Centenarele României Mari (3)
  • 13-06-2020
  • 1 Comentariu
  • 436
  • 2

În numărul 1538 al revistei, din 29 mai, ați putut citi prima parte dintr-un material mai complex, conceput și realizat sub semnul magic al unui buchet de Centenare (petrecute aproape simultan), într-o perioadă de grație unică a Statului Istoric format la 1 Decembrie 1918. Ca urmare a unor mișcări naționale determinante, circumscrise unei conjuncturi internaționale favorabile, anii 1918, 1919 și 1920 au trasat coordonatele României Mari, pecetluite cu jertfe umane și cu imense pierderi materiale. Despre episoadele care au generat aceste schimbări, cu tot cortegiul lor dramatic și emoțional, veți citi, în continuare, în paginile de mijloc ale ,,României Mari”.

Pe front și la Conferința de Pace

Pe cînd apele începeau să se limpezească în urma valului distrugător al primului Război mondial, statele participante la marea conflagrație încercînd să evalueze pierderile, iar unele dintre țări îndrăznind să viseze la un alt statut juridic, și, pe cînd la Paris era în plină desfășurare Conferința de Pace, România se afla într-o ipostază inedită, care putea crea o anumită confuzie pe plan internațional. Din ce deriva această stare de lucruri? Din faptul că, în timp ce delegația României la Conferința de Pace de la Versailles, în fruntea  căreia se găsea premierul Ion I.C. Brătianu, se lupta pentru a-și impune (și motiva) revendicările meritate cu brio – ca țară parte din blocul militar care ieșise învingător din marele cataclism – o parte din Armata noastră mai ducea încă lupte pe front.

După cum se știe, constatînd că Ungaria nu respectă linia de demarcație stabilită de Consiliul Militar Interaliat de la Versailles, acest organism a hotărît crearea unei zone neutre între trupele maghiare și cele românești. Trăgînd de timp și prevalîndu-se de crearea unui vid de putere (cînd, chipurile, în Ungaria nu are cine să aducă la îndeplinire hotărîrea de la Paris), guvernul Karoly și-a anunțat demisia, țara devenind Republica Ungară a Sfaturilor, șeful noului guvern fiind comunistul Béla Kun. Sfidînd legile internaționale Béla Kun ordonă gruparea armatei maghiare într-o zonă pentru a ataca în direcția Dej, nepotolindu-se nici după vizita la Budapesta a unei delegații din partea Conferinței de Pace.

În situația dată, la cererea Franței, dar și pentru a apăra teritoriul revenit la Patria-Mamă, la jumătatea lunii aprilie 1919 Armata română trece la contraofensivă, eliberînd la scurt timp orașele Satu Mare, Carei și Oradea, de sărbătoarea Sfîntului Gheorghe intrînd în Debrețin. Încercînd un tertip ieftin, Béla Kun trimite un mesaj în care recunoaște toate hotărîrile de încetare a focului, ridicînd miza... impresionismului prin exprimări încîntătoare, de felul: ,,În numele guvernului revoluționar maghiar, am onoarea să vă comunic că recunoaștem fără rezerve toate pretențiile naționale ridicate de dv”. Mai departe, fiind în postura mielului blînd, Béla Kun marșează: ,,Declarînd în mod repetat și solemn că nu ne bazăm pe principiul integrității teritoriale, vă aducem acum direct la cunoștință că recunoaștem fără nici o rezervă toate pretențiile dv. teritoriale naționale”.

Ce credeți că a urmat?

Invocînd neretragerea trupelor române de pe linia rîului Tisa (operație ce nu se putea executa pînă cînd nu apărea hotărîrea Conferinței de Pace referitoare la trasarea noilor frontiere dintre state), călcîndu-și în picioare propriile declarații și angajamente, în zorii zilei de 20 iulie 1919 Béla Kun a ordonat un atac masiv asupra frontului românesc de pe Tisa!

În această nouă con­junctură, România urma să facă față unei duble presiuni – una de ordin militar, cealaltă de ordin diplomatic, mai ales după data de 3 august 1919, cînd Armata română a pă­truns în capitala Ungariei, ocupînd Budapesta și punînd, astfel, capăt guvernării comuniste a lui Béla Kun. Pe plan militar trebuia să gestioneze în condiții optime postura în care se găsea armata sa în Ungaria, iar în plan diplomatic trebuia să țină piept unor atitudini adoptate de Marile Puteri în cadrul Conferinței de Pace, care nu vedeau cu ochi buni ocuparea Budapestei de către trupele românești. Cu privire la cea de-a doua problemă – cea diplomatică – reacția de la Paris n-a întîrziat: Marile Puteri din fosta Antantă erau îngrijorate de posibilitatea încheierii unui acord între România și Ungaria fără participarea celor patru state. Așa se face că, aproape simultan cu intrarea trupelor noastre în Budapesta, Consiliul Suprem Interaliat a trimis în capitala Ungariei reprezentanții celor Patru Puteri, toți în grad de general (la 5 august 1919), România trimițîndu-l pe generalul Constantin Diamandy.

Aflîndu-se și sub imperiul (enervant pentru ,,Cei patru”) unor cereri răspicate ale șefului delegației României la Conferință, primul-ministru Ion I.C. Brătianu, care reclama separarea artificială a statelor la masa tratativelor – invocînd egalitatea popoarelor în fața Legii – problematica reaprinderii flăcării războiului dintre Ungaria și România a amplificat angoasa unor conducători de delegații.

Se spune că premierul britanic, luînd cunoștință de noua situație dintre România și Ungaria, ar fi declarat, vădit nervos: ,,mici popoare de briganzi care vor să fure teritorii” (,,briganzii” erau  românii și cehii!). Atît de prost cunoștea Lloyd George Istoria Europei, și, de asemenea, termenii de dicționar, încît românii care recuceriseră Transilvania și care dărămaseră guvernul comunist a lui Béla Kun nu erau altceva decît... tîlhari (briganzi)! Nici președintele american Wilson nu era prea departe de această eroare și nervozitate, el cerîndu-i lui Brătianu să nu meargă cu ofensiva pînă la cucerirea Budapestei. Numai că premierul român avea replica la el, răspunzîndu-i că, de fapt, acțiunea Armatei române slujește interesele aliaților și nu vede de ce atîta ingratitudine din partea ,,Celor patru”!

Tratative și nervi

După ce am făcut o acoladă în timp, aducînd în discuție îngreunarea tratativelor – în cazul României – datorată conflictului armat (nestins) dintre țara noastră și Ungaria vecină, rînduri care au demonstrat capacitatea delegației României la Conferința de Pace de la Paris de a motiva și susține politica Guvernului de la București în limitele înțelegerilor și documentelor anterioare semnate cu Aliații, să ne întoarcem la problematica propriu-zisă a Conferinței, reliefînd și alte meandre prin care au trebuit să treacă reprezentanții noștri în cadrul tratativelor de la Versailles.

Încă de pe timpul în care Guvernul României se afla la Iași, acesta – prefigurînd unele coordonate ale înțelegerilor care vor urma încheierii războiului – a adresat o Notă guvernelor Marii Britanii, Franței, Italiei și Statelor Unite ale Americii (prin reprezentanții acestora în capitala moldavă), reiterînd faptul că România nu a acționat decît în conformitate cu Tratatul cu Puterile Aliate din 17 august 1916. În toate etapele de participare a țării noastre la acest război au acționat principiile tratatului amintit. Proba zdrobitoare pe care o susținea Guvernul României era aceea că, la data semnării Armistițiului (11 noiembrie 1918) de încetare a ostilităților primului Război mondial, Armata română fusese din nou mobilizată și lupta pe front.

Cu scopul de a demonstra meritul și dreptul României de a fi prezentă la tratative cu drepturi depline, la 6 ianuarie 1919 Ion I.C. Brătianu a înmînat un memoriu foștilor Aliați din Antantă, arătînd că ,,România și-a făcut pe deplin datoria și și-a îndeplinit pînă la capăt obligațiile față de aliații ei”. Atmosfera de la Conferință era, însă, departe de a oferi un cadru de lucru caracterizat prin calm și analize fără parti-pris. De la acceptarea numărului de reprezentanți ai fiecărei țări la masa tratativelor pînă la cele mai grele probleme de pe agenda de lucru (problema teritorială, problema reparațiilor, problema stabilirii unui echilibru european postbelic, cu asigurarea respectării hotărîrilor adoptate în cauză), toate aceste rezolvări făceau să crească tensiunea întîlnirilor, nervii delegaților erau întinși la maxim, vociferări și amenințări diverse își făceau loc pe lîngă discursurile cu tentă diplomatică.

Făcînd comentarii acum, la 100 de ani de la aceste evenimente, acum cînd cunoaștem atît deznodămîntul Conferinței, cît și urmările ei în timp, nu trebuie să ne mire ,,discordia” manifestată la fața locului între reprezentanții anumitor state beligerante. Venind fiecare dintr-un areal bine definit, marcate de o anumită cultură politică și stăpînire de sine, și înrîurite (voluntar sau involuntar) de puterea economică de care dispuneau, statele s-au grupat – în mod aleatoriu, dacă ne referim la cele Patru Mari Puteri – în state idealiste, realiste și naționaliste, în ordinea celor trei categorii situîndu-se: Statele Unite ale Americii (președintele Woodrow Wilson), Marea Britanie (primul ministru Lloyd George), Franța (președintele Georges Clemenceau).

Insistînd pe aceste principii,Wilson susținea dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, dorind un oarecare echilibru între ,,cîștiguri” și ,,pierderi” (în acest caz cred că, în loc de idealist, președintelui american i s-ar fi potrivit mult mai bine titulatura de... utopic!); premierul englez avea credința că, asigurînd un echilibru între state, pe continent, excluzînd extremismele, se va putea instala o pace benefică. Față de tabăra învinsă nu doreau o prea mare duritate, pentru a permite acestor țări să-și refacă economia (un fel de oportunism!); din contră, președintele francez, dorind să obțină cele mai mari despăgubiri de la Germania, ca principală vinovată de izbucnirea războiului, cu dezarmarea completă a țării (știa el ce știa, sau bănuia!).

Scopurile diametral opuse ale multor state, dar și politica de discreditare a unor state mai mici, în încercarea acestora de a-și impune un punct de vedere personal, au creat zeci de zile tensionate, ajungînd pînă la amenințarea cu părăsirea tratativelor de către unele delegații, eveniment care s-a și concretizat în cazul delegației României. Statele mici și mijlocii fiind doar audiate chiar în chestiuni care le priveau în mod direct, fără ,,a avea voie” să ia parte efectivă la luarea hotărîrilor, procedura n-a făcut altceva decît să adîncească discrepanțele și crevasa dintre cele patru state și restul țărilor, ceea ce va avea consecințe nu peste mult timp.

Cînd, în ianuarie 1919, a plecat spre Paris în fruntea delegației României pentru a participa la Conferința de Pace, Ion.I.C. Brătianu, președinte al Consiliului de Miniștri (aceasta era titulatura oficială) și ministru de Externe, i s-a adresat lui I.G. Duca, ministrul Agriculturii și Domeniilor la acea vreme, intuind parcă greutățile (și chiar șantajul) pe care avea să le întîmpine în capitala Franței: ,,Să știți că voi lupta la Paris pentru aplicarea integrală a Tratatului din 1916. Sînt aproape sigur că Aliații nu-mi vor da tot Banatul. Dar puțin îmi pasă, nu mă duc acolo pentru succese vremelnice, vreau, oricare ar fi hotărîrile de azi, să mențin pentru viitor neștirbită, măcar pe cale solemnă de proteste, integralitatea drepturilor noastre etnice”.

Așa cum au arătat mai mulți istorici care au studiat în profunzime desfășurarea lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris din anii 1919-1920, Ion.I.C. Brătianu a demonstrat o reală premoniție în ceea ce privește pașii României la această întrunire internațională. Reacția celor două tabere avea să reliefeze două coordonate care pot fi considerate ca un fir roșu prin tot acest amalgam de controverse, supoziții și hotărîri. Prima (fundamentală pentru motivarea întregii prestații a delegației României) – ideea care spulbera afirmațiile tendențioase despre crearea României Mari ca un fel de recompensă teritorială oferită României de către Puterile Antantei. A doua – perseverența lui Brătianu și încrîncenarea lui în lupta cu Marile Puteri – perseverență bazată pe cunoașterea profundă a Istoriei Europei, dublată de impetuozitatea discursului diplomatic – penetrant, cu iradieri arogante meșteșugit glazurate cu întrebări retorice.

Protestînd vehement împotriva a ceea ce el credea că este în defavoarea României, nesuportînd discriminarea statelor pe principii de forță, Ion I.C. Brătianu – chiar dacă și-a atras antipatia unor șefi de state și guverne – a pledat cauza României spunînd răspicat (încă o dovadă a pragmatismului ce l-a caracterizat): ,,Am moștenit o țară independentă, și, chiar pentru a-i întinde granițile, nu-i putem jertfi neatîrnarea”. Ce atitudine și ce mesaj pur românești – mai ales în situații de criză! Oare urmașii de azi ai Brătienilor – liberalii lui Ludovic Orban – ar fi în stare de asemenea poziționări în raport cu cerințele UDMR în privința formării unor enclave pe criterii etnice pe teritoriul României?

Premierul României și-a pus amprenta pe strategia Conferinței de Pace de la Paris chiar înainte de inaugurarea acesteia. Pentru a demonta unele zvonuri care circulau la București, precum că România nu va beneficia de tratament echitabil privind invitația la Conferință, Ion. I.C. Brătianu i-a convocat pe ambasadorii Puterilor Aliate la București, unde i-a informat despre motivul nemulțumirii sale, aducînd anumite acuzații pertinente, în final proferînd amenințări că se retrage. Urmarea? Ambasadorii și-au informat țările respective, sugerînd să nu fie neglijată România, privită și ca țară tampon împotriva expansiunii bolșevismului rusesc.

Din cronica lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris ne dăm seama de superficialitatea, ignoranța și reaua-voință manifestate de unii reprezentanți ai Marilor Puteri (din păcate, tocmai foștii noștri Aliați!).

După ce, la 31 ianuarie 1919, reprezentanții României și Iugoslaviei își susținuseră revendicările în fața Consiliului Suprem, deranjați, probabil, de necesitatea (și obligația) de a asculta diverse opinii în contradictoriu și de a interveni în conformitate cu Regulamentul de desfășurare a acestor ședințe, reprezentanții Marilor Puteri (prin Lloyd George) s-au arătat nemulțumiți pentru ,,pierderea de vreme”. La acest capitol derizoriu încadrau ei intervențiile delegației unui stat care a făcut parte din Alianță, încercînd a pune presiune psihologică pe vorbitori, considerînd o mare favoare acceptarea de a primi la masa tratativelor delegația noastră: ,,după discuții neconcludente, Consiliul a acceptat sugestia lui Balfour de a asculta și delegațiile română și sîrbă pentru a mulțumi și aceste popoare”.

Nu-i de mirare felul în care a fost caracterizat premierul român după ce-și susținuse pledoaria în privința Banatului. Iată o mostră: ,,Bogat, puternic, atît de elegant aproape că friza absurdul, Brătianu era profund conștient de importanța sa. Își desăvîrșise educația într-una dintre acele instituții de elită de formare a intelectualilor, Hautes Écoles din Paris, și nu lăsa pe nimeni să uite acest lucru”. Cu răutăcisme și grosolănii, Harold Nicolson, diplomat englez care-l cunoscuse la un prînz la începutul Conferinței, debita: ,,Brătianu este o femeie cu barbă, un șarlatan convingător, un intelectual de București, un om deosebit de neplăcut. Chipeș și exuberant, își înclină frumosul cap într-o parte ca să-și observe reflexia propriului chip în oglindă. Face glume elaborate și își închipuie că sînt pariziene”. Și, marșînd pe latura pamfletului, deși într-un asemenea context, în prezența unor personalități din fruntea țărilor pe care le reprezintă, nu era indicat un asemenea stil de caracterizare a unui coleg de dezbateri, tot Nicolson povestea: ,,Este în mod evident convins că este cel mai mare om de stat al vremii. Din cînd în cînd chipul îi este brăzbat de un zîmbet ironic, conștient de sine. Își întoarce cîteodată capul frumos ca să fie văzut din profil. Îți lasă o impresie îngrozitoare”.

Lăsînd la o parte ,,impresia îngrozitoare”, noi știm că discursul premierului român din 31 ianuarie 1919 a fost o pledoarie cu adevărat istorică. Cu o documentare de excepție – mapa îi fusese pregătită de la București de istorici de renume – Ion.I.C. Brătianu a invocat argumente viabile bazate pe izvoare vechi despre dreptul românilor de a ocupa aceste teritorii, neomițînd să amintească rolul României și efortul țării noastre alături de Aliați, în victoria asupra Puterilor Centrale, în războiul ale cărui urmări se discutau în acele zile.

Cu toate acestea, Brătianu avea să audă multe insulte și să sufere din plin la această Conferință – în lupta pentru dreptatea României – culminînd cu apostrofarea din 31 mai 1919 a premierului francez George Clemenceau, care, exasperat de o intervenție a premierului român pe marginea introducerii în proiectul de Tratat a dreptului Marilor Puteri de supraveghere asupra minorităților naționale, a răbufnit: ,,Domnule Brătianu, dumneavoastră sînteți aici să ascultați, nu să vorbiți!”.

Totuși, Brătianu a vorbit!

(va urma)

GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite