Centenarele României Mari (5)
  • 29-06-2020
  • 0 Comentarii
  • 400
  • 2

În numărul 1538 al revistei, din 29 mai, ați putut citi prima parte dintr-un material mai complex, conceput și realizat sub semnul magic al unui buchet de Centenare (petrecute aproape simultan), într-o perioadă de grație unică a Statului Istoric format la 1 Decembrie 1918. Ca urmare a unor mișcări naționale determinante, circumscrise unei conjuncturi internaționale favorabile, anii 1918, 1919 și 1920 au trasat coordonatele României Mari, pecetluite cu jertfe umane și cu imense pierderi materiale. Despre episoadele care au generat aceste schimbări, cu tot cortegiul lor dramatic și emoțional, veți citi, în continuare, în paginile de mijloc ale ,,României Mari”.

Răzbunarea lui Ion I.C. Brătianu

În saloanele luxosului Versailles de lîngă Paris, în cadrul lucrărilor Conferinței, pacea înainta greoi, umbra și urmele războiului punînd la grea încercare diplomația momentului și răbdarea unor delegații. Adăugînd la aceste reflexe de tip emoțional și reticența vădită a celor Patru Puteri în abordarea concretă a problematicii ședințelor de lucru, ne putem imagina atmosfera încărcată din unele zile, fapt ce crea, în mod artificial, o atmosferă și o stare de încordare, neagreată de nici una dintre delegații.

Așa cum am văzut în episodul trecut, pe la jumătatea anului 1919, la Versailles se desfășurase un moment important care ,,inaugurase” seria Tratatelor ce urmau a fi negociate și semnate – semnarea Tratatului dintre Puterile Aliate și Germania (28 iunie). Nu degeaba acest document a fost primul dintre Tratatele semnate la negocieri – Germania fiind țara învinsă, aceasta, alături de Austro-Ungaria, a fost cea care ,,a dat foc” Europei în vara anului 1914 (pretextul reîmpărțirii sferelor de influență fiind asasinarea, la 28 iunie 1914, la Sarajevo, de către naționalistul sîrb Gavrilo Principe, a arhiducelui Franz Ferdinand și a soției acestuia, Sofia).

Felul în care ne-au parvenit nouă documentele de la Conferința de Pace, plus descrierile de la fața locului, configurează ideea că, în contextul multiplelor divergențe dintre delegația română și ,,Cei Patru”, conducătorul delegației, premierul Ion I.C.Brătianu, a avut una dintre cele mai grele misiuni diplomatice în numele României. Nu era deloc ușor să te bați pentru a-ți impune punctul de vedere asupra unor probleme esențiale din cadrul negocierilor (în răspăr cu ideile ,,celor Patru”), să întocmești sau să verifici materiale, să comunici în permanență cu Bucureștii și, pe deasupra, să porți tratative și pentru a răspunde atacurilor din partea Ungariei, pregătind Armata Română (deși, practic, războiul luase sfîrșit în noiembrie 1918) să elibereze teritoriile românești intrate în componența Statului Român în urma Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia.

Referitor la ultimul aspect relevat mai sus – pentru a ne da seama de consumul fizic și nervos, de presiunea ce se concentra asupra șefului delegației României la Conferință – vreau ca, pe scurt, să prezint 3 evenimente puse într-un fel în antiteză, care demonstrează cu ce probleme se confrunta premierul român, în afara negocierilor propriu-zise legate de subiectele Conferinței de Pace.

1. La 21 februarie 1919 (după discursul fulminant din plen, din 31 ianuarie și 1 februarie, cînd Brătianu prezentase probe zdrobitoare în favoarea României), premierul trimite o Notă ministrului Afacerilor Străine francez și lui Andre Tardieu și colonelului Edward M. House, consilierul militar al președintelui SUA, în care își afirmă punctul de vedere: ,,E necesar în mod urgent a lăsa ca trupele române să ocupe teritoriile revendicate de România în Ungaria, unde guvernul din Budapesta provoacă dezordini și organizează bolșevismul. Această agitație, care se produce cu toată victoria Antantei, provoacă în Transilvania și în Regatul român decepții și descurajare (...) Constituirea unei zone neutre în aceste regiuni ar masca răul și, departe de a-l împiedica, l-ar încuraja, căci emisarii bolșevismului maghiar nu vor putea fi împiedicați prin procedee de neutralitate lipsite de interes”.

2. Intervenția epistolară a premierului român pare să aibă succes. Astfel, la 4 zile distanță, în ședința Consiliului ,,celor Patru” din 25 martie 1919, Lloyd George este de acord cu o concentrare a tuturor mijloacelor de apărare în România – ,,bariera noastră împotriva bolșevismului”. Mai mult decît atît, în seara aceleiași zile, în urma unei noi convorbiri cu Brătianu, premierul britanic îl anunță pe omologul român că România va primi echipament militar pentru echiparea a 100.000 de militari. Vești bune a primit Brătianu și de la George Clemenceau, acesta comunicîndu-i că Aliații luaseră, deja, o hotărîre fermă în favoarea unei operațiuni militare împotriva noii puteri bolșevice de la Budapesta.

Ce angajamente minunate! Ce Aliați de nădejde aveam! Numai că... urmează punctul 3 (cu surprize).

3. La doar cîteva zile de la conturarea unui optimism promițător se detonează minciuna: Consiliul Suprem Interaliat (vedeți, acum nu mai apar în scenă persoanele fizice de mai înainte, ci comunicatul este cît se poate de oficial) îl anunța verbal pe Brătianu că, avînd oarece probleme cu partea germană, ,,cei Patru” nu mai pot lua o decizie împotriva Ungariei în susținerea proiectului românesc de a interveni cu forțe militare. Mai ales, susțineau Aliații (în ce hal îi prostiseră balivernele de la Budapesta!) că guvernul maghiar ar fi dispus să negocieze, oferind asigurări că nu va ataca România.

Rezultatul acestei îmbrobodiri a Consiliului Suprem Interaliat? Pe data de 7 aprilie 1919 – speculînd dualitatea politicii diplomatice a ,,celor Patru” – Ungaria își dă arama pe față. Într-o Notă înaintată Conferinței apreciază ca inacceptabile condițiile preconizate de Antantă, mai mult, venind cu un șir de propuneri mai mult decît provocatoare și insultatoare la adresa României (iată numai o manifestare a acestei aberații: cereau ca pe teritoriul din zona neutră ce urma să fie evacuată de către trupele ungare să fie menținută în vigoare Constituția Republicii Sfaturilor din Ungaria – n.a., fără nici un amestec străin).

Extrapolînd, poate fi enunțat proverbul ,,Dacă-i dai nas lui Ivan, el se suie pe divan!”.

Pus în fața acestui asalt concentrat, diplomatic, politic și militar, strecurat insidios în atenția și memoria premierului român, Ion I.C. Brătianu a trebuit să-și calculeze milimetric fiece mișcare diplomatică și fiecare intervenție oficială sau confidențială. Faptul că nu a clacat, rezistînd unui impact multiplu și, deseori, avînd ca bază interpretarea arbitrară a Istoriei, se datorează, în primul rînd, statutului unitar și neechivoc al poziției României în acea clipă (ianuarie 1919), statut consfințit de un număr de documente imbatabile, prezente în mapa guvernamentală: *Tratatul de Alianță franco-anglo-ruso-italiano-român, din 17 august 1916 – București; *Declarația Guvernului Statelor Unite ale Americii, din 5 noiembrie 1918; *Hotărîrea Consiliului Național Român Central, din 10 noiembrie 1918, comunicată guvernelor român, ungar și statelor aliate; *Hotărîrea Adunării Naționale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918; *Hotărîrea Adunării Naționale săsești de la Mediaș – 8 ianuarie 1918.

Blindat cu aceste documente, premierul român gîndește și acționează lucid și pragmatic, aducînd în aeropagul european cuvîntul de ordine al reprezentantului unui stat care – orice s-ar spune – a făcut parte din tabăra învingătoare. Iată o mostră a acestei  judecăți: ,,România nu reclamă intrarea în unitatea românească a tuturor acestor populații de dincolo de Dunăre, de Nistru sau de Tisa, nici chiar a acelora de care ea nu este despărțită decît prin lărgimea unui curs de apă. România cere numai tuturor statelor vecine de a arăta aceeași moderație și de a face aceleași sacrificii în interesul păcii, al liberei dezvoltări a popoarelor și al progresului economic al Europei”.

Delegația României a rămas consternată cînd a constatat modul arbitrar în care ,,Cei Patru” se ,,străduiau” să fixeze frontiera româno-ungară. Avînd criterii diferite (ba economice, ba etnice, ba de relief) reprezentanții acestor Mari Puteri demonstrau viziuni total diferite, creînd un adevărat haos diplomatic. Trăgînd linii pe hartă diferite, mai ales că românii erau absenți de la aceste negocieri, confuzia genera nemulțumiri adîncind prăpastia dintre șeful delegației României și cei ai  Marii Britanii, Franței, Italiei și Statelor Unite ale Americii. Procedînd astfel, la 12 mai 1919, cei ,,Patru Mari” și-au dat acordul asupra traseului frontierei ,,uitînd”, însă, să notifice chestiunea părții române!

Invocînd antrenarea României în războiul cu Ungaria, dar, în subsidiar, contrele cu primul-ministru Brătianu, ale cărui argumente nu puteau fi combătute cu discursuri, Aliații au complicat ,,problema Transilvaniei”, ducînd pînă în toamna anului 1919 o situație de viață și de moarte pentru milioane de români. Exasperat și neînțeles, subiectul ,,Transilvania după război” a creat valuri în opinia publică internațională, reflectat – așa cum s-a întîmplat cu ,,Le Journal français”, într-o ediție din noiembrie 1919, care se întreba, oferind, pe loc, și răspunsul: ,,Cum a fost tratată România? Într-un mod nedemn!”, completînd comentariul: ,,Cuvîntul nu este prea tare. (...) Aici politic s-a făcut executarea operațiunilor josnice ale unei  finanțe fără scrupule”.

În afară de aceste tratamente la care era supusă delegația României la Conderința de Pace, să nu uităm de 28 iunie 1919, ziua în care Puterile Aliate au semnat Tratatul de Pace cu Germania. De ce să nu uităm această dată calendaristică? Poate din mai multe motive, dar motivul principal consta în faptul că în ceea ce privește reglementările relative de reparații, România a fost pusă în inferioritate față de ceilalți parteneri din Antantă. Partea bună a acestui Tratat în ce privește țara noastră era că Germania recunoștea ca fiind abrogate toate convențiile, tratatele și înțelegerile de orice fel încheiate cu România înainte de 1 august 1914, sau de la această dată pînă la intrarea în vigoare a prezentului Tratat (art. 292).

Problema spinoasă era aceea a reparațiilor. La începutul acestui serial jurnalistic am prezentat lista cu care România a venit la Conferința de Pace privind despăgubirile de război pretinse Germaniei și aliaților săi – listă formată din mai multe componente – al cărei total însuma 72 miliarde lei aur. La art. 232 din Tratat, referitor la reparații, se stipulează angajamentul Germaniei de a repara ,,toate pagubele cauzate populației civile a fiecăreia dintre puterile aliate și asociate, precum și bunurile ei, în timpul perioadei în care această putere s-a aflat în stare de război cu Germania, prin zisa agresiune pe uscat, pe mare și prin aer și, în mod general toate pagubele”. Pentru punerea în aplicare a acestui articol, s-a înființat o Comisie specială cu misiunea de a fixa suma pe care statele învinse ar fi trebuit să o plătească, modalitățile de plată și cotele pentru fiecare țară învingătoare în parte.

Bineînțeles – continuînd același tratament al României la acest For Internațional – delegația noastră nu a fost invitată, deci nu a avut posibilitatea să-și susțină punctul de vedere. În acest fel, la Conferința de la Londra (28 martie - 5 mai 1921), din suma totală de 132 miliarde mărci aur, drept reparații de război, ce trebuia achitată de către Germania, României i-au fost repartizate doar 1,3 miliarde mărci aur (1% din total), din care doar o parte a fost achitată la timpul respectiv, cel de-al doilea Război Mondial îngropînd acest subiect căruia i s-au adăugat alte plăți de război aflate în litigiu și în prezent...

Curba maximă a nemulțumirilor provocate delegației noastre de atitudinea ostilă a ,,celor Patru” a fost atinsă cu prilejul dezbaterilor în problema recunoașterii internaționale a destrămării imperiului Austro-Ungar, ceea ce avea să se materializeze prin semnarea, la 10 septembrie 1919, a celui de-al doilea Tratat din cadrul Conferinței de Pace – Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye. După cum se știe, prin acest Tratat se recunoaște independența Austriei, dezmembrarea Dublei Monarhii (prin constituirea statelor Polonia, Cehoslovacia, Ungaria și a Regatului Sîrbilor, Croaților și Slovenilor), apartenența Bucovinei la România și a Tirolului de Sud la Italia.

Preferînd tot calea discriminării în ceea ce privește implicarea tuturor delegațiilor în actul decizional al Conferinței de Pace, Marile Puteri au întocmit textul Tratatului fără participarea nici măcar a statelor a căror soartă era reglementată prin documentul respectiv. Problema nu era doar de natură diplomatică și morală, ci implica adoptarea unor soluții în discrepanță cu realitatea istorică și juridică din zonă – situație datorată necunoașterii unor detalii fără ajutorul experților pe care îi avea fiecare delegație în parte. Pentru a exemplifica aceste anomalii – în momente cu adevărat cruciale pentru popoarele Europei – citez o preluare dintr-un ziar american (stat făcînd parte din cele Patru Mari Puteri): ,,Procedeul de a ține în secret proiectele Tratatelor de Pace pînă în ultimul moment nu era altceva decît o capcană, un mod de a sări peste voința popoarelor aliate,  de a le astupa gura, de a le lega mîinile și ale paraliza voința în fața unui angajament care dispune de destinul lor fără cunoștința și consimțămîntul lor prealabil”. (The Washington Post, 23 mai 1919).

Nici că se putea o descriere mai fidelă a situației în care se afla delegația României!

În speță, doar cu 48 de ore înainte ca textul Tratatului să fie prezentat delegației Austriei, a fost convocată o Conferință a Aliaților, prilej cu care li s-a prezentat un fel de rezumat verbal al întregului document. Șeful delegației române a remarcat că în acest Tratat sînt stipulate mai multe obligații pentru România – ca țară semnatară – pe care nu le putea accepta.

1. Dreptul principalelor Puteri Aliate și Asociate de a decide măsurile pe care le cred necesare în vederea ocrotirii drepturilor și intereselor minorităților naționale din Românie, intervenind astfel în treburile interne ale țării noastre, nesocotind independența și suveranitatea României;

2. România trebuia să semneze o Convenție în care să se stipuleze că, pe o perioadă de 5 ani, este obligată să acorde liberul tranzit pentru toate mărfurile, mijloacele de transport și cetățenii aparținînd Puterilor Aliate și Asociate fără nici o operațiune vamală, ceea ce ar fi permis subjugarea economică a țării, într-o vreme de criză economică generată de război.

3. României i se fixa plata unor sume în contul datoriei de stat a fostei monarhii austro-ungare, exploatînd faptul că Transilvania, care făcuse parte din acel conglomerat de națiuni, era în prezent parte a României Mari.

Bineînțeles, pentru Brătianu aceste prevederi – strecurate mișelește în proiect, fără nici o dezbatere pe  marginea lor cu delegația României – erau inacceptabile. Lezarea vieții interne a României, îngrădirea drepturilor ei politice și economice prin impunerea unor amestecuri brutale în viața internă a țării, nu intrau nicidecum în calculul primului-ministru român: ,,Ne găsim în fața unei Conferințe a Puterilor Aliate și Asociate care au luptat pentru a stabili egalitate între statele mari și mici și pentru a institui reguli care să poată servi de acum înainte drept principii și precedente. Printre aceste reguli, eu relev una care tinde să stabilească astăzi clase diferite în ceea ce privește suveranitata statelor. În numele României nu pot admite acest principiu. Nu e vorba de sfaturi prietenești, ci de obligații contractuale” – astfel îi răspundea Ion I.C. Brătianu omologului său francez Georges Clemenceau.

Nici în planul asigurării unor frontiere stabile problemele nu erau clare. La 13 iunie 1919, Georges Clemenceau adresa o Notă guvernelor român și cehoslovac, prin care, în numele Puterilor Aliate și Asociate, comunica: ,,1. Frontierele descrise în telegrama de mai jos vor fi frontierele care vor despărți de o manieră permanentă Ungaria de Cehoslovacia și România; 2. Forțele armate ale acestor state trebuie imediat să înceteze ostilitățile și să se retragă în cel mai scurt timp în interiorul frontierelor naturale astfel stabilite”, avertizînd că ,,Nici un stat nu va fi răsplătit printr-o mărire de teritorii pentru că a prelungit ororile războiului”.

În contextul dat – diplomatic și de război – prin neacceptarea modificărilor cerute de delegația română la Tratatul cu Austria, România n-a semnat acest document, iar în semn de protest Ion I.C. Brătianu a părăsit Conferința de Pace.

Nu înainte de a depune pe masa Conferinței un amplu memoriu intitulat România în fața Congresului de Pace. În cele patru capitole ale acestui document premierul român a prezentat pe larg întreaga istorie dintre România și Puterile Aliate atît pe timpul războiului, cît și la Conferința de Pace.Vărsîndu-și năduful, primul-ministru român îi trăgea de urechi pe cei ,,Patru Mari”, arătîndu-le în față ceea ce ei nu voiau să vadă: ,,România s-a prezentat la Conferința de Pace ca aliată fidelă și devotată puterilor Antantei, în timp ce aceasta i-a impus obligații umilitoare care aduceau atingere suveranității sale. (...) Situația creată astfel României nu corespunde nici drepturilor ce i s-au recunoscut, nici condițiilor ce sînt indispensabile securității sale naționale și păcii interne. Prin urmare, România nu putea adera la cele două Tratate care i se prezentau”.

Era 2 iulie 1919. După multe umilințe și suferințe, Brătianu era răzbunat!

(va urma)


GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite