În numărul 1538 al revistei, din 29 mai, ați putut citi prima parte dintr-un material mai complex, conceput și realizat sub semnul magic al unui buchet de Centenare (petrecute aproape simultan), într-o perioadă de grație unică a Statului Istoric format la 1 Decembrie 1918. Ca urmare a unor mișcări naționale determinante, circumscrise unei conjuncturi internaționale favorabile, anii 1918, 1919 și 1920 au trasat coordonatele României Mari, pecetluite cu jertfe umane și cu imense pierderi materiale. Despre episoadele care au generat aceste schimbări, cu tot cortegiul lor dramatic și emoțional, veți citi, în continuare, în paginile de mijloc ale ,,României Mari”.

Mai avem nevoie, azi, de Trianon?

Iată o întrebare care – chiar dacă nu a fost formulată ca atare – s-a strecurat în mod insidios în toată această perioadă în care s-a vorbit și s-a scris despre Centenarul Trianonului – locul din Palatul Versailles, de lîngă Paris, unde, la 4 iunie 1920, a fost semnat Tratatul de Pace cu Ungaria – document ce a consfințit, pe plan internațional, Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Unii au aruncat-o în spațiul public și cu alte prilejuri, aceștia fiind pătrunși de convingerea că – pentru ei – Trianonul nu a existat niciodată, deși consecințele acestui mare eveniment le-au simțit și trăit din plin; alții – inventînd ei o așa-zisă prescripție, după scurgerea unui secol de la semnarea Tratatului – efectul acestora ar fi devenit nul, putîndu-se, deci, trece la ștergerea lui din Cartea de Istorie a Omenirii, cu consecințele de rigoare, în primul rînd pentru România; o altă categorie de cîrcotași au adus în scenă Conferința de Pace de la Paris din 20 iulie-15 octombrie 1946 și Tratatele de Pace de la Paris, semnate la 10 februarie 1947, între Aliați și statele Axei, în urma celui de-al doilea Război Mondial; o ultimă speță în acest demers îl ocupă cîțiva ,,deștepți” din presa autohtonă care consideră că, dacă facem prea multe valuri despre Trianon, acum, la 100 de ani de suferință a Ungariei, îi supărăm pe vecinii unguri și reaprindem naționalismul românesc!

Bineînțeles, toate cele patru moduri de a diminua sau chiar de a șterge semnificația istorică a Trianonului pentru România, nu sînt altceva decît variante (mai rudimentare sau mai sofisticate) ale acelor oameni care, călcînd în picioare Istoria și drep­turile Poporului Român și nesocotind hotărîrile unui For Internațional la care au aderat state de pe întregul Glob Pămîntesc, vor să întoarcă roata istoriei cu 180 de grade, ducîndu-ne înapoi (ca în filmele S.F.) cu exact 100 de ani.

Deci, ce știm noi?

La 4 iunie 1920 a fost semnat Tratatul de la Trianon. După semnăturile a 17 state (printre care Franța, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Italia, Japonia, România, Regatul Sîrbilor, Croaților și Slovenilor, Cehoslovacia – pe de o parte – și Ungaria, pe de altă parte), Tratatul a fost întărit prin 37 de semnături ale președinților de consiliu de miniștri, miniștrilor de Externe, ambasadorilor, înalților comisari, miniștrilor plenipotențiari, reprezentînd 23 de țări din Europa, Asia, America Latină, America de Nord, Africa și Australia. Cu asemenea semnături grele – Tratatul devenind, astfel, un document beton – cine se mai gîndea la nerespectarea acestuia sau la revizuirea lui? Cum cine? Ungurii!

Chiar în ziua de 14 noiembrie 1920, cînd Tratatul este ratificat (n-au avut încotro!) și de Adunarea Națională a Ungariei (Parlamentul), s-au dezlănțuit atacurile împotriva României și a Tratatului de la Trianon! Documentele vremii au reți­nut reacția revizioniștilor din Parlamentul ungar, care au jurat că nu-l vor respecta niciodată, angajîndu-se să lupte pînă la moarte pentru la refacerea Ungariei Mari: ,,Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare”, jurămînt urmat de strigătul războinic: ,,Nem! Nem! Soha!”.

Ce s-a întîmplat, de fapt? Un lucru extrem de grav – Parlamentul ungar, după ce ratificase Tratatul, a șters cu buretele urii articolul 45 din acest document internațional, care arată astfel: ,,Ungaria renunță, în ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și teritoriile asupra fostei monarhii Austro-Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sînt fixate la art. 27, partea a II-a (Frontierele Ungariei) și recunoaște prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcînd parte din România”.

Problema semnalată nu era una de conjunctură, ci una sistemică. Cu cîteva luni înainte de această reacție, cînd același Parlament a trebuit să ratifice Tratatul colectiv asupra frontierelor, pe fundalul scandării ,,Nem! Nem! Soha!”, ziua de 4 iunie a fost declarată ,,zi de doliu național”. Mergînd dincolo de declarații, s-a hotărît crearea unor unități paramilitare, așa-zisele Brigăzi de luptă pentru renașterea Ungariei milenare, cărora Arhiducele Iosif de Hamburg le-a înmînat Drapelul de luptă, ordonîndu-le: ,,Doresc să împlîntați acest Drapel foarte curînd pe crestele Carpaților Nordici și să-l purtați, de asemenea, cu glorie pînă la Adriatică”. Dînd frîu liber veninului unguresc, România a fost declarată ,,actualmente și în viitorul apropiat principalul nostru dușman”, slogan ce era întărit de un plan diabolic elaborat de amiralul fără flotă, Horthy, plan în cinci puncte.

Citiți-le și îndrăzniți să formulați un răspuns la întrebarea din titlu încercînd să priviți aceste rînduri de revistă prin prisma activității UDMR în România, dar citiți-le și în oglinda în care se reflectă chipul actual al Ungariei (de care vom vorbi mai încolo).

1. Încercuirea diplomatică a României;

2. Instruirea ideologică a populației din Ungaria și a Mghiarimii din România;

3. Creșterea economică a Ungariei și sabotarea eco­nomică a României;

4. Creșterea prestigiului Ungariei în exterior, conco­mitent cu scăderea propagandistică a celui al României;

5. Intensificarea activității organizațiilor iredentiste ale minorităților ,,maghiare”.

Descriind atitudinea din Parlamentul ungar, ,,Adevărul” din 19 noiembrie 1920, în știrea ,,Cum au ratificat ungurii Tratatul de pace”, cred că redă în modul cel mai fidel atmosfera și reacția statului maghiar în acel moment. Reproduc din acest text: ,,În ziua ratificării, toată Budapesta era în doliu. Toate edificiile publice arboraseră drapele de doliu. Toți deputații veniseră la Adunarea Națională în haine negre. Președintele Rakowski a întrebat, într-o tăcere mormîntală, dacă Adunarea Națională acceptă Pacea de la Trianon. Nici un răspuns. Deputații stau imobili la locurile lor, nimeni nu se mișcă. Președintele Rakowski: «Deoarece văd că nimeni nu ia cuvîntul contra Păcii de la Trianon, o declar acceptată». Atunci, primul-ministru, contele Teleki, se scoală și anunță Adunarea că-și dă demisia. (...) În urma știrii despre ratificarea Tratatului de pace, s-au produs dezordini violente în Budapesta. În apropiere de Budapesta se aflau 1.600 de soldați sub conducerea baronului Babarczy, care voiau să împresoare Adunarea națională și să aresteze pe deputați, zădărnicind astfel ratificarea Tratatului. Conspirația militară a fost, însă, descoperită la timp și conspiratorii au fost arestați”.

Cum gîndul de revanșă vine mînă-n mînă cu trădarea, cred că este momentul să introduc un prototip al acestui procedeu (aproape incredibil) redat, însă, cu acuratețe, de calendarul ,,Certitudinea” al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România pe anul 2020, sub titlul ,,Înțe­legere secretă între Ungaria și Franța, prin care se încearcă recuperarea Transilvaniei pentru Ungaria”: ,,(...) la Paris, la 18 martie 1920, echipa conților Pal Teleki, Imre Csaki și Albert Appony obținea un succes important, prin deschiderea de negocieri secrete cu guvernul francez. Ele au fost finalizate la 12 mai 1920, prin semnarea unui tratat economic secret, ungaro-francez, prin care, în schimbul sprijinului Franței pentru recuperarea Transilvaniei, Ungaria vindea pielea ursului din pădure, adică ceda, pe o perioadă de 90 de ani, exploatarea cărbunelui din Valea Jiului. Ca urmare, Maurice Paleologue (diplomat francez de origine română, secretar general al MAE al Franței) transmite Bucureștiului, la 23 martie 1920, propunerea-capcană de integrare a României, alături de Ungaria, într-o Confederație a Dunării (copie avant la lettre a integrării europene), confederație revizionistă, care urmărea reînființarea Imperiului Austro-Ungar. Take Ionescu refuză «mărul otrăvit» și începe demersurile pentru constituirea unei alianțe regionale contra revizionismului statelor învinse în război”.

Cum poți să comentezi încercarea de trădare a unui stat care a făcut parte din Antanta alături de România? Doar, probabil, cu o marjă de rezervă față de autenticitatea acestei informații explozive. Aceasta despre francezi. Dar ce să comentezi despre unguri? Dimpotrivă, cred că, în acest caz de pură substituire în locul unui stat vecin, suveran și independent, ar trebui să ne raportăm fie la ignoranța ungurească, fie, mai degrabă, la apetitul neamului lui Attila de a-i da la o parte pe primii sosiți, pentru a se instala hunii în ținuturile ,,lăptoase” ale Europei. În speță, cum să promiți tu, noul stat maghiar, constituit în urma destrămării Imperiului Austro-Ungar, ca stat unitar, cu hotare trasate și stabilite prin Tratate internaționale, care au valoare definitivă, cum să promiți – drept miză a unui virtual ajutor în recuperarea a ceea ce nu mai este al tău – să plătești cu ceva ce nu are tangență măcar cu fostul teritoriu românesc aflat sub tutela austro-ungară? A făcut Valea Jiului parte vreodată din Transilvania habsburgică?

Nerecunoașterea și sabota­rea Tratatului de Pace de la Trianon, din partea statului maghiar, a continuat sub un evantai de forme și reprezentări care ne-ar acoperi un spațiu tipografic prea mare pentru a fi enumerate toate. Studiind presa din secolul care ne-a adus în pragul Centenarului Păcii de la Versailles, precum și diverse materiale istoriografice din etape diferite, dacă ești slab de înger sau nu ești racordat la pulsul politic al Planetei, te poți declara stupefiat de anvergura și de complexitatea activității statului maghiar fie pe palierul amenințării subversive a Păcii, fie pe cel mai la îndemînă – propaganda mincinoasă împotriva Trianonului.

Din prima parte a acestui proiect monstruos fac parte planurile nebune ale lui Horthy de a provoca incidente armate, așa cum s-a întîmplat cu gazarea soldaților cehi din barăcile lor din Slovacia, trimițînd apoi trupe maghiare în zonă! În latura propagandistică (vă amintiți de punctele planului lui Horthy!), printre alte documente revelatoare, la CNSAS s-a descoperit o scrisoare trimisă în 1986 lui Ion Rațiu în Marea Britanie de către Corneliu Coposu. Fost membru de vază al Partidului Național Țărănesc al lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu – cunoscut de masele largi din România abia după 1989 – a fost tîrît în mocirla propagandei iredentiste ungare fără voia lui, ceea ce l-a determinat să reacționeze prin această scrisoare la un veritabil exemplu de manipulare a opiniei publice (în primul rînd din România, dar și din Diaspora).

Constituind o piesă elocventă în ,,dosarul” propa­gandei iredentiste maghiare, în încercarea de deturnare a realității Istoriei și atragerii unor personalități politice, literare, culturale, științifice etc. românești, în mirajul șantajului iredentist – pentru a înțelege mai profund substratul acestei politici parșive ungurești desfășurată pe întinderea unui secol – vă rog să citiți cîteva citate mai ample din acest document păstrat de Securitatea română. Mai întîi, să vedem sursa mediatică declanșatoare a acestui demers al lui Corneliu Coposu. Cine credeți că infesta aerul Europei cu o mîrșavă propagandă antiromânească (promovată – culmea! – chiar de unii conaționali fugiți în Occident)? Cine putea fi decît nocivul post de radio ,,Europa Liberă”, locul din Munchen, de unde (să nu uităm – cu dolarii americanilor) zeci de ani s-au revărsat tone de zoaie verbale asupra României, otrăvindu-ne ființa și inima prin așa-zisele emisiuni despre România, în care ne ,,dezvăluiau” ceea ce noi trăiam și știam deja. Alde Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și o duzină de transfugi (printre care și un actual ambasador al României) ne dădeau lecții de democrație, înfierînd regimul comunist și ridicînd în slăvi societatea capitalistă de consum!

Apropo: postul de radio ,,Europa Liberă” – reșapat și cosmetizat – și-a reluat activitatea în noile condiții geopolitice europene! Cui mai folosește minciuna lor, în condițiile în care Europa chiar este ,,liberă”, așa cum ați visat voi decenii întregi?

După ce declamă manifestările lui patriotice, din trecut, considerînd că ,,interesele majore și permanente ale României ar trebui să constituie o evanghelie a adevăraților patrioți”, Corneliu Coposu ne oferă o adevărată lecție de Istorie românească, valabilă și în zilele noastre vizavi de o anumită parte a etniei maghiare: ,,În ce privește tendința voastră de colaborare cu expatriații maghiari pentru anumite obiective comune, cred că aceasta ar trebui să fie riguros condiționată, din partea românilor, de o declarație publică neechivocă făcută de Comunitatea Maghiarilor Emigrați că renunță definitiv la calomnierea României, la falsificarea Istoriei, la acțiunile lor revizioniste, la revendicarea, directă sau mascată, a Transilvaniei noastre”.

Ce lecție de Istorie Românească i-a predat românul din Țară, Corneliu Coposu, românului din afara Țării, Ion Rațiu! În acest model de discurs se observă cu destulă ușurință deosebirea dintre românii din Țară și cei din Diaspora, cei din urmă lăsîndu-se influențați de popularizarea tezelor maghiare care au ecou în ,,cercurile lesne influențabile din Apus, receptive la tînguielile vecinilor noștri, care ar trebui să fie informate despre realitățile istorice, politice, geografice și economice ale atît de puțin cunoscutului Răsărit al Europei”. În partea finală a acestei scrisori-document, liderul PNȚCD reiterează cîteva date calendaristice, cînd Ungaria și-a asumat recunoașterea deciziilor față de noua stare de fapt, reamintind, de pildă, de declarația din 25 noiembrie 1947 a delegației guvernamentale maghiare, în frunte cu prim-ministrul comunist Lajos Dionyes, care proclamă categoric că ,,problema litigioasă dintre țările noastre este considerată rezolvată, opinia publică maghiară este recunoscătoare României pentru drepturile naționale cetățenești acordate ungurilor din Transilvania”, declarație succesiv confirmată la 25 noiembrie 1956 și la 26 februarie 1958.

Această scurtă incursiune în Istoria de un veac a Trianonului la care se vor adăuga datele din episodul următor – pune în antiteză politica a două țări a căror Istorie este legată de ,,fenomenul” Trianon: Ungaria și România, în contextul analizării formelor și metodelor adoptate de aceste țări în dezintegrarea sau în apărarea (după caz) a ceea ce a hotărît oficial Conferința de Pace de la Paris. Din păcate, datele culese din presa vremii înclină categoric balanța în favoarea Ungariei. După cum vom constata – cu o mirare naturală pentru amorțeala și indecizia decidenților români – de la Horthy încoace toată energia revizionistă a Ungariei (indiferent sub ce regim politic s-a aflat țara) a fost canalizată într-o singură direcție: anularea Tratatului de Pace și stăpînirea, din nou, a Transilvaniei, scop atins (chiar dacă numai pentru o perioadă de 4 ani și ceva) cu sprijinul lui Hitler, cînd Ungaria a devenit remorca Germaniei în ,,opera” de revizuire a frontierelor stabilite prin Tratate și Convenții internaționale cu mulți ani înainte.

Mai avem, azi, nevoie de Trianon? Altfel, cum să ne renegăm trecutul?

Da, mai avem! Ca de aer!

(va urma)

GEO CIOLCAN