
- 05-06-2020
- 0 Comentarii
- 393
- 1
În
numărul 1538 al revistei, din 29 mai, ați putut citi prima parte dintr-un
material mai complex, conceput și realizat sub semnul magic al unui buchet de
Centenare (petrecute aproape simultan), într-o perioadă de grație unică a
Statului Istoric format la 1 Decembrie 1918. Ca urmare a unor mișcări naționale
determinante, circumscrise unei conjuncturi internaționale favorabile, anii
1918, 1919 și 1920 au trasat coordonatele României Mari, pecetluite cu jertfe
umane și cu imense pierderi materiale. Despre episoadele care au generat aceste
schimbări, cu tot cortegiul lor dramatic și emoțional, veți citi, în
continuare, în paginile de mijloc ale ,,României Mari”.
Renașterea
unor speranțe
Trecuseră
numai două luni de cînd, învinsă și umilită, Germania semnase Armistițiul.
Europa trăia încă sub spectrul Zeului Marte, rănile celei dintîi conflagrații
mondiale de-abia începeau să se vindece, cenușa celor trei imperii destrămate
mai plutea la orizont, norii unui viitor incert nu se risipiseră în totalitate.
În acest cadru de spaime și speranțe, România – pe cînd, oficial, războiul
luase sfîrșit – mai lupta, răspunzînd atacurilor armatei maghiare din
Transilvania, nevoită să contraatace pînă în bîrlogul lui Horty, la Budapesta,
ocupînd-o pentru o perioadă de timp și oprind ascensiunea guvernului comunist
al lui Bela Kun.
Totuși,
era pace.
Era
pace, dar calea pînă la liniștirea omenirii bulversate era lungă și presărată
cu nenumărate obstacole (unele naturale, altele inventate de unele state care
urmăreau un oarecare cîștig și de pe urma cenușei apăsătoare a conflictului
recent încheiat). Pentru legiferarea stării postbelice și pentru alinierea diplomatică
la un anume statut al țărilor implicate în ceea ce s-a numit primul Război
mondial era necesară aducerea acestor state la masa tratativelor. Idee
rezonabilă din punct de vedere teoretic, dar – așa cum avea să se constate –
extrem de dificil de realizat practic.
Pentru
realizarea acestui demers – ca loc de desfășurare a ceea ce avea să intre în
istorie sub sintagma de Conferința de Pace de la Paris – a fost ales frumosul
și impozantul Palat Versailles, de lîngă capitala Franței, fosta reședință regală
în timpul lui Ludovic al XIII-lea și Ludovic al XIV-lea, cu renumitul Marele
Trianon.
Începută
în luna ianuarie 1919, Conferința de Pace de la Paris avea să dureze aproape
doi ani, primele șase luni fiind socotite cele mai importante, atît pentru dramatismul
dezbaterilor, cît și pentru hotărîrile adoptate. Reprezentanții a 32 de state,
multe dintre acestea avînd delegații la cel mai înalt nivel, au luat parte, pe
18 ianuarie 1919, în Sala Oglinzilor, la deschiderea acestui adevărat For
Mondial de Pace, deschiderea oficială fiind încredințată președintelui Franței,
Raymond Poincaré.
Aflîndu-se
în fața unui eveniment crucial pentru reîmpărțirea lumii, după încetarea
ostilităților armate popoarele s-au trezit în vîrtejul unui alt soi de
ostilități – cele de ordin diplomatic, mult mai subtil și cu încrengături
nebănuite. Datorită vitezei cu care se lucrase în perioada premergătoare Conferinței de la Versailles, precum și a
volumului de lucru zdrobitor de mare, incluzînd probleme de viață și de moarte
pentru unele state, debutul lucrărilor era oarecum în ceață, majoritatea
delegațiilor încercînd tatonarea terenului spre a-și construi un plan de bătaie
viabil. Mulți nu știau, însă, că zarurile fuseseră aruncate, în special pentru
statele mici și mijlocii, ale căror delegații aveau să transpire mult în sălile
somptuosului Palat de la Versailles, încercînd să-și impună argumentele și
ideile.
Gîndind
lucid, fără a pune la socoteală aranjamentele marilor puteri, era aproape
imposibil să aduci la același numitor comun pretențiile și justificările a zeci
de popoare și națiuni, de pe cea mai mare parte a Globului Pămîntesc. Primul
Război mondial a fost un fel de cutremur universal, doar Olanda, Elveția,
Spania și țările scandinave reușind să rămînă în afara conflictului. Luptele
din Europa, dar și din Orientul Mijlociu, Africa, Asia, insulele din Pacific,
au marcat atîtea teritorii, iar soldații luptînd pentru Imperiul Britanic și
pentru Franța colonială aveau identități eterogene: canadieni, neozeelandezi,
australieni, indieni, marocani, vietnamezi, senegalezi, algerieni.
Iată
un conglomerat de popoare, de situații și probleme, de necunoscute și de
incertitudini, de ambiții și de așteptări care se așterneau în fața domnilor
sosiți din toate colțurile lumii spre a discuta și a hotărî despre Pace. Putem
spune, la stadiul de început al Conferinței de Pace, că în bagajele
delegațiilor la Conferință cel mai important lucru era speranța. Va fi ea reală
sau doar o Fata Morgana? Răspunsul este – și da, și nu.
Conferința
– între orgolii și deziderate
Pentru
a fixa cadrul argumental al Conferinței, în perimetrul căruia vom vehicula idei
și concepte, atitudini și întîmpinări oficiale, trebuie să amintim prezența
celor Patru Mari Puteri, delegații în fruntea cărora se aflau șefi de stat sau
prim-miniștri, după cum urmează: Marea Britanie – premierul David Lloyd George,
Franța – premierul George Clemenceau, Italia – premierul Vittorio Orlando și
Statele Unite ale Americii – președintele Woodrow Wilson. Aceste patru mari
personalități, însoțite de o armată de specialiști în drept internațional,
economiști, diplomați, militari (suite care se găseau și la celelalte
delegații), au tăiat și au spînzurat – cum se spune la noi – în timpul
lucrărilor, producînd un val de nemulțumiri în rîndul delegațiilor unor țări de
talie mică sau mijlocie, printre care și România, după cum vom constata ceva
mai încolo.
În
primul rînd, cele Patru Mari Puteri au organizat o conferință preliminară
pentru a fixa jaloane comune și a se înțelege între ele asupra termenilor
Păcii, după care să invite și celelalte delegații la discuții. Prin această
discriminare rușinoasă, statele au fost împărțite în două tabere pe criterii
arbitrare și neloiale, punînd în dezacord principiul egalității între state.
Astfel a apărut noțiunea de ,,state cu interese generale” (considerate a fi
marile puteri învingătoare) și noțiunea de ,,state cu interese limitate”
(țările mici și mijlocii) ai căror reprezentanți oficiali nu aveau voie să ia
parte la ședințele în care se discutau probleme de natură să-i intereseze în
mod direct, ca parte intrinsecă a aceluiași mecanism de făurire a Păcii.
Încercînd
să justifice supremația pe care și-o arogaseră în plenul Conferinței, prin
cuvîntul președintelui SUA, Woodrow Wilson, totul părea anacronic, un fel de
întoarcere la starea de dinainte de război în multe state subjugate, adică:
marile puteri au suportat efortul uman și economic cel mai mare în timpul
războiului. Venind cu această aroganță, președintele american uita, desigur,
faptul că tocmai țările mici și mijlocii
au primit impactul principal al mașinii de război germane, teritoriile acestora
(mici, acum, și neînsemnate, în filozofia marilor puteri învingătoare) au
cunoscut cele mai devastatoare distrugeri, punîndu-le existența în pericol!
Chiar
de la prima lor întîlnire, cei patru, cărora li s-a alăturat și delegația
Japoniei, au format Consiliul celor Zece (cîte doi reprezentanți din fiecare
delegație), s-au întrunit separat, la sediul Ministerului Francez de Externe
din Quai dʼOrsay, organism ce a devenit Consiliul Suprem. Proiectîndu-se
viitoarea discriminare, țările mai puțin importante (în viziunea celor cinci)
nu au fost invitate, orgoliile marilor puteri călcînd în picioare drepturile
popoarelor și accesul la discutarea problemelor esențiale care se găseau pe
ordinea de zi a Conferinței, ținînd cont de principiul egalității în drepturi
ale popoarelor, principiu clamat cu atîta vehemență de însuși președintele
Wilson.
Trecută
și ea pe cealaltă parte a ,,baricadei”, România se afla în fața unui examen
semnificativ pentru viitorul ei, în lupta cu acești monștri ai războiului
diplomatic. Ce notă va obține România la acest examen?
România
– premise amestecate
România
venea la masa tratativelor pentru pace în condițiile unor percepții duble și
diametral opuse. Să mă explic. Partea pozitivă era determinată de istoricul act
de la 1 Decembrie 1918 cînd, la Alba Iulia, în prezența a 100.000 de
transilvăneni, s-a hotărît Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei,
Maramureșului și Sătmarului cu Regatul României, după ce, în același an,
Basarabia și Bucovina procedseră la fel. Deci, România se prezenta în fața
Conferinței de Pace de la Trianon nu pentru a cerși ceva, ci doar pentru a
obține legiferarea internațională a hotărîrii propriului popor, recunoașterea
legitimă a reîntoarcerii – prin voința poporului – a celor trei teritorii
(provincii) la Patria-Mamă.
Pe
alt plan – tot ca un atu – România se prezenta la Paris din postura de țară
care luase parte efectivă la operațiunile războiului ale cărui consecințe urmau
să se discute la Conferința de Pace, cunoscuse sacrificii imense în condițiile
respectării tratatelor cu statele aliate, luptînd, în final, pentru dezrobirea
teritoriului național, pecetluind, cu arma în mînă, hotărîrile adunărilor populare
de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia.
Partea
negativă care avea să cîntărească greu în balanța dreptății pentru România la
Conferința de Pace își avea sorgintea în cele două acte unilaterale ale țării
noastre, și anume: Încheierea Armistițiului cu Puterile Centrale (Focșani, 9
decembrie 1917) și Pacea separată, încheiată cu fostul inamic, Statele
Puterilor Centrale (București, 7 mai 1918). Fără a intra în detalii, trebuie să
amintim un fapt cunoscut de istorici și consemnat ca atare în documentele vremii
– cele două evenimente nefaste pentru România au avut loc în condiții extreme,
speciale, pe cînd țara noastră – în împrejurările părăsirii frontului de armata
rusă și a posibilității invadării propriului teritoriu de către trupele
Puterilor Centrale – a fost, practic, nevoită să întreprindă aceste mișcări
diplomatice și militare pentru a salva România, aceasta neîndepărtînd-o de la
principiile tratatelor semnate cu aliații, adică statele care formau Antanta.
De
altfel, în sprijinul afirmației de mai sus, menționez că, în 10 ianuarie 1918
(la doar o lună de la semnarea Armistițiului de la Focșani, 9 decembrie 1917),
premierul Ion I.C. Brătianu adresa un Memoriu oficialităților aliate, prin care
demonstra că Armistițiul – încheiat în condiții dramatice pentru România,
izolată total și sub amenințarea invaziei Puterilor Centrale – nu va diminua cu
nimic obligațiile asumate prin Tratatul din august 1918 cu Antanta. Cam în
aceeași oglindă s-a reflectat și Pacea de la București. Concret, acest Tratat
impus nu a intrat niciodată în vigoare, regele tergiversînd amendarea lui, ceea
ce a determinat ca instrumentele de ratificare să nu mai aibă loc! Pentru
clarificare, iată o observație chiar din tabăra ,,aliaților” ocazionali –
plîngerea generalului Erich Ludendroff: ,,România caută să se sustragă
obligațiilor acceptate, să tărăgăneze demobilizarea armatei sale, să țină la
dispoziție în Moldova și în Basarabia trupe și material de război pentru orice
eventualitate, spre a-și păstra posibilitatea de a intra la momentul potrivit
iarăși în război împotriva noastră”.
Mai
mult decît atît nu se putea!
De
ce delegațiile celor Patru Mari Puteri s-au cramponat pe aceste două ,,acolade”
ale României din timpul anilor de război?
1.
Nu cunoșteau realitatea din teren;
2.
Pentru șicanarea și umilirea țării noastre, totuși, convinși fiind că
teritoriile intrate deja în componența României nu mai pot fi atribuite altor
state. În altă ordine de idei – dar, tot în perimetrul nedreptăților făcute
României la Conferința de Pace de la Versailles – să fi uitat șefii
delegațiilor ,,Celor Patru” că, pe 9 noiembrie 1918, Guvernul român a adresat
un ultimatum feldmareșalului August von Mackensen, comandantul trupelor de
ocupație, prin care i s-a cerut să ordone de urgență retragerea armatei germane
de pe teritoriul României? În aceeași dată, prin înaltul Decret nr. 3179
comandantul suprem a ordonat mobilizarea armatei pînă la contingentul 1894
inclusiv. În Ordinul de Zi către oștire se spunea, printre altele: ,,Frații
voștri din Bucovina și din Ardeal vă cheamă pentru această ultimă luptă, ca
prin avîntul vostru să le aduceți eliberarea din jugul străin. Biruința e a
noastră și viitorul vă asigură întregului neam românesc viața pașnică și fericită.
Înainte, deci, cu vitejia strămoșească!”.
La
18 noiembrie/1 decembrie 1918 ultimile unități germane traversau Carpații,
scurgîndu-se prin Transilvania înspre Ungaria.
România
și jocul Marilor Puteri
Cam
aceasta era atmosfera pe la jumătatea lunii ianuarie 1919, la sosirea
delegației României la Paris, spre a participa la lucrările Conferinței de
Pace.
Ion
I.C. Brătianu, prim-ministrul României la acea vreme, se afla în fruntea unei
delegații de oameni bine pregătiți, conștienți de problematica stufoasă a
viitoarelor discuții, de complexitatea factorilor (obiectivi și subiectivi)
care vor determina dezbateri aprinse și controversate, cu adoptarea unor
hotărîri ce ar putea fi în contradicție cu cererile îndreptățite ale unor țări.
Iată o parte dintre membrii delegației României, alături de premier: Nicolae
Mișu (ambasador la Londra, locțiitorul șefului delegației), Alexandru
Vaida-Voievod, Constantin Diamandy, Constantin Coandă, Iancu Flondor, Victor
Antonescu, Ion Pelivan, Daniel Danielopol.
Desigur,
principalul Tratat ce urma să fie parafat la Conferința de Pace era cel cu
Germania, ca stat învins în războiul (aproape) încheiat, țară ce nu avea să
găsească clemență de la învingători. Celelalte țări, peste 30, își aveau
propriile țeluri, urmărind autentificarea unor documente mai vechi sau, pur și
simplu, configurarea de noi entități statale, în virtutea rezultatelor
dobîndite în urma războiului. România, așa cum am arătat în capitolul anterior,
se prezenta cu o agendă pe cît de realistă, pe atît de justificată, date fiind
rezolvările prin forțe proprii, Basarabia (9 aprilie 1918), Bucovina (28
octombrie 1918), Transilvania (1decembrie 1918) – cele trei provincii care se
uniseră cu Regatul României, desăvîrșind Unirea Națională.
În
această privință, cel mai nimerit este să-l ascultăm pe premier, în contextul
dat, cu cea mai plastică explicație: ,,România nu cere, de fapt, decît o
restitutio in integrum, ea nu are ambiția unor cuceriri aiurea. România se
ridică doar pentru a elibera pe frații săi care dintotdeauna au fost uniți cu
ea prin cele mai strînse legături. (...) Pentru pacea viitoare a Europei,
pentru stabilitatea noii ordini, este deci necesar ca principiul
naționalităților să triumfe pentru toate statele europene interesate, deci și
pentru România. O Românie reunind la sine pe toți fiii săi pe care
vicisitudinile timpurilor i-au răpit, o Românie puternică va fi garanta păcii
și înțelegerii în Orient”.
Prin
vocea autorizată a lui Ion I.C.Brătianu care, dincolo de argumentul faptului
împlinit (Unirea din 1918), scotea la înaintare – ca pe un fel de talisman –
refuzul regelui Ferdinand de a ratifica Tratatul cu Puterile Centrale, acesta
vroia să demonstreze nulitatea ,,păcii” de la București, în fața Consiliului
Suprem al celor Patru Mari Puteri.
Dacă
acestea erau argumentele lui Brătianu (de fapt ale României) nu tot astfel
gîndeau și judecau mai-marii lumii, învingătorii din primul Război mondial.
Aceștia o țineau una și bună, faptul că țara noastră își compromisese rolul și
locul său în cadrul Antantei odată cu semnarea păcii separat. Aflat în fața
unei reacții dure a ,,Celor Patru”, premierul României nu s-a dat bătut. A
vorbit răspicat și documentat, susținînd următoarele principii:
1.
Tratatul din 1916 cu Antanta își conservase valabilitatea;
2.
În consecință, aliații din formula Antanta trebuiau să-și respecte obligațiile
față de România;
3.
Recunoașterea Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei, ca făcînd parte din
România;
4.
Recunoașterea faptului că România face parte din categoria statelor învingătoare,
cu toate drepturile ce decurg din acest statut.
(va urma)
GEO
CIOLCAN
-2.4 C