A fost nevoie ca în 1873 singurul copil al Principelui Carol I să moară la vîrsta de doar 4 ani, pentru ca Ferdinand să ajungă moștenitor al tronului la sfatul profesorului Păun, educatorul celor trei prinți. Procedurile casei de Hohenzollern și tratativele cu corpurile legiuitoare românești au durat ani de zile, timp în care Carol I a devenit rege al României, iar cel propus ca succesor la tron se lupta ca licean la Dusseldorf cu compuneri lati­nești și calcule logaritmice, după cum scrie Eugen Wolbe în cartea sa despre Ferdinand I.
Venind în România, prințul Ferdinand a cîștigat cu greu sim­patia românilor care, privindu-l, nu găseau că viitorul lor con­ducător „avea față de rege”, cum se spune. Era un locotenent  blond, cu ochi albaștri și întreaga lui ființă emana onestitate, franchețe și bunăvoință. A fost înca­drat în Regimentul I Vînători și a pri­mit drept de vot și loc în Senat, pentru a începe să ia contact cu problemele politice, economice și sociale ale țării. „Acum, că există un urmaș la tron – scrie același Eugen Wolbe – se pune problema de a asigura succesiunea dinastiei de Hohenzollern pe tronul regal al României. Încep căutările printre fiicele caselor princiare, dar Ferdinand se îndrăgostește de o boieroaică pămînteană, Elena Văcărescu. Regina Elisabeta accep­tă relația lor și-i logodește într-o noapte pe cei doi, dar regele va anula a doua zi logodna din rațiuni de stat, reluînd căutările printre fetele de viță regală din Europa. Norocul îi surîde regelui nostru, fiindcă se reînnoadă o
relație cu familia ducelui de Edinburgh, Maria, nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii, în scopul de a mijloci căsătoria tinerei prințese cu Ferdinand. După cîteva întîlniri între cei doi tineri, timidul prinț german – așa cum îl caracterizează viitoarea lui soție, Regina Maria –  găsește curajul de a-i cere mîna, iar Maria spune «Da» deschizîndu-și ușa spre o viață lungă și măreață”.
„La data de 10 ianuarie 1893 s-a sărbătorit la Sigmaringen căsătoria urmașului la tron cu drăgălașa englezoaică – continuă E. Wolbe. Ajungînd în România, aceasta este impresionată de țăranii în costume naționale care o primesc în stațiile de la Predeal pînă la București, dar mai ales de soldații din regimentul de vînători ai lui Ferdinand. Regina scrie: «În fața soldaților nu aveam senzația că sînt străină, am avut chiar de la început impresia că ei mă vor primi necondiționat, fără nici un fel de neîncredere. Izvora simpatia noastră dintr-un presentiment al viitorului, al acelor ani glorioși dar îngrozitori, pe care aveam să-i suportăm împreună?»”.
Anii vor trece repede, copiii vor veni pe lume, și, pe nesimțite, vor trăi momentul 3 august 1914, cînd la Sinaia va avea loc Consiliul de Coroană ce trebuia să decidă poziția României în Primul Război Mondial ce tocmai începuse. După trei ore de discuții s-a decis neutralitatea, fiindcă dorința românilor era eliberarea de sub dominația seculară austro-ungară. Două luni mai tîrziu, la 10 octombrie 1914, regele Carol I se stingea din cauza unei paralizii cardiace, fără să apuce să înfăptuiască idealul național românesc, așa cum nota Nicolae Iorga. Această cinste avea să revină moștenitorului său, Ferdinand I și soției sale, Regina Maria.
Primii doi ani pe tronul României nu au fost ușori pentru noul rege. Războiul era în plină desfășurare în Europa, iar opinia publică românească ardea de nerăbdare să treacă munții în Transilvania, pentru a-i elibera pe românii de acolo, așa cum făcuse în 1600 Mihai Viteazul. Au fost doi ani lungi și grei de neutralitate, de care regele a ținut cu dinții la fel ca și genialul său prim-ministru, Ionel Brătianu, care continua să negocieze intrarea României în război de partea Antantei, cu toate că-și dădea aere de adept al neutralității.
Pentru rege, cum spuneam, cei doi ani de neutra­litate însemnau un adevărat martiriu. Credincios față de poporul său, credincios însă și față de patria germană căreia îi datora educația primită și unde trăiau părinții, frații și prietenii lui, el se luptă cu sine, neștiind ce să facă. Pînă la urmă, meditează: dacă așa poruncește un întreg popor căruia regele i-a jurat credință? În afară de aceasta, România era un stat constituțional, iar el a depuse jurămînt pe Constituție, prin urmare era de datoria lui să se orienteze după politica majorității parlamentare. Poate că era chiar predestinat să dea satisfacție poporului care, deja de multe secole, trăia cu dorul de unitate națională.
Regele este smuls din acest proces de cumpănire de Antanta, declarînd guvernului român scurt și cuprinzător: „Dacă nu intrați în război, atunci nouă n-o să ne pese de România la încheierea păcii”. Rusia a fost și mai brutală de atît: „Vă acordăm Transilvania, Banatul și Bucovina. Vreți? Dacă nu, imediat intrăm militărește în România cu 100.000 de oameni”. Amenințarea pune lucrurile în mișcare, iar Ferdinand știe că ceasul deciziei sosise! Rușii nu păreau a glumi cînd proferau o amenințare. Înaintarea lor era de neoprit, iar regele nu avea de gînd să-și lase țara invadată niciodată. Acum trebuia făcut sacrificiul cel mai mare, supraomenesc chiar, rupînd legăturile cu familia, prietenii, țara natală și tradiția.
La București, se realizase o înțelegere între Franța, Italia, Anglia, Rusia și România. Pe această cale România se angajează să pătrundă cu armata în Austro-Ungaria pe 15 august 1916, iar puterile în chestiune recunosc României dreptul de a intra în posesia ținuturilor austro-ungare pe care tratatul le specifică mai îndeaproape. Declarația de război și intrarea trupelor române în Transilvania sînt fixate de chibzuitul nostru rege pentru data de 27 august, în dimineața căreia deschide Consiliul de Coroană ce trebuia să aprobe intrarea țării în război, cu declarația: „Domnii mei, doresc într-adevăr să vă aud părerea, dar eu am obținut deja o mare victorie: m-am învins pe mine însumi!”.
Vor urma doi ani grei, începuți însă bine, prin avansul armatei noastre în Transilvania, urmat la scurtă vreme de dezastrul care ne face să pierdem totul și să ne retragem la Iași, pe linia fortificată din sudul Moldovei. Se încheie Pacea de la București în condiții umilitoare pentru noi, pe care însă Parlamentul nu apucă să o ratifice, astfel încît ea nu mai produce efecte juridice, iar cum situația trupelor germane pe front se înrăutățea, totul se răstoarnă în favoarea noastră; astfel, pînă la finalul anului 1918, România era eliberată de inamic, iar Transilvania și Basarabia se uneau cu ea prin voința românilor trăitori în cele două vechi pămînturi românești.
Iată cum se finaliza în acest fel idealul de veacuri al românilor de a trăi uniți între aceleași granițe, ideal împlinit nu de un român, ci de un străin. De un german care a știut să pună mai presus de sentimentele sale datoria față de poporul căruia îi era domn și de soția lui, admirabila Regina Maria, atît de iubită și de onorată de noi toți, pentru contribuția sa de seamă avută la realizarea Marii Uniri.
Astfel, la data de 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, în catedrala finalizată într-un an și jumătate, Ferdinand și Maria aveau să fie încoronați ca suverani ai României,. Ceremonialul a durat o zi întreagă și, la finalul său, regele Ferdinand își pune pe cap greaua coroană de oțel fabricată din metalul unui tun capturat la Plevna în 1877, în timp ce regina îngenunchează în fața soțului ei. Regele îi pune apoi soției sale coroana de aur. Cu lacrimi în ochi, regina se ridică în picioare, își îmbrățișează și sărută soțul, scrie același Eugen Wolbe în cartea sa „Ferdinand I, Întemeietorul României Mari”.
Așa s-a finalizat lupta de secole a românilor de a trăi între aceleași granițe, iar anul acesta se împlinesc 100 de ani de la acel moment. Un centenar pe care Revista „România Mare” nu putea să nu-l onoreze, pentru a reaminti românilor ce lucru măreț au realizat acum un secol și punîndu-l în balanță cu cele ce se întîmplă în prezent, să le dea imboldul să se unească și să ducă mai departe moștenirea lăsată de miile de eroi care s-au jertfit pe altarul Marii Uniri, ca sacrificiul lor să nu fie zadarnic.
NICU MARIUS MARIN,
antreprenor HORECA