Centenarele României Mari (9)
  • 25-07-2020
  • 0 Comentarii
  • 374
  • 0

În numărul 1538 al revistei, din 29 mai, ați putut citi prima parte dintr-un material mai complex, conceput și realizat sub semnul magic al unui buchet de Centenare (petrecute aproape simultan), într-o perioadă de grație unică a Statului Istoric format la 1 Decembrie 1918. Ca urmare a unor mișcări naționale determinante, circumscrise unei conjuncturi internaționale favorabile, anii 1918, 1919 și 1920 au trasat coordonatele României Mari, pecetluite cu jertfe umane și cu imense pierderi materiale. Despre episoadele care au generat aceste schimbări, cu tot cortegiul lor dramatic și emoțional, veți citi, în continuare, în paginile de mijloc ale ,,României Mari”.

Obsesia Trianonului

După cum și cît s-a scris pînă acum despre Trianon – la cei 100 de ani împliniți de la Conferința de Pace de la Versailles – se constată o evidentă deosebire a tratării acestui subiect în politica și presa din România și Ungaria, abordat în viziuni diferite (și la scări sociale diferite) în cele două națiuni. În substratul interesului post Trianon manifestat în cele două țări vecine, deosebirea primordială între cele două viziuni asupra aceluiași fenomen s-a conturat chiar în timpul Conferinței respective, cînd românii – conștienți de faptul că întoarcerea Transilvaniei la Patria-Mamă era un fapt istoric împlinit anterior Trianonului 1920 – au fost ponderați în manifestări exuberante la aflarea verdictului final din 4 iunie 1920. Aceasta a fost cauza atitudinii generată de mersul Istoriei. Cea de-a doua cauză a manifestării noastre mai ponderate a avut sorgintea în firea mai domoală a poporului român – trăsătură caracteristică pămînteană, care, în afară de adoptarea unor hotărîri bine gîndite și așezate, de multe ori ne-a pricinuit și pierderi – însușirea respectivă fiind interpretată de dușmani ca o trăsătură a lașității.

Pentru că acest dualism în comportamentul colectiv naște discuții și contradicții infructuoase, și mai ales că nu ne-ar ajuta la configurarea virtuală a subiectului de față, lăsăm dezbaterea lui pe altă dată, trecînd acum hotarul la țara vecină, Ungaria.

Plecînd de la sloganul ,,Nem! Nem! Soha!”, pe care l-am invocat de cîteva ori în acest serial, vecinii noștri au făcut din cele 3 cuvinte un adevărat mod de viață, o obsesie bolnăvicioasă, care a ținut în priză (ține și în prezent) națiunea maghiară. Printr-o propagandă persuasivă și perpetuă, guvernele maghiare, politicienii – inclusiv în perioada regimului comunist – au reușit să transforme proverbul latin ,,Vae victis!” (,,Vai de cei învinși!”) într-o altă formulare metaforică: ,,Divide et impera!” (,,Dezbină și stăpînește!”) – cu referire, în primul rînd, la România.

Neînțelegînd nici în ruptul capului un lucru consemnat cu destulă acuratețe de Istorie – anume că, din 1867, de la înfrîngerea militară de la Koniggratz, Imperiul Habsburgic s-a transformat în mo­nar­hie dualistă (Austro-Ungaria), ,,Ungaria Mare” deve­nind o amin-­

tire – Ungaria dezvoltă în conti­nuare obsesia Trianonului, punînd la bătaie sume însemnate de bani și forțe umane – atît din țară, cît, mai ales, din diaspora. Referindu-ne la această ancorare în trecut – cu reale viziuni revizioniste – perioada interbelică ne poate oferi cel mai elocvent exemplu pentru a ne susține teza.

La acestă perioadă face trimitere și patriotul român de origine maghiară, scriitorul și jurnalistul Hajdu Gyozo, în cartea ,,La mulți ani, singura noastră patrie natală, ROMÂNIA CENTENARĂ!”, publicată nu cu mult timp înainte de a pleca dintre noi. Iată un citat reprezentativ: ,,Despre regimul Horthy din perioada interbelică se poate spune în mod justificat că întreaga sa politică a fost construită pe un revizionism al cărui scop a fost recuperarea, prin orice mijloace, a teritoriilor pierdute de Ungaria. În scopul promovării programului său revizionist, Mikloș Horthy și-a asumat – provocînd tragedia întregii națiuni maghiare – încheierea unei alianțe cu Hitler și a intrat în al doilea Război Mondial săvîrșind cu cruzime deportarea a 600 de mii de evrei în lagărele morții”.

Adevărul relevat de un maghiar trăitor în România, cel care a înființat și a condus pînă la deces Asociația Culturală și de Prietenie ,,Egyutt-Împreună”, precum și revista cu același titlu bilingv, este un adevăr pe cît de real, pe atît de periculos. De ce? Pentru că și astăzi, în concepția unor politicieni maghiari – în frunte cu premierul Viktor Orban – este perpetuată linia lui Horthy, al cărui cult este în creștere, conducînd la formularea de aberații precum: ,,Maghiar este numai cel pe care îl doare Trianonul!”. Ce putem spune despre reacția unui român de etnie maghiară (dar, mai este acesta român, în condițiile date?) – este vorba de controversatul László Tőkés care, într-un impuls de antiromânism, ar fi rostit următoarea sintagmă: ,,Românii trebuie să-și ceară scuze maghiarilor din cauza Trianonului!”.

Luînd în calcul perioada mai apropiată de zilele noastre, remarcăm o hotărîre a Parlamentului ungar, de acum 10 ani, cînd s-a stabilit ca în fiecare an ziua de 4 iunie – ziua semnării Tratatului de la Trianon - să fie Ziua Unității Naționale – o zi consacrată unor discursuri politice care converg spre reînvierea unei atmosfere de doliu – ca semn al ,,morții” Ungariei Mari, atunci, la Trianon. Paralel cu inițiativa Parlamentului,  odată cu apropierea datei de 4 iunie 2020 a intrat în horă și Academia de Științe Ungare care a desemnat o echipă de cercetare Științifică, numită ,,Elan-Trianon 100”, care a lansat un atac împotriva a ceea ce numim Conferința de Pace de la Trianon. Această grupare cu caracter revizionist a întreprins o amplă campanie de strîngere de semnături pentru revizuirea Tratatului de la Trianon de către Marile Puteri semnatare, pe motivul declarării ilegale a acestui Tratat. În vederea ,,autentificării” autorizate a acestei acțiuni, cererea, alături de semnături, trebuia să ajungă pe masa Curții Internaționale de Justiție de la Haga.

Dacă Parlamentul și Academia de Științe s-au reactivat, aducînd în prim-plan obsesia Trianonului cu varianta morbidă a Ungariei, nu putea rămîne mai prejos nici Guvernul de la Budapesta, în frunte cu primul-ministru Viktor Orban (de altfel, cel mai înfocat și mai vocal personaj în susținerea revizuirii Tratatului de la Trianon și, de asemenea, în adresarea de invective la adresa României chiar de pe teritoriul nostru național). În acest sens, pentru a-și ,,martiriza” soarta, Guvernul ungar și-a asumat un proiect care, chiar dacă nu este inedit în filosofia gîndirii extremiste, este destul de original – înființarea unui Memorial anti-Trianon, circ național pentru care a scos din visteria budapestană o sumă frumușică: 15 milioane de euro. Văzînd acest proiect malefic, îl pot descrie ca atare: imaginați-vă o construcție impresionantă din beton (un fel de rampă sau placă, depinde cum veți interpreta acest edificiu) lungă de 100 de metri, cu doi pereți laterali care să formeze un culoar spectaculos, pe acești pereți măreți fiind inscripționate numele a 13.000 de localități din Ungaria Mare, dimensiunea literelor fiind în raport direct cu importanța acestora la nivelul anului 1913.

La capătul acestui monument din granit care simbolizează lacrimile Guvernului Maghiar ce scaldă amintirea sumbră a Trianonului – Viktor Orban a ordonat proiectarea unui cub de granit – piatră considerată ca făcînd parte din ființa poporului lui Attila – din mijlocul căruia țîșnește flacăra eternă a ,,veșniciei” ungurești pe meleagurile ,,pierdute” în urma Păcii de la Trianon.

Dacă l-am adus în prim-plan pe Victor Orban, năbădăiosul premier al  Ungariei, hai să intrăm în ,,bucătăria” acestui personaj care face ping-pong cu politica și cu strategia Uniunii Europene, vărsînd zoaie peste Națiunea Română fără măcar să i se spună ,,Hai sictir!”.

După ce – chipurile – miniștrii de Externe român și maghiar s-au ,,conciliat” la București (voi aborda și acest subiect dezgustător pentru România, ,,demonstrînd” marea prietenie dintre cele două țări), Viktor Orban și-a dat arama pe față, aruncînd cu acuzații demne de o manifestare de abazie, consolidîndu-și, și de această dată, postura de Avatar al Europei. Pentru a nu fi acuzat de bovarism, redau pentru cititorii ,,României Mari” un extras dintr-un discurs apagocic al domnului Viktor Orban: ,,Occidentul a violat granițele și istoria milenară a Europei Centrale. Pe noi ne-a înghesuit între granițe pe care nu le puteam apăra, ne-a deposedat de comorile noastre naturale, ne-a îngrădit accesul la resursele noastre, ne-a transformat țara în Culoarul Morții. Au redesenat Europa Centrală fără remușcări morale (oare Ungaria a avut remușcări morale cînd românii, deși majoritari în Transilvania, erau calificați ca paria societății, neavînd nici un drept? – n.a.), întocmai cum au redesenat și granițele din Africa și Orientul Apropiat. Polonezii, cehii și slovacii au primit drept recompensă ce ni s-a sortit nouă drept pedeapsă. Mulți s-au arătat dispuși să înhumeze Ungaria” (în cuprinsul acestui serial am arătat că Ungaria a fost îngropată cu mult mai înainte de delirul verbal al actualului premier ungar: la 29 august 1526, la Mohacs, în sudul țării, unde armata ungară a fost înfrîntă de oastea lui Soliman Magnificul, și la 1867, la Koniggratz, prin destrămarea Imperiului din care făcea parte). Continuă delirul cetățeanului maghiar Viktor Orban: ,,Am rezistat orașelor vagon, lagărelor naziste, gulagului sovietic (alo! – nu voi ați înfăptuit prima Republică Sovietică din țările Europei, după Rusia țaristă? – n.a.), deportărilor Cehoslovaciei, Iugoslaviei și lui Ceaușescu. Astăzi nu mai există nici Cehoslovacia, nici Iugoslavia și nici Uniunea Sovietică. Nu mai există nici imperiu britanic și nici imperiu francez” (Vedeți unde bate? Dacă aceste state denumite, generic, imperii, s-au dezmembrat, pierzînd din teritoriile interbelice, de ce România nu pierde

și ea Transilvania, care să treacă în posesia... Ungariei? – n.a.).

Acum, într-un final apoteotic ce ar fi trebuit clamat pe ritm de ceardaș, premierul de la Budapesta ne dezvăluie și funcția adiacentă primului-ministru – cea de cioclu, croită pentru noile cimitire ale UE. Serviți, vă rog: ,,Adevăr s-a grăit acum 100 de ani: noi vom fi aici la înmormîntarea celor care ne-au dorit îngropați. Noi, maghiarii, rămînem pe loc, din orice direcție ar bate vîntul. Apărăm cu demnitate Bazinul Carpatic, acest lucru fiindu-ne menirea” (Unde ești tu, Attila, să-ți vezi stră-stră-strănepotul cum încerca să-ți ia locul în șaua calului, îndreptînd armăsarul revizionismului spre Curtici? – n.a.). Finalul este demn de Homer: ,,Fiecare nou-născut maghiar este în același timp un nou post de pază”.

Aleluia!

Ajuns la acest punct al acestui episod consacrat poziției (trecute și actuale) Ungariei față de Tratatul de Pace de la Trianon, mă simt dator (deontologic și profesional) să includ un fel de paranteză, în care să-mi exprim un punct de vedere asupra unei părți sensibile (și interpretative) din conținutul acestui serial. Iată consecințele acestui demers.

1. Tot ce am scris și am prezentat în acest serial – ca manifestare dureroasă a poporului maghiar față de pierderile suferite ca urmare a hotărîrilor Tratatului Păcii de la Versailles, 1920 – a fost doar o rezoluție intrinsecă a deciziei unui For Internațional organizat la finele unui cataclism uman săvîrșit chiar de om!

2. Atît manifestările populare, cît și mașinăria imensă pornită de Statul Maghiar, avînd în centrul lor propaganda pentru recucerirea Transilvaniei, nu devin neapărat culpe prin emanarea unui sentiment patriotic local, ci prin eludarea realității istorice în favoarea creșterii credibilității tezelor ungurești cu privire la ,,eroarea” săvîrșită de Forumul Păcii de la Versailles.

3. Amploarea pe care o acordă ungurii evenimentului ,,Trianon – 100” – cu ponderea semnificativă a cheltuielilor de rigoare – nici acest spectacol naționalist nu incumbă cine știe ce acuzații de liberalism deșănțat și nici de patriotism exagerat. În definitiv, fiecare țară și popor aflate sub oblăduirea unui anume regim politic își pot organiza apărarea propriei Istorii atîta timp cît nu intră cu talpa bocancului cazon în magma Istoriei Universale, scrîșnind din dinți pentru a da foc unei realități univoce, în încercarea de întoarcere a roții acestei Istorii, ignorînd cu nonșalanță învățămintele acesteia. Cu aceste explicații logice sper să fi ieșit de sub incidența unei oarecare apostrofări de ordin moral ce s-ar putea ivi din partea unor ,,interpreți” ai Istoriei, nu după cea a Europei adevărate, ci doar a unor Imperii – foste Imperii – mărețe, dar trecătoare. Avantajul care îi chinuie pe unii istorici (puteam să le atașez ghilimelele de rigoare, dar am uitat) este acela că, într-un timp rezonabil pe scara Istoriei – vreo 2000 de ani – un șir întreg de imperii s-au risipit ca țărîna în vînt, pe cînd Poporul Român a dăinuit pe aceste meleaguri chiar și în ,,necazul” unor vecini țîfnoși!

Atacul împotriva Tratatului de la Trianon își are rădăcini împlîntate tocmai în deceniul schimbării radicale a hărții Europei, la finalul primului Război Mondial. Astfel, cum în episodul precedent am citit despre încercarea de deturnare a scopului Conferinței de Pace în urma unei înțelegeri secrete dintre Ungaria și Franța, studiind presa vremii – etalonul fierbinte al lucrului la timpul prezent – am descoperit în presa anului 1927 un exemplu de acest fel, pe care îl vom reda aidoma. Am în față edițiile ziarului ,,Adevărul” din 21 și din 22 iulie 1927 (deci, la cîțiva ani de la evenimentul ,,Pacea de la Trianon”).

După ce, pe spații generoase, ambele ediții scriu (prima cu chenar negru pe pagina întîi) despre stingerea din viață a regelui Ferdinand I în noaptea de 20/21 iulie 1927, la ora 2 și un sfert, și despre succesiunea la Tron a regelui Mihai I – sub regență constituțională – în pagina a doua ambele ediții inserează o știre care, în cîteva zeci de rînduri, scoate la iveală dedesubturile unei politici europene duplicitare (cel puțin în cazul de față), manevrată de unii reprezentanți de frunte ai Albionului. Sub titluri care sînt destul de explicite, cum ar fi ,,Polonia și acțiunea de revizuire a Ungariei. Mica Antantă trebuie să vegheze” sau ,,O polemică Beneș-Rothermere. Precizările apărătorului Ungariei”, ,,Adevărul” scrie pe marginea intervenției surprinzătoare (și suspecte) a lordului Rothermere care, într-o polemică cu Edvard Beneș, ministrul de Externe al Cehoslovaciei, pledează cauza (deja pierdută) a Ungariei, în încercarea de refacere a vechilor ei frontiere.

Concret, iată ce semnalează ziarul.

,,Ziarul polonez «Kurjer Warszawakwi» a publi­cat în unul din ultimele sale numere un articol al corespondentului său din Budapesta. Autorul se ocupa de mișcarea maghiară pentru revizuirea Păcii de la Trianon, mișcare care, de la călătoria primului-ministru Bethlen la Roma,  s-a animat în mod extraordinar și a culminat prin articolul semnat de lordul Rothermere în «Daily Mail». (...) Articolul din «Kurjer Warszawskwi» se încheie cu următoarele cuvinte: Parlamentul maghiar prezintă omagiile sale aparatului englez al imperialismului maghiar. Opinia publică ațîțată de presă și politicieni trăiește în iluziile asupra apropiatei revizuiri a Păcii de la Trianon... Trianon moare. Zilele Trianonului sînt numărate. Acestea sînt părerile cu care te întîlnești aici la fiecare pas, însă și această rătăcire va trece dacă mica Antantă va sta de strajă”.

Polemizînd pe marginea unui discurs ținut de Beneș în Senatul cehoslovac, lordul Rothermere afirma că acțiunea lui în favoarea Ungariei nu urmărește provocarea unui război, ci asigurarea liniștii în Europa Centrală. ,,Această liniște nu poate fi asigurată decît atunci cînd teritoriile locuite de minoritățile ungare vor fi redate Ungariei”. În așteptarea răspunsului din partea ministrului de Externe cehoslovac presa de la Budapesta jubilează, pregătind tipărirea de ediții la Kolojvary și Hermastad. Iată citate din ,,Adevărul” din 22 iulie 1927: ,,Ziarele maghiare, comentînd scrisoarea lordului Rothermere, afirmă că acțiunea lordului Rothermere îndrituiește să se creadă că și guvernul englez va începe o acțiune pentru revizuirea tratatului de la Trianon. (...) Revizuirea tratatului de la Trianon, scriu ziarele ungurești, devine un fapt real, care nu se va realiza desigur într-o lună sau două, dar care nu va întîrzia să se înfăptuiască”.

Din fericire pentru pacea și liniștea Europei, ideile lordului britanic și previziunile presei budapestane nu s-au adeverit, Ungaria rămînînd între hotarele fixate de Istorie la Conferința de Pace de la Paris. Agitația actuală a Ungariei, mai ales cu prilejul Centenarului Păcii de la Trianon, cu alocări consistente de fonduri financiare (inclusiv pentru susținerea maghiarilor din România), rămîne doar un exercițiu de imagine din partea extremei politicianiste, poporul maghiar nelăsîndu-se angrenat în acest spectacol revizionist.

Ce acțiuni întreprinde România pentru a contracara  gesturile ,,nervoase” ale Ungariei și cum ne-am pregătit noi pentru a întîmpina cu cinste Centenarul Păcii de la Trianon (jalnic! – vă spun de acum), vom citi în episodul următor – ultimul din seria dedicată împlinirii celor 100 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon.

(va urma)

GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite