În numărul 1538 al revistei, din 29 mai, ați putut citi prima parte dintr-un material mai complex, conceput și realizat sub semnul magic al unui buchet de Centenare (petrecute aproape simultan), într-o perioadă de grație unică a Statului Istoric format la 1 Decembrie 1918. Ca urmare a unor mișcări naționale determinante, circumscrise unei conjuncturi internaționale favorabile, anii 1918, 1919 și 1920 au trasat coordonatele României Mari, pecetluite cu jertfe umane și cu imense pierderi materiale. Despre episoadele care au generat aceste schimbări, cu tot cortegiul lor dramatic și emoțional, veți citi, în continuare, în paginile de mijloc ale ,,României Mari”.

Alexandru Vaida Voievod – pionul de sacrificiu

Refuzul de a semna Tratatul de Pace cu Austria și părăsirea Parisului de către primul-ministru Ion I.C. Brătianu au provocat atitudini diferite în raport cu interesele pe care le apărau cei care și-au expus argumentele vizavi de această chestiune. Unii reprezentanți ai Marilor Puteri l-au învinuit de lipsă de maleabilitate diplomatică și de manifestarea unei autorități dictatoriale în relațiile cu partenerii de discuții (negocieri). Total fals. Nu cumva ,,dictator” era premierul francez care, atunci cînd Brătianu a replicat că tratatul minorităților, astfel cum fusese formulat, era o încălcare a suveranității naționale a României, în ședința din 31 mai 1919, i-a dat următorul răspuns: ,,Domnule Brătianu, dumneavoastră sînteți aici să ascultați, nu să vorbiți!”? Adică primul-ministru al unei țări care a făcut parte din Coaliție nu are voie să vorbească – ,,decretează” premierul Franței! Asta da dictatură!

Oricum, atît personalități politice ale momentului, cît și opinia publică de bună-credință, cunoșteau realul motiv al gestului premierului român: neacceptarea presiunilor din partea Marilor Puteri, acțiuni ce atentau la suveranitatea și independența României. Iată numai un exemplu grăitor referitor la acest subiect – care poate fi privit și ca o controversă în diplomația internațională interbelică. Este vorba de comentariul unui cunoscut istoric din SUA, Sherman David Spector, care îl portretiza astfel pe Brătianu, în postura de șef al delegației române la Conferința de Pace de la Paris: ,,A reușit să demonstreze că nu se mai putea spera ca România să rămînă sub o permanentă supunere față de mașinațiunile Marilor Puteri, care încercau s-o folosească ca pe un pion. Brătianu a răsturnat conceptul stabilit, și anume acela că statele europene mai mici au doar controlul marginal asupra propriilor destine”.

În timp ce premierul se afla la post, la București, Guvernul a mai făcut o încercare în ceea ce privește modificarea unor puncte din Tratatul cu Austria. Astfel, la 9 septembrie 1919, delegația României la Conferință a prezentat un Memorandum, document în care, în mare, se reiterau motivele ridicate anterior, cu un plus de date istorice, concluzionînd că ,,România s-a văzut obligată să declare că îi este cu neputință să adere la unele din clauzele înscrise în Tratatul cu Austria și că nu-l poate iscăli”.  Neținînd cont nici de această dată de propunerile delegației României, Marile Puteri semnează Tratatul cu Austria, la Saint-Germain-en-Laye, la 10 septembrie 1919, în absența delegațiilor României și Iugoslaviei.

În aceste condiții, nedorind nici cea mai mică derogare de la propria-i linie politică, Ion I.C. Brătianu depune pe masă demisia guvernului liberal (12 septembrie 1919), asumîndu-și întreaga responsabilitate a eșecului de la Paris.

Preluînd puterea, Guvernul prezidat de generalul Arthur Vaitoianu (care, în afară de funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, mai ocupa și portofoliile de ministru de Interne și ad-interim la Externe) cuprindea și trei miniștri din Transilvania, doi din Basarabia și unul din Bucovina. Dar, cum nici acest nou guvern nu a vrut să-și aștearnă semnătura pe documentul care dusese la demisia Guvernului Brătianu, s-a ajuns la alegeri parlamentare (3 și 4 noiembrie 1919), în urma cărora Partidul Național Liberal a pierdut. Cum Iuliu Maniu refuza formarea noului guvern, Suveranul încredințează formarea noului cabinet lui Alexandru Vaida-Voievod.

Noul guvern avea o misiune periculos de ingrată: trebuia să continue linia națională a guvernului Brătianu, dar, în același timp, trebuia să mai diminueze din rigiditatea acestuia în relațiile cu Marile Puteri, mai ales în urma ultimatumului dat de ,,cei Patru”, remis guvernului român la 24 noiembrie 1919, care prevedea ca în timp de 8 zile România să accepte ,,fără discuție, fără rezerve și fără condiții” Tratatul cu Austria și Tratatul Minorităților. Că era considerat un guvern de sacrificiu, în frunte cu premierul Alexandru Vaida Voievod, reiese și din frămîntările din interiorul noului cabinet, unde, în nici 4 luni (9 decembrie 1919 - 12 martie 1920), 5 membri au demisionat – printre care Octavian Goga (de la Ministerul Cultelor  și Instrucțiunii Publice), generalii Ioan Rășcanu și Alexandru Averescu (de la Ministerul de Război, respectiv Ministerul de Interne).

În noile condiții, sub conducerea ardeleanului Al. Vaida Voievod, delegația României la Conferința de Pace cîștigă teren, o parte din cerințele noastre fiind acceptate de Marile Puteri, acestea fiind considerate niște concesii făcute României (încercînd, astfel, să ascundă realitatea, anume că aceste cereri din partea României erau veridice, ele avînd la bază Convenții și Tratate anterioare, semnate în condiții de liber consimțămînt). Una peste alta, mai ales după modificarea art. 59, care, în forma inițială nu recunoștea Bucovina ca provincie aparținînd Statului  Român, acum arătînd că ,,Austria renunță în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra părții fostului Ducat al Bucovinei cuprinsă dincoace de fruntariile României”, la 10 decembrie 1919, la Saint-Germain-en-Laye, România semnează Tratatul cu Austria, care desăvîrșește Unirea Bucovinei cu România. Tot atunci a fost semnat și Tratatul cu Bulgaria, acesta fiind condiționat de semnarea celorlalte două Tratate.

Alexandru Vaida Voievod – născut în actuala localitate Bobîlna la 27 februarie 1872, decedat la 19 martie 1950 la Sibiu. Membru în Parlamentul de la Budapesta, a fost foarte activ, fiind cel care a dat citire în acest for, la 18 octombrie 1918, Rezoluției Comitetului Executiv al Partidului Național Român, prin care se afirma dreptul la autodeterminare al românilor din Transilvania și Ungaria. După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, a devenit membru al Consiliului Dirigent, fiind numit ministru de stat pentru Transilvania în primul Guvern român după Unire. Așa cum am arătat mai sus, într-un real moment de criză guvernamentală (în contextul greutăților pe care le întîmpina România la Conferința de Pace de la Versailles), Al. Vaida Voievod și-a asumat curajul și decența negocierilor cu Aliații, contribuind la detensionarea relațiilor cu reprezentanții acestora. Rezultatul? Foarte semnificativ pentru atmosfera explozivă din acel timp, de la Versailles: semnarea celor două Tratate cu Austria, la Saint-Germain-en-Laye, și cu Bulgaria, la Neuilly-sur-Seine – piese importante în Catalogul Istoriei Românești, înaintea examenului principal – semnarea Tratatului cu Ungaria.

Dacă imaginea reîntoarcerii Bucovinei la Patria-Mamă – oglindită în percepția întregului areal românesc – era una de sărbătoare și de împlinire a vechilor aspirații, în Bucovina entuziasmul era de nestăvilit. Alături de acest entuziasm, judecata lucidă, pusă sub semnul de hotar al istoriei, venea să împlinească un vis ancestral, nu lipsit de superbole și de canotații subiective ușor de demontat. Pentru a încerca să pătrundem în acest univers complex – unic prin metamorfoza radicală care îl genera – am adus la lumina timpului prezent rînduri din presa vremii, aceasta transfigurînd în litera de jurnal scris pulsul societății, trepidația marii schimbări.

Glasul Bucovinei din 14 septembrie 1919, sub un titlu-manifest – ,,Demisia ministrului Brătianu. Proclamația pentru constituirea partidului democratic al unirii” – informînd cititorii, dar  punîndu-i și în postura de inși implicați în rezolvarea problemelor vitale cu care se confrunta Țara, scria: ,,Guvernul Brătianu a demisionat. Prim-ministru român, care după victoria Aliaților a fost însărcinat de M.S. Regele cu formarea primului cabinet al României întregite și investit cu calitatea de prim-delegat al Statului român la Conferința de la Paris, urmînd fără șovăire linia de conduită politică observată de Statul nostru în tot timpul ultimilor ani de fundamentale prefaceri, a încercat prin toate mijloacele să stabilească acea armonie între interesele Statului român și cele ale aliaților României, pe care a crezut-o conformă cu jertfele aduse de poporul românesc pentru triumful cauzei comune”.

Căutînd să justifice hotărîrea Guvernului Brătianu, gazeta devine ecoul fidel al Țării, punctînd: ,,După retragerea delegaților României de la Conferința de la Paris, după refuzul categoric al României de a semna odiosul Tratat ce ni se impune, nu putea să se dea  perseverenței cu care numitul consiliu suprem căuta să ne umilească, decît răspunsul prezentei demisii. Această demisie implică refuzul categoric al unei întregi țări de a mai voi să trateze cu cei care vor să ne umilească. Semnată de toți miniștrii Ardealului, Basarabiei și Bucovinei, demisia cabinetului Brătianu este expresia voinței solidare a unui neam întreg. Această strînsă solidaritate este lipsită de orice preocupări de politică internă, întemeindu-se pe conștiința românească a bărbaților noștri politici de pretutindeni”. Ce opinie clară și ce determinare de ordin național și moral! Unde mai găsim, astăzi, în România, ecoul acestui suflu patriotic?

Și, încercînd să mențină tonusul bucuriei la un nivel mulțumitor, uitînd de chinuitoarele ședințe de la Versailles, ziarul conchide: ,,Nu ne-a făcut, e adevărat, dreptate deplină, dar biruința deplină a dreptății este rezultatul unui adevăr care noi l-am impus atenției Aliaților în schimbul jertfelor ce ni se cereau și pe cari le-am adus cu prisosință”.

Bătălia pentru Transilvania

Deși în România guvernele se schimbau des la putere, în ce privește obiectivul țării noastre în cadrul Conferinței de Pace de la Paris acesta rămînea constant, fiecare delegație luptînd să pună semnăturile pe Convenții și Tratate care să susțină interesele legitime ale noului Stat – România – astfel cum acesta rezultase ca urmare a voinței poporului din cele 3 teritorii care, în anul 1918, s-au alăturat Regatului României. Umărind acest obiectiv, delegația României la Conferință era conștientă de un fapt intrinsec demonstrat de realitate: la Paris, semnăturile pe Tratatele Păcii nu făceau altceva decît să consfințească întoarcerea Bucovinei, Basarabiei și Transilvaniei la Patria-Mamă. De pe această platformă – politică, diplomatică și militară – se construia orice intervenție.

La jumătatea anului 1920 se pregătea terenul pentru semnarea unuia dintre cele mai importante Tratate pentru România – cel cu Ungaria. Așa cum am văzut în unele din episoadele anterioare ale acestui serial, anul 1919 angrenase România – din cauza Ungariei – pe două fronturi: diplomatic și militar. Dacă cel militar se încheiase în forță pentru țara noastră (în luna august, România ocupase Budapesta), frontul diplomatic din tranșeele de la Versailles înainta anevoie, obstacolele Aliaților (contra naturii) dînd multă bătaie de cap delegației noastre. Totuși, bătălia principală începuse, discursurile și hîrtiile curgeau și se mișcau mai abitir și mai surprinzător decît atacurile la baionetă de pe un front adevărat. Continuînd practica punerii în fața faptului împlinit – aceea a comunicării, și nu a consultării – Marile Puteri hotărîseră linia frontierei dintre România și Ungaria fără consultarea delegației noastre și fără participarea ei – demarcația nefiind similară cu cea admisă în Tratatul de Alianță dintre România, pe de o parte, Rusia, Franța, Marea Britanie și Italia, pe de altă parte, încheiat în august 1918.

În afara acestui fapt imoral – al nesocotirii propriei semnături pe un document cu valoare juridică internațională – delegația României era pregătită pentru confruntarea cu reprezentanții Ungariei, stat care, declanșînd războiul de pe Tisa împotriva României (20 iulie 1919), demonstra că nu va face un act de complezență din acceptarea pierderii Transilvaniei. În consecință, noul șef al delegației României, premierul Alexandru Vaida Voievod, între 26 februarie și 3 martie 1919, a participat, la Londra, la Conferința Puterilor Aliate. Cîteva zile mai tîrziu, în cadrul Conferinței miniștrilor de Externe și a Ambasadorilor, prezidată de Lordul Curzon, s-a definitivat proiectul de tratat cu Ungaria, poziția primului-ministru al României și ministru de Externe fiind acceptată (cu limitele cunoscute deja), în timp ce contrapropunerile contelui Albert Apponyi nu au mai fost ascultate.

În încercarea disperată de a opri tăvălugul destrămării fostului Imperiu din care a făcut parte, Ungaria se folosea de multiple tertipuri (avocățești, diplomatice, militare, etnice, teritoriale), doar-doar va convinge Conferința că ea, și numai ea are dreptate – adică Transilvania a fost și trebuie să rămînă în cuprinsul Ungariei! Pentru a decupa mai clar din perspectiva celor de azi asupra deznodămîntului Conferinței de Pace – prin prisma încrîncenării Ungariei în fața perspectivei pierderii Transilvaniei – iată doar cîteva din aceste încercări:

1. În expunerea de motive pe care a prezentat-o Consiliul Suprem, la 16 februarie 1920, contele Apponyi a contestat legitimitatea hotărîrilor de autodeterminare  a unor națiuni din sînul fostului Imperiu Austro-Ungar, propunînd – pentru rezolvarea cauzei – organizarea unui plebiscit în cadrul acestor noi state create;

2. Într-o serie de documente înaintate Conferinței, dintre care amintesc ,,Memoriu asupra Transilvaniei”, ,,În loc de unul, trei state multinaționale”, Ungaria a încercat să explice Europei cît de bine o duceau națiunile străine în sînul matern al țării lui Attila; de asemenea, faptul că Ungaria (cu toate națiunile subjugate – n.a.) era un stat unitar, care oferea drepturi depline tuturor etniilor aflate în arealul ei. Mergînd pînă la a friza absurdul, delegația ungară aducea acuzații grave României, Iugoslaviei și Cehoslovaciei pe motiv că acestea ar fi acaparat teritorii ce au aparținut Ungariei milenare, fiind socotite ca... state imperialiste!

3. Nereușind cu nici un astfel de argument să înduplece voința țărilor scăpate de sub asuprirea imperială, contele Apponyi Albert lansează un proiect menit să atragă teritoriile pierdute, de data aceasta prin invenția unui nou stat multinațional care să se cheme Confederația danubiană, sub acest nume camuflînd de fapt ideea reconstituirii ,,Ungariei Mari”. Bineînțeles că, în afara Ungariei și a unor cercuri politice și financiare chiar din sînul fostei Antante, nici un for internațional decident sau vreo persoană oficială nu au căzut în plasa păcălelilor întinsă de reprezentanții conților și grofilor unguri.           

După studierea documentelor de către comisiile de specialitate, luînd în considerare mișcările populare din anul 1918, avînd la bază principiul naționalităților, la 6 mai 1920 Conferința remite delegației ungare o scrisoare care are darul să risipească și ultimele speranțe ale contelui Apponyi. În documentul semnat de Alexandre Millerand, președintele Conferinței, se impune clar statutul noii Europe postbelice, spunîndu-se, printre altele: ,,Împrejurările etnografice din Europa centrală sînt așa încît este, într-adevăr, cu neputință ca frontierele politice să coincidă, în toată întinderea lor, cu frontierele etnice. Urmează ca unele nuclee de populație maghiară – și puterile aliate și asociate nu s-au resemnat fără părere de rău la această necesitate – se vor găsi trecute sub suveranitatea altui stat. Dar, aceasta nu înseamnă că vechile aranjamente teritoriale trebuie să rămînă. Chiar un stat milenar nu este făcut pentru totdeauna cînd istoria sa este aceea a unei îndelungate opresiuni din partea unei minorități lacomă să conducă”.

Neînghițind gălușca, înfumuratul conte Apponyi Albert mai protestează o dată și, refuzînd semnarea Tratatului de Pace, la 16 mai își ia delegația ungară și părăsește Parisul.

Zarurile fuseseră, însă, aruncate și se rostogoleau spre o zi pe care nu o vom uita niciodată -  4 iunie 1920!

(va urma)

GEO CIOLCAN