Cezar Petrescu – cronicar al epocii interbelice
  • 10-12-2020
  • 0 Comentarii
  • 124
  • 3

Despre Cezar Petrescu s-a spus că a fost primul scriitor profesionist, pentru că toată viaţa n-a avut altă sursă de venit decît scrisul. A desfășurat o activitate scriitoricească intensă, propunîndu-și, după exemplul lui Honoré de Balzac, să scrie o nouă ,,Comedie umană”, o Cronică românească a veacului XX. Opera sa vastă cuprinde romane, nuvele, piese de teatru, proză fantastică și memorialistică, dar a rămas cunoscut și pentru scrierile sale pentru copii.

O tinerețe marcată de boli și depresii

În apropiere de Cotnari, în judeţul Iaşi, într-un sat adormit de soare, cu ulițe prăfuite, în casa bunicului după mamă, Iordache Comoniță, s-a născut, la 1 decembrie 1892, Cezar Petrescu. Satul se numește Hodora, iar casa în care s-a născut scriitorul a fost distrusă complet în timpul primului război mondial și nu a mai fost reconstruită.

Tinereţea lui Cezar Petrescu a fost profund marcată de boală şi depresii. În 1911, în anul II de facultate, la Iaşi, contractează o tuberculoză ganglionară, fiind operat în 1913. În ceea ce priveşte cariera, cu toate că a absolvit Dreptul, nu a dorit să profeseze niciodată.

De timpuriu, a fost conștient de ușurința sa de a scrie, cu toate avantajele și neplăcerile de rigoare. Simţea nevoia să noteze tot ce vedea încă de cînd era copil. La vîrsta de 15 ani îi scria unui coleg că datorită „unui imbold particular de a scrie, am început a aduna impresii zilnice, aşa încît manuscrisele s-au ridicat pînă la 3.500 de pagini”. Jurnalul a fost păstrat parţial de mama sa.

A început să scrie de la o vîrstă fragedă, debutînd în 1907 cu nuvela ,,Scrisori”. La revista „Facla”, condusă de N.D. Cocea, a publicat, în 1912, o suită de articole: „După un Congres”, „Pentru un scrib naţionalist” şi „Răzbunarea lor”. În 1918, şi-a început activitatea jurnalistică la gazeta „Iaşul”, apoi, a colaborat la ziarul „Depeşa”.

Scriitor de succes și ziarist redutabil

Cezar Petrescu a avut o activitate publicistică intensă, numărîndu-se printre cei mai prestigioși jurnalişti din istoria presei. A colaborat la numeroase publicații ale timpului, a fost redactor pentru perioade scurte la cotidianele „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Bucovina”, a 
fondat revistele ,,Hiena” (1919-1925) și „Gîndirea” (1921), al cărei director a fost timp de trei ani, a fost co-fondator al ziarelor „Cuvîntul” (1924) și „Curentul” (1928). Timp de mai bine de două luni a făcut parte, în 1924, din redacția cotidianului ,,Neamul Românesc”, avîndu-l ca director pe N. Iorga, și a condus ziarul „România” și revista „România Literară” între 1938 
și 1940.

Cariera prodigioasă a gazetarului îl familiarizează pe Cezar Petrescu cu cele mai diverse medii, de la formele de existență ale țărănimii (Apostol, 1907) la mutațiile spectaculoase ale procesului industrializării capitaliste (Comoara regelui Dromichet, Aurul negru), la straturile vieții ,,tîrgurilor unde se moare” (Oraș patriarhal. La Paradis general) ori ale orașului tentacular, cu lumea interlopă, a ,,faptelor diverse” (evocată încă din nuvele) și a mediilor potentaților politici, intelectualilor, boemei artistice etc. (Calea Victoriei, Duminica orbului, Cheia visurilor, Carlton).

Nu este de mirare că în romanele sale existenţa umană este profund tragică, eroii săi sînt învinşi ai vieţii. Vagul şi cenuşiul cotidian, stresul, drama ratării, a compromisului într-o existenţă banală, care duce pînă la nebunie, se repetă în paginile povestirilor şi romanelor sale - mii de pagini, 70 de volume de mare diversitate, o vastă operă de actualitate şi astăzi, scrisă într-un limbaj expresiv, mai colorat, cu multe neologisme.

În 1924 a publicat în ziarul ,,Cuvîntul”, pînă în 1928, fragmente din romanul „Întunecare”, o frescă a societăţii româneşti din primul război mondial, ciclul de foiletoane „Carnet de vară”, „Scrisori din Paris”, precum şi numeroase alte articole şi fragmente literare.

În 1924, a apărut şi al doilea volum, „Drumul cu plopi”, ce cuprinde nuvele şi schiţe avînd drept cadru oraşul de provincie. În anul următor a apărut volumul de nuvele„Omul din vis”, iar, în 1927, la Craiova, a apărut prima parte a romanului „Întunecare”, sub titlul „Acolo şezum şi plînsem”, roman care a apărut în întregime un an mai tîrziu şi a reprezentat una dintre primele cărţi de acest gen din Europa.

Cezar Petrescu a fost distins pentru opera sa cu Premiul Naţional pentru Literatură în 1931, anul în care au apărut romanul „Baletul mecanic” şi volumul de nuvele „Flori de gheaţă”. Romanul „Plecat fără adresă”, în a cărui prefaţă scriitorul îşi defineşte pentru a doua oară planul ciclului de romane a apărut în 1932, urmat de romanul „Greta Garbo” (o continuare la Baletul mecanic) şi de una dintre cele mai cunoscute opere din literatura română, romanul pentru copii „Fram, ursul polar”.

După 1944 a publicat romane, nuvele, articole, eseuri şi reportaje, cu­prinse în volume precum: „Războiul lui Ion Săracu” (1945), „Tapirul” (1946), „Despre scris şi scriitori” (1953), „Vino şi vezi” (1954), „A. Vlahuţă şi epoca sa” (1955), „Scriitorul şi epoca sa” (1956), „Însemnări de călător, reflecţii de cititor” (1958). În anul 1955 a fost ales membru titular al Academiei Române.

În 1928, Cezar Petrescu a fost ales deputat în parlament, iar în 1936 a deţinut, timp de aproximativ două luni, funcţia de secretar general în Ministerul Artelor. Scriitorul s-a stabilit ulterior la Buşteni, în anul 1937, pentru tot restul vieţii, după ce, la 45 de ani, publicase peste 20 de volume şi desfășurase o vastă activitate în presă.

Către sfîrşitul vieţii, obosit de reumatism, infarcte, speriat de perspectiva anchilozării, scria în 1959: „Ce fel de viaţă mai e aceasta? Nu fuma, nu bea, nu lucra decît două ore pe zi? Ţi se urăşte de aşa viaţă”. De altfel, prefera să stea cît mai departe, cît mai singur. „Anii m-au făcut sceptic. Anii, viaţa, experienţele”, scria acesta în 1957. Bolnav de cancer, moare, după o lungă suferinţă, în 1961, la vîrsta de 69 de ani.

Ultimii 24 de ani din viață, scriitorul i-a petrecut în casa sa de la Bușteni. În anul 1937, cînd a devenit proprietarul vilei, Cezar Petrescu își împlinea un vis din tinerețe, el declarînd nu o dată că, dacă pentru meseria de ziarist orașul îi era indispensabil ca ,,post de observație” pentru activitatea zilnică, în schimb, pentru opera de creație literară avea absolută nevoie de izolare și reculegere.

Cezar Petrescu și contemporanii săi

Casa de la Bușteni a scriitorului a devenit, la 17 decembrie 1967, Muzeul Memorial „Cezar Petrescu”. Interiorul casei, păstrînd neștirbit vechiul stil – mobilier rustic, scoarțe vechi, ceramică românească, statui și tablouri, peste 10.000 de volume de carte, ziare și reviste, dezvăluie la Cezar Petrescu două trăsături majore: pre­țuirea pentru arta populară și marea pasiune pentru carte.

Cercetarea bibliotecii lui Cezar Petrescu, aflată în camera de lucru a acestuia, din Muzeul memorial de la Bușteni, bibliotecă alcătuită din cîteva sute de volume românești apărute în perioada dintre cele două războaie, primite în dar de la confrați, oferă cercetătorului posibilitatea de a cunoaște, prin intermediul dedicațiilor, atît prieteniile sale statornicite, cît și prețuirea, afec­țiunea cu care a fost înconjurat, gratitudinea unor scriitori, tineri pe atunci, care s-au bucurat de sprijinul generos al lui Cezar Petrescu. Pe această cale, ne putem face o imagine despre scriitor, despre omul de suflet care a fost Cezar Petrescu.

Astfel, pentru Tudor Arghezi, la 17 decembrie 1924, Cezar Petrescu era un ,,scriitor cu soare”, iar el se autodefinea prin contrast ,,un copist de umbră”, așa cum reiese din dedicația dată pe ,,Icoane de lemn”. Și Eugen Lovinescu își exprimă la rîndul său, în diferite ocazii, ,,prețuirea pentru scriitor și afecția pentru om”, așa cum face, de pildă, la 17 decembrie 1936, pe romanul ,,Diana”. Perpessicius îl socoate drept ,,directorul său (de conștiință)”, asigurîndu-l de ,,amiciția de demult, pentru desfătările literaturii sale”... Interesantă este și dedicația lui Cicerone Theodorescu pe volumul de poeme ,,Cleștar”. Cezar Petrescu este ,,marele romancier și marele camarad” și totodată exemplu de talent și demnitate, ,,nobilă statuie interioară miraculoasă în atmosfera literară de azi”... Mult mai tîrziu, în ianuarie 1954, același prieten întovărășea unul unul dintre volumele sale de următoarea dedicație în versuri: ,,Posteritatea-’n alte zone –/ Va spune, și nu-n zadar/ E-un Theodorescu, Cicerone.../ Însă Petrescu, e-un Cezar!...”. O altă grupă de dedicații exprimă gatitudinea unor scriitori pentru sprijinul dezinteresat care le-a fost oferit de Cezar Petrescu. Dintre acestea, semnificativă este îndeosebi una dintre dedicațiile lui Mircea Eliade, pe volumul ,,Oceanografie”: ,,Această carte pe care o iubesc mai mult, cu toate inconsecvențele sale, nădăjduind că va găsi același lector înțelegător și același prieten al debutului” (16 decembrie 1934). Demnă de reținut este și o dedicație a lui Ionel Teodoreanu, care vede în Cezar Petrescu pe ,,... unul din rarii mei prieteni scriitori, a cărui robustă încredere în scris a contribuit să-mi dea curajul de a duce pînă la capăt trilogia «Medelenilor»”... Dar, de departe, cel mai emoționant omagiu adus scriitorului se regăsește în inscripția de la intrarea în Muzeul Memorial „Cezar Petrescu”, semnată de scriitorul Demostene Botez: „Aici, sub cerul acesta pur, Cezar Petrescu a cinstit, ca într-o ceremonie antică, Arta, Munca, Dreptatea şi Omenia. Fie ca poporul românesc să-şi aducă aminte de el, atîta timp cît Caraimanul îşi va întinde în fiecare seară umbra pe casa aceasta, ca pe o imaterială lespede neagră, uriaşă, pe măsura muncii şi operei sale. INTRAŢI! Veţi găsi prezenţa unui om care v-a iubit, … care a iubit pe toţi oamenii”.

R.M.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite