
- 25-07-2020
- 0 Comentarii
- 374
- 0
În numărul 1538 al revistei, din 29 mai, ați putut citi prima
parte dintr-un material mai complex, conceput și realizat sub semnul magic al
unui buchet de Centenare (petrecute aproape simultan), într-o perioadă de
grație unică a Statului Istoric format la 1 Decembrie 1918. Ca urmare a unor
mișcări naționale determinante, circumscrise unei conjuncturi internaționale
favorabile, anii 1918, 1919 și 1920 au trasat coordonatele României Mari,
pecetluite cu jertfe umane și cu imense pierderi materiale. Despre episoadele
care au generat aceste schimbări, cu tot cortegiul lor dramatic și emoțional,
veți citi, în continuare, în paginile de mijloc ale ,,României Mari”.
Obsesia Trianonului
După cum și cît s-a scris pînă acum despre Trianon – la cei
100 de ani împliniți de la Conferința de Pace de la Versailles – se constată o
evidentă deosebire a tratării acestui subiect în politica și presa din România
și Ungaria, abordat în viziuni diferite (și la scări sociale diferite) în cele
două națiuni. În substratul interesului post Trianon manifestat în cele două
țări vecine, deosebirea primordială între cele două viziuni asupra aceluiași
fenomen s-a conturat chiar în timpul Conferinței respective, cînd românii –
conștienți de faptul că întoarcerea Transilvaniei la Patria-Mamă era un fapt
istoric împlinit anterior Trianonului 1920 – au fost ponderați în manifestări
exuberante la aflarea verdictului final din 4 iunie 1920. Aceasta a fost cauza
atitudinii generată de mersul Istoriei. Cea de-a doua cauză a manifestării
noastre mai ponderate a avut sorgintea în firea mai domoală a poporului român –
trăsătură caracteristică pămînteană, care, în afară de adoptarea unor hotărîri
bine gîndite și așezate, de multe ori ne-a pricinuit și pierderi – însușirea respectivă
fiind interpretată de dușmani ca o trăsătură a lașității.
Pentru că acest dualism în comportamentul colectiv naște
discuții și contradicții infructuoase, și mai ales că nu ne-ar ajuta la
configurarea virtuală a subiectului de față, lăsăm dezbaterea lui pe altă dată,
trecînd acum hotarul la țara vecină, Ungaria.
Plecînd de la sloganul ,,Nem! Nem! Soha!”, pe care l-am
invocat de cîteva ori în acest serial, vecinii noștri au făcut din cele 3
cuvinte un adevărat mod de viață, o obsesie bolnăvicioasă, care a ținut în
priză (ține și în prezent) națiunea maghiară. Printr-o propagandă persuasivă și
perpetuă, guvernele maghiare, politicienii – inclusiv în perioada regimului
comunist – au reușit să transforme proverbul latin ,,Vae victis!” (,,Vai de cei
învinși!”) într-o altă formulare metaforică: ,,Divide et impera!” (,,Dezbină și
stăpînește!”) – cu referire, în primul rînd, la România.
Neînțelegînd nici în ruptul capului un lucru consemnat cu
destulă acuratețe de Istorie – anume că, din 1867, de la înfrîngerea militară
de la Koniggratz, Imperiul Habsburgic s-a transformat în monarhie dualistă
(Austro-Ungaria), ,,Ungaria Mare” devenind o amin-
tire – Ungaria dezvoltă în continuare obsesia Trianonului,
punînd la bătaie sume însemnate de bani și forțe umane – atît din țară, cît,
mai ales, din diaspora. Referindu-ne la această ancorare în trecut – cu reale
viziuni revizioniste – perioada interbelică ne poate oferi cel mai elocvent
exemplu pentru a ne susține teza.
La acestă perioadă face trimitere și patriotul român de
origine maghiară, scriitorul și jurnalistul Hajdu Gyozo, în cartea ,,La mulți
ani, singura noastră patrie natală, ROMÂNIA CENTENARĂ!”, publicată nu cu mult
timp înainte de a pleca dintre noi. Iată un citat reprezentativ: ,,Despre
regimul Horthy din perioada interbelică se poate spune în mod justificat că
întreaga sa politică a fost construită pe un revizionism al cărui scop a fost
recuperarea, prin orice mijloace, a teritoriilor pierdute de Ungaria. În scopul
promovării programului său revizionist, Mikloș Horthy și-a asumat – provocînd
tragedia întregii națiuni maghiare – încheierea unei alianțe cu Hitler și a
intrat în al doilea Război Mondial săvîrșind cu cruzime deportarea a 600 de mii
de evrei în lagărele morții”.
Adevărul relevat de un maghiar trăitor în România, cel care a
înființat și a condus pînă la deces Asociația Culturală și de Prietenie
,,Egyutt-Împreună”, precum și revista cu același titlu bilingv, este un adevăr
pe cît de real, pe atît de periculos. De ce? Pentru că și astăzi, în concepția
unor politicieni maghiari – în frunte cu premierul Viktor Orban – este
perpetuată linia lui Horthy, al cărui cult este în creștere, conducînd la
formularea de aberații precum: ,,Maghiar este numai cel pe care îl doare
Trianonul!”. Ce putem spune despre reacția unui român de etnie maghiară (dar,
mai este acesta român, în condițiile date?) – este vorba de controversatul
László Tőkés care, într-un impuls de antiromânism, ar fi rostit următoarea
sintagmă: ,,Românii trebuie să-și ceară scuze maghiarilor din cauza
Trianonului!”.
Luînd în calcul perioada mai apropiată de zilele noastre,
remarcăm o hotărîre a Parlamentului ungar, de acum 10 ani, cînd s-a stabilit ca
în fiecare an ziua de 4 iunie – ziua semnării Tratatului de la Trianon - să fie
Ziua Unității Naționale – o zi consacrată unor discursuri politice care converg
spre reînvierea unei atmosfere de doliu – ca semn al ,,morții” Ungariei Mari,
atunci, la Trianon. Paralel cu inițiativa Parlamentului, odată cu apropierea datei de 4 iunie 2020 a
intrat în horă și Academia de Științe Ungare care a desemnat o echipă de
cercetare Științifică, numită ,,Elan-Trianon 100”, care a lansat un atac
împotriva a ceea ce numim Conferința de Pace de la Trianon. Această grupare cu
caracter revizionist a întreprins o amplă campanie de strîngere de semnături
pentru revizuirea Tratatului de la Trianon de către Marile Puteri semnatare, pe
motivul declarării ilegale a acestui Tratat. În vederea ,,autentificării”
autorizate a acestei acțiuni, cererea, alături de semnături, trebuia să ajungă
pe masa Curții Internaționale de Justiție de la Haga.
Dacă Parlamentul și Academia de Științe s-au reactivat,
aducînd în prim-plan obsesia Trianonului cu varianta morbidă a Ungariei, nu
putea rămîne mai prejos nici Guvernul de la Budapesta, în frunte cu
primul-ministru Viktor Orban (de altfel, cel mai înfocat și mai vocal personaj
în susținerea revizuirii Tratatului de la Trianon și, de asemenea, în adresarea
de invective la adresa României chiar de pe teritoriul nostru național). În
acest sens, pentru a-și ,,martiriza” soarta, Guvernul ungar și-a asumat un
proiect care, chiar dacă nu este inedit în filosofia gîndirii extremiste, este
destul de original – înființarea unui Memorial anti-Trianon, circ național
pentru care a scos din visteria budapestană o sumă frumușică: 15 milioane de
euro. Văzînd acest proiect malefic, îl pot descrie ca atare: imaginați-vă o
construcție impresionantă din beton (un fel de rampă sau placă, depinde cum
veți interpreta acest edificiu) lungă de 100 de metri, cu doi pereți laterali
care să formeze un culoar spectaculos, pe acești pereți măreți fiind
inscripționate numele a 13.000 de localități din Ungaria Mare, dimensiunea
literelor fiind în raport direct cu importanța acestora la nivelul anului 1913.
La capătul acestui monument din granit care simbolizează
lacrimile Guvernului Maghiar ce scaldă amintirea sumbră a Trianonului – Viktor
Orban a ordonat proiectarea unui cub de granit – piatră considerată ca făcînd
parte din ființa poporului lui Attila – din mijlocul căruia țîșnește flacăra
eternă a ,,veșniciei” ungurești pe meleagurile ,,pierdute” în urma Păcii de la
Trianon.
Dacă l-am adus în prim-plan pe Victor Orban, năbădăiosul
premier al Ungariei, hai să intrăm în
,,bucătăria” acestui personaj care face ping-pong cu politica și cu strategia
Uniunii Europene, vărsînd zoaie peste Națiunea Română fără măcar să i se spună
,,Hai sictir!”.
După ce – chipurile – miniștrii de Externe român și maghiar
s-au ,,conciliat” la București (voi aborda și acest subiect dezgustător pentru
România, ,,demonstrînd” marea prietenie dintre cele două țări), Viktor Orban
și-a dat arama pe față, aruncînd cu acuzații demne de o manifestare de abazie,
consolidîndu-și, și de această dată, postura de Avatar al Europei. Pentru a nu
fi acuzat de bovarism, redau pentru cititorii ,,României Mari” un extras
dintr-un discurs apagocic al domnului Viktor Orban: ,,Occidentul a violat
granițele și istoria milenară a Europei Centrale. Pe noi ne-a înghesuit între
granițe pe care nu le puteam apăra, ne-a deposedat de comorile noastre
naturale, ne-a îngrădit accesul la resursele noastre, ne-a transformat țara în
Culoarul Morții. Au redesenat Europa Centrală fără remușcări morale (oare
Ungaria a avut remușcări morale cînd românii, deși majoritari în Transilvania,
erau calificați ca paria societății, neavînd nici un drept? – n.a.), întocmai
cum au redesenat și granițele din Africa și Orientul Apropiat. Polonezii, cehii
și slovacii au primit drept recompensă ce ni s-a sortit nouă drept pedeapsă.
Mulți s-au arătat dispuși să înhumeze Ungaria” (în cuprinsul acestui serial am
arătat că Ungaria a fost îngropată cu mult mai înainte de delirul verbal al
actualului premier ungar: la 29 august 1526, la Mohacs, în sudul țării, unde
armata ungară a fost înfrîntă de oastea lui Soliman Magnificul, și la 1867, la
Koniggratz, prin destrămarea Imperiului din care făcea parte). Continuă delirul
cetățeanului maghiar Viktor Orban: ,,Am rezistat orașelor vagon, lagărelor
naziste, gulagului sovietic (alo! – nu voi ați înfăptuit prima Republică
Sovietică din țările Europei, după Rusia țaristă? – n.a.), deportărilor
Cehoslovaciei, Iugoslaviei și lui Ceaușescu. Astăzi nu mai există nici
Cehoslovacia, nici Iugoslavia și nici Uniunea Sovietică. Nu mai există nici
imperiu britanic și nici imperiu francez” (Vedeți unde bate? Dacă aceste state
denumite, generic, imperii, s-au dezmembrat, pierzînd din teritoriile
interbelice, de ce România nu pierde
și ea Transilvania, care să treacă în posesia... Ungariei? –
n.a.).
Acum, într-un final apoteotic ce ar fi trebuit clamat pe ritm
de ceardaș, premierul de la Budapesta ne dezvăluie și funcția adiacentă primului-ministru
– cea de cioclu, croită pentru noile cimitire ale UE. Serviți, vă rog: ,,Adevăr
s-a grăit acum 100 de ani: noi vom fi aici la înmormîntarea celor care ne-au
dorit îngropați. Noi, maghiarii, rămînem pe loc, din orice direcție ar bate
vîntul. Apărăm cu demnitate Bazinul Carpatic, acest lucru fiindu-ne menirea”
(Unde ești tu, Attila, să-ți vezi stră-stră-strănepotul cum încerca să-ți ia
locul în șaua calului, îndreptînd armăsarul revizionismului spre Curtici? –
n.a.). Finalul este demn de Homer: ,,Fiecare nou-născut maghiar este în același
timp un nou post de pază”.
Aleluia!
Ajuns la acest punct al acestui episod consacrat poziției
(trecute și actuale) Ungariei față de Tratatul de Pace de la Trianon, mă simt
dator (deontologic și profesional) să includ un fel de paranteză, în care să-mi
exprim un punct de vedere asupra unei părți sensibile (și interpretative) din
conținutul acestui serial. Iată consecințele acestui demers.
1. Tot ce am scris și am prezentat în acest serial – ca
manifestare dureroasă a poporului maghiar față de pierderile suferite ca urmare
a hotărîrilor Tratatului Păcii de la Versailles, 1920 – a fost doar o rezoluție
intrinsecă a deciziei unui For Internațional organizat la finele unui cataclism
uman săvîrșit chiar de om!
2. Atît manifestările populare, cît și mașinăria imensă
pornită de Statul Maghiar, avînd în centrul lor propaganda pentru recucerirea
Transilvaniei, nu devin neapărat culpe prin emanarea unui sentiment patriotic
local, ci prin eludarea realității istorice în favoarea creșterii
credibilității tezelor ungurești cu privire la ,,eroarea” săvîrșită de Forumul
Păcii de la Versailles.
3. Amploarea pe care o acordă ungurii evenimentului ,,Trianon
– 100” – cu ponderea semnificativă a cheltuielilor de rigoare – nici acest spectacol
naționalist nu incumbă cine știe ce acuzații de liberalism deșănțat și nici de
patriotism exagerat. În definitiv, fiecare țară și popor aflate sub oblăduirea
unui anume regim politic își pot organiza apărarea propriei Istorii atîta timp
cît nu intră cu talpa bocancului cazon în magma Istoriei Universale, scrîșnind
din dinți pentru a da foc unei realități univoce, în încercarea de întoarcere a
roții acestei Istorii, ignorînd cu nonșalanță învățămintele acesteia. Cu aceste
explicații logice sper să fi ieșit de sub incidența unei oarecare apostrofări
de ordin moral ce s-ar putea ivi din partea unor ,,interpreți” ai Istoriei, nu
după cea a Europei adevărate, ci doar a unor Imperii – foste Imperii – mărețe,
dar trecătoare. Avantajul care îi chinuie pe unii istorici (puteam să le atașez
ghilimelele de rigoare, dar am uitat) este acela că, într-un timp rezonabil pe
scara Istoriei – vreo 2000 de ani – un șir întreg de imperii s-au risipit ca
țărîna în vînt, pe cînd Poporul Român a dăinuit pe aceste meleaguri chiar și în
,,necazul” unor vecini țîfnoși!
Atacul împotriva Tratatului de la Trianon își are rădăcini
împlîntate tocmai în deceniul schimbării radicale a hărții Europei, la finalul
primului Război Mondial. Astfel, cum în episodul precedent am citit despre încercarea
de deturnare a scopului Conferinței de Pace în urma unei înțelegeri secrete
dintre Ungaria și Franța, studiind presa vremii – etalonul fierbinte al
lucrului la timpul prezent – am descoperit în presa anului 1927 un exemplu de
acest fel, pe care îl vom reda aidoma. Am în față edițiile ziarului ,,Adevărul”
din 21 și din 22 iulie 1927 (deci, la cîțiva ani de la evenimentul ,,Pacea de
la Trianon”).
După ce, pe spații generoase, ambele ediții scriu (prima cu
chenar negru pe pagina întîi) despre stingerea din viață a regelui Ferdinand I
în noaptea de 20/21 iulie 1927, la ora 2 și un sfert, și despre succesiunea la
Tron a regelui Mihai I – sub regență constituțională – în pagina a doua ambele
ediții inserează o știre care, în cîteva zeci de rînduri, scoate la iveală
dedesubturile unei politici europene duplicitare (cel puțin în cazul de față),
manevrată de unii reprezentanți de frunte ai Albionului. Sub titluri care sînt
destul de explicite, cum ar fi ,,Polonia și acțiunea de revizuire a Ungariei.
Mica Antantă trebuie să vegheze” sau ,,O polemică Beneș-Rothermere. Precizările
apărătorului Ungariei”, ,,Adevărul” scrie pe marginea intervenției
surprinzătoare (și suspecte) a lordului Rothermere care, într-o polemică cu
Edvard Beneș, ministrul de Externe al Cehoslovaciei, pledează cauza (deja
pierdută) a Ungariei, în încercarea de refacere a vechilor ei frontiere.
Concret, iată ce semnalează ziarul.
,,Ziarul polonez «Kurjer Warszawakwi» a publicat în unul din
ultimele sale numere un articol al corespondentului său din Budapesta. Autorul
se ocupa de mișcarea maghiară pentru revizuirea Păcii de la Trianon, mișcare
care, de la călătoria primului-ministru Bethlen la Roma, s-a animat în mod extraordinar și a culminat
prin articolul semnat de lordul Rothermere în «Daily Mail». (...) Articolul din
«Kurjer Warszawskwi» se încheie cu următoarele cuvinte: Parlamentul maghiar
prezintă omagiile sale aparatului englez al imperialismului maghiar. Opinia
publică ațîțată de presă și politicieni trăiește în iluziile asupra apropiatei
revizuiri a Păcii de la Trianon... Trianon moare. Zilele Trianonului sînt
numărate. Acestea sînt părerile cu care te întîlnești aici la fiecare pas, însă
și această rătăcire va trece dacă mica Antantă va sta de strajă”.
Polemizînd pe marginea unui discurs ținut de Beneș în Senatul
cehoslovac, lordul Rothermere afirma că acțiunea lui în favoarea Ungariei nu
urmărește provocarea unui război, ci asigurarea liniștii în Europa Centrală.
,,Această liniște nu poate fi asigurată decît atunci cînd teritoriile locuite
de minoritățile ungare vor fi redate Ungariei”. În așteptarea răspunsului din
partea ministrului de Externe cehoslovac presa de la Budapesta jubilează,
pregătind tipărirea de ediții la Kolojvary și Hermastad. Iată citate din
,,Adevărul” din 22 iulie 1927: ,,Ziarele maghiare, comentînd scrisoarea
lordului Rothermere, afirmă că acțiunea lordului Rothermere îndrituiește să se
creadă că și guvernul englez va începe o acțiune pentru revizuirea tratatului
de la Trianon. (...) Revizuirea tratatului de la Trianon, scriu ziarele
ungurești, devine un fapt real, care nu se va realiza desigur într-o lună sau
două, dar care nu va întîrzia să se înfăptuiască”.
Din fericire pentru pacea și liniștea Europei, ideile
lordului britanic și previziunile presei budapestane nu s-au adeverit, Ungaria
rămînînd între hotarele fixate de Istorie la Conferința de Pace de la Paris.
Agitația actuală a Ungariei, mai ales cu prilejul Centenarului Păcii de la
Trianon, cu alocări consistente de fonduri financiare (inclusiv pentru susținerea
maghiarilor din România), rămîne doar un exercițiu de imagine din partea
extremei politicianiste, poporul maghiar nelăsîndu-se angrenat în acest
spectacol revizionist.
Ce acțiuni întreprinde România pentru a contracara gesturile ,,nervoase” ale Ungariei și cum
ne-am pregătit noi pentru a întîmpina cu cinste Centenarul Păcii de la Trianon
(jalnic! – vă spun de acum), vom citi în episodul următor – ultimul din seria
dedicată împlinirii celor 100 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la
Trianon.
(va urma)
GEO CIOLCAN
-2.6 C