, de ziua mea, cînd am primit cadou un televizor șmecherit, am zis să intru și eu în rîndul lumii și să scotocesc pe internet în căutarea de subiecte pasionante, căci programele TV, pline de reclame mincinoase și propagandă
iohannistă puturoasă, mă aduseseră în pragul disperării. Dar, am descoperit-o pe ziarista Claudia Mesea Paraschivescu și textele ei, prin care și-a propus să facă lumină în unele chestiuni de istorie literară. Cum ar fi moartea unor scriitori români precum Eminescu și Veronica Micle, Ion Creangă și Caragiale, Sadoveanu, Rebreanu și Nicolae Labiș sau Marin Preda. N-am citit opinia ei despre moartea lui Eminescu, rezervîndu-mi curiozitatea de a-l consulta pe acad. Constantin Barbu, de departe, persoana cea mai autorizată să-și spună părerea în acest domeniu. În schimb, le-am citit pe celelalte și mă grăbesc să aduc unele corecții la afirmațiile doamnei Claudia Mesea Paraschivescu.
Bunăoară, vorbind despre împrejurările morții lui Ion Creangă și preluînd informația de la G. Călinescu (vezi ,,Viața lui Ion Creangă”), ne informează că marele povestitor ar fi murit pe 31 decembrie 1889, spre seară, în tutungeria lui Zahei, fratele său. În primul rînd că tutungeria era a lui Ion Creangă, Zahei fiind doar vînzător acolo. Și al doilea, dînd credit lui N.A. Bogdan, unul dintre biografii săi, lucrurile s-ar fi petrecut altfel. Povestitorul s-ar fi dus cu Tinca să petreacă Revelionul în debitul unde lucra Zahei, din Str. Golia, care mai avea o cămăruță, unde dormeau Zahei, nevasta și cele două fiice ale ei. Și probabil mîncînd mult, cum îi era obiceiul, a făcut un atac de apoplexie și a murit imediat. Cadavrul i-a fost dus, chiar în acea seară, în casa lui din Țicău, unde a fost ținut două zile și dus la cimitir pe 2 ianuarie 1890. Locul din Cimitirul ,,Eternitatea” îi fusese repartizat de junimistul Vasile Pogor, primarul Iașilor. Junimiștii ceilalți s-au mărginit să-i trimită doar o coroană, fără să-l onoreze și cu prezența lor.
Mici inadvertențe strecoară Claudia Mesea Paras­chivescu și în legătură cu moartea lui I.L. Caragiale. Marele dramaturg a murit la Berlin în noaptea de 8 spre 9 iunie (de Sf. Chiril), 1912, nu 1916, probabil de inimă rea. În ultimul an, moștenirile lui Caragiale se topeau văzînd cu ochii și, în ciuda eforturilor sale de a găsi o slujbă în România, nu-i reușise nimic și nu mai putea dormi la gîndul că-i va rămîne familia prin străini. Lipsa banilor este cauza pentru care el a fost înmormîntat provizoriu într-un cimitir protestant din Berlin. Și de-abia spre toamnă, tîrziu, familia, deja plecată la București, a reușit să-i aducă rămășițele în țară. Dar vagonul cu sicriul său s-a rătăcit prin Austria și Transilvania și, cu mari eforturi, a fost depus în cripta familiei Gaetano Burelli, socrul său. S-au păstrat cîteva secvențe dintr-un film cu înmormîntarea sa. Tîrziu, prin 1952, cînd s-a împlinit un secol de la nașterea lui Caragiale, culturnicii vremii au luat hotărîrea să-l scoată din cavoul socrilor și de lîngă familie, reașezîndu-l pe Aleea scriitorilor, lîngă Eminescu. Această mișcare i-a prilejuit istoricului G.D. Iscru o mare amărăciune, întrucît Caragiale se culcase cu Veronica Micle la Iași, și dacă Eminescu o iertase pe infidelă, nu putuse să-l ierte pe prietenul său, care se dovedise un mizerabil și îl trădase...
Nu știu unde a citit Claudia Mesea Paraschivescu, dar nici G. Călinescu, D. Micu, C. Ciopraga, Profira Sadoveanu, fiica scriitorului, și alți exegeți ai vieții și operei sale n-au scris nicăieri că Mihail Sadoveanu ar fi murit pe 19 octombrie 1961, în urma rănilor căpătate într-un atentat pus la cale de Masonerie. Nici măcar criticul Marian Popa, atît de neiertător cu defectele de caracter și alte accidente ale scriitorilor de după 1944, n-a amintit nicăieri despre această grozăvie. În realitate, maestrul făcuse prin 1956 un atac cerebral sever, în urma căruia vreme îndelungată fusese țintuit la pat și își revenise cu greu. Încai Tudor Arghezi, care se afla en froid cu maestrul, pusese în circulație o răutate nepermisă: ,,Am auzit că lui Sadoveanu i-au căzut ochii în gură...”. De ce să-l fi ucis Masoneria pe Sadoveanu? Ce-i drept, în 1940, cînd, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, România pierduse Basarabia și nordul Bucovinei, Sadoveanu protestase vehement, publicînd cîteva articole incendiare. Dar, nu peste multă vreme, avea să schimbe foaia, desigur în urma recomandărilor Masoneriei, care știa că Hitler va pierde războiul și în lume se vor petrece schimbări fundamentale. Și așa a fost, căci demnitarul Mihail Sadoveanu va deveni un cîntăreț al comunismului și se va bucura de toate onorurile posibile. Marian Popa l-a desființat pentru lăcomia sa de bani și glorie, egoism și arivism. În anii care vor veni, Sadoveanu va cutreiera Europa conferențiind despre binefacerile comunismului în țara sa, în timp ce atîția confrați pătimeau în închisorile comuniste neacceptînd să-și trădeze convingerile politice.
Și în cazul lui Liviu Rebreanu, jurnalista Claudia Mesea Paraschivescu pune în circulație mistificări, motiv pentru telespectatori să nu acorde credit prea mare comentariilor literare de pe internet, care nu se poate compara cu bibliotecile. Astfel, scriitorul a murit la 1 septembrie 1944 la moșia sa de la Valea Mare, Argeș, zice-se, împușcat de soldații sovietici veniți să-i jefuiască frumusețea de cramă. În realitate, Rebreanu s-a stins la doar 59 de ani de epuizare fizică și mentală, căci scria doar noaptea, și a consumului de cafea și tutun în exces, ceea ce i-a provocat un cancer hepato-pulmonar. Încai nepotul său Ilderim, fiul lui Tiberiu, cel mai mic dintre cei 14 frați Rebreanu, a lăsat o carte, ,,Minciună și impostură”, în care face ordine în biografia romancierului. Anume că soția Fanny, fiica acesteia, Puia-Florica, și ginerele Radu Vasilescu erau mare cheltuitori și făceau presiuni asupra scriitorului să muncească pe mai multe planuri și să le satisfacă pornirile de parveniți. Ca urmare, Rebreanu s-a dat cu toți politicienii și n-a scăpat nici o dregătorie mai acătării. A simpatizat chiar cu hitleriștii. Spre norocul lui, a murit cînd trebuia, la fel ca și povestitorul Al. Brătescu Voinești sau sociologul Dumitru Drăghicescu. Altminteri i-ar fi așteptat pe toți închisorile comuniste necruțătoare cu ,,trădătorii”. Criticul Mihai Ungheanu, în cartea sa ,,,Holocaustul culturii române”, tratează acest aspect din viața lui Rebreanu cu mai multe amănunte.
Ziarista Claudia Mesea Paraschivescu ia în discuție și amănuntele legate de moartea poetului Nicolae Labiș și cea a romancierului Marin Preda. Ideea comună în ceea ce-i privește pe cei doi scriitori este aceea că n-ar fi murit de moarte naturală, ci asasinați. Așa o fi, dar nici ea nu face lumină în cazul celor două presupuse victime, întrucît oferă doar presupuneri. Deși, la un moment dat, partidul s-a folosit de ei și i-a promovat, publicîndu-le cărțile, cu timpul, ei au prins curaj și au început să comenteze unele aspecte ale regimului. Pentru acest motiv, se pare că partidul ar fi dat semnalul lichidării lor fizice, ca incomozi. Dacă ar fi publicat și fotografia aceea rară, cu Marin Preda stîlcit în bătaie cu parul sau aruncat din tren, am fi dat o altă apreciere notațiilor sale. Precum și informația că degeaba ar căuta cineva mormîntul poetului la Bellu, căci familia i-a recuperat rămășițele și i le-a reînmormîntat lîngă părinți la Mălini, Suceava. În locul lui, la Bellu, a fost cazat prin anii ‘90, poetul Dan Deșliu, un alt scriitor presupus a fi fost lichidat pentru gura sa prea mare.
PAUL SUDITU