Centenarele României Mari (10)
  • 01-08-2020
  • 0 Comentarii
  • 415
  • 1

În numărul 1538 al revistei, din 29 mai, ați putut citi prima parte dintr-un material mai complex, conceput și realizat sub semnul magic al unui buchet de Centenare (petrecute aproape simultan), într-o perioadă de grație unică a Statului Istoric format la 1 Decembrie 1918. Ca urmare a unor mișcări naționale determinante, circumscrise unei conjuncturi internaționale favorabile, anii 1918, 1919 și 1920 au trasat coordonatele României Mari, pecetluite cu jertfe umane și cu imense pierderi materiale. Despre episoadele care au generat aceste schimbări, cu tot cortegiul lor dramatic și emoțional, veți citi, în continuare, în paginile de mijloc ale ,,României Mari”.

Epilog

După ce, în 9 episoade jurnalistice ale revistei noastre – începînd cu numărul 1538, din 29 mai a.c. – ați putut urmări reflectarea unor evenimente istorice de o importanță vitală pentru opera de realizare și dezvoltare a României Mari, circumscrise unui timp de acum 100 de ani, ale căror centenare s-au succedat în anii 2018, 2019 și 2020, accentul punîndu-l pe Conferința de Pace de la Versailles – cu punctul culminant 4 iunie 1920 – semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, dintre România și Ungaria – astăzi, odată cu episodul 10, încheiem acest ciclu.

Începînd acest amplu material cu mult entuziasm și cu dorința de a-l concepe ca pe un veritabil omagiu adus tuturor românilor care, prin sacrificiul și jertfa lor, ne-au creat condițiile pentru a trăi într-o Țară liberă și întîmpina suita de centenare ale diferitelor evenimente – piatră de hotar, cu fruntea sus și cu inima deschisă, am luat de partea mea – ca martor imbatabil – Istoria. De la prima și pînă la ultima sintagmă a celor 20 de pagini de revistă, documentele istorice (multe dintre acestea fiind originale) au compus substanța articolului, încercînd interpretarea înțelegerii lor fără patimă, doar în lumina datelor la care am avut acces, preferînd, de multe ori, comentariul ,,de la fața locului”, prin reproducerea unor citate din presa vremii sau din unele discursuri ale protagoniștilor acelor evenimente epocale.

Dacă am reușit, înseamnă că efortul meu a fost răsplătit – bucuria de a preda o lecție de Istorie într-un an centenar al unui eveniment deplin și astral pentru România fiind suprema răsplată. Dacă adaug și paginația excelentă a acestor episoade, cu o grafică și ilustrație de antologie, grație grijii și supravegherii redactorului-șef, domnișoara Lidia Vadim Tudor – pot afirma cu mîna pe inimă: Revista ,,România Mare” a fost la înălțimea ROMÂNIEI MARI de acum 100 de ani!

România și Trianonul la 100 de ani

Ajuns la ultimul episod al acestui serial, așa cum v-am promis din cel anterior – după ce am văzut doar o parte din mașinăria malefică a Ungariei în încercarea de a răsturna ordinea mondială hotărîtă acum un secol de Trianon – să aruncăm o privire și în ograda noastră și să încercăm a lua pulsul național înregistrat pe barometrul Conferinței de Pace de la Trianon de acum 100 de ani.

Deși sînt o fire opti­mistă, trecînd această stare prin filtrul lucid al realității, fără să-i amplific mo­tivația, cînd, în anul 2019 începuse să se vorbească despre un program la nivel național în vederea întîm-

pinării Cente­na­rului de la Trianon la 4 iunie 2020, am fost rezervat în a crede în niște măsuri de anvergură direct proporționale cu importanța evenimentului. De unde această lipsă de încredere în angajamentele oficiale ale unor autorități atunci cînd vine vorba de materializarea unui program care să cinstească un mare eveniment istoric din trecut, glorificînd nu un nume, nu doar un vis, ci munca, inteligența și sacrificiul unui șir de generații? Din experiența imediată a anului anterior, 2018.

Vă reamintesc un fapt pe care românii adevărați nu-l vor uita niciodată – ratarea sărbătorii reale, la înălțimea faptelor consemnate pe întregul parcurs al anului 1918, culminînd cu 1 Decembrie de la Alba Iulia! Văzîndu-și doar interesele politicianiste înguste, în detrimentul interesului național, oamenii politici români, în frunte cu instituțiile abilitate să se ocupe de asemenea evenimente, au compromis într-un an un Centenar de glorii. Pentru că exemplele revelatoare le-am dat cu alt prilej, numesc acum doar două demersuri care ilustrează neputința și nepriceperea (dacă n-o fi rea-voință) celor plătiți să se ocupe de asemenea evenimente: un monument statutar dedicat Marii Uniri, care trebuia instalat la Arad, zace și acum în curtea autorului, undeva într-o comună din România; statuia unui dac (copie a unei lucrări de la Roma) ce ar fi trebuit să ne încînte privirea încă de acum doi ani, într-un scuar de pe Bd. Dacia, la întîlnirea cu str. Nicolae Iorga, a fost inaugurată de-abia în primăvara acestui an...

Cu astfel de premise (le-am putea spune antiromânești) și cu prima mare ,,realizare” pe plan cultural a guvernului Ludovic Orban – eliminarea din titulatura Ministerului Culturii și Identității Naționale a substantivului identității (probabil, nu mai sîntem identitari cu noi înșine, ci cu... UDMR, cu NATO sau cu UE!) – ce speranțe mai puteam avea pentru Centenarul Păcii de la Trianon?

Să încercăm a formula un răs­puns, deși mulți dintre cititorii revistei noastre cunosc din start acest răspuns. Poate doar comentariile să le mai ,,îndulcească” supărarea și să diminueze deziluzia.

Cu o întîrziere de mai bine de o jumătate de an (problema trebuia rezolvată încă din anul 2019), în luna mai a acestui an Parlamentul României a adoptat o lege prin care 4 iunie devine, oficial, Ziua Tratatului de la Trianon, cuprinzînd un program de manifestări culturale în comunitățile din Țară, care să aibă în centrul acestora evenimentul de acum 100 de ani, în contextul Istoriei zbuciumate a României, spre cinstirea și omagierea înaintașilor noștri care au contribuit la înfăptuirea României Mari.

Deși cam tardivă și firavă, inițiativa parlamentară, putem spune și noi – ca tot românul: ,,Mai bine mai tîrziu decît niciodată!”.

Numai că, să vezi ce coincidență a naibii se suprapune acestui demers, întîmplare care dă peste cap Legea respectivă aflată în fașă deoarece ajunsese pe masa președintelui Țării pentru promulgare! În ziua de 26 mai are loc la București întîlnirea dintre miniștrii de Externe ai României și Ungariei – Bogdan Aurescu, respectiv Peter Szijjarto. Organizată ca din senin, vizita, urmată de o conferință de presă comună, s-a dorit a fi un fel de compromis la o reconciliere a relațiilor bilaterale dintre cele două țări, agravate de ieșirea impardonabilă a președintelui Iohannis din luna precedentă cînd, adresîndu-se în limba maghiară către PSD și către Marcel Ciolacu, i-a acuzat că au o înțelegere secretă cu guvernul de la Budapesta pentru autonomia Ținutului Secuiesc și pentru predarea Ardealului către Ungaria.

Din declarațiile ulterioare s-a desprins o oarecare nemulțumire din partea lui Bogdan Aurescu; acesta ar fi dorit ca vizita să aibă loc după data de 4 iunie – zi marcată de evenimentul de acum 100 de ani de la Trianon. Abordînd acest subiect, fiecare ministru de Externe l-a tratat în felul său, Bogdan Aurescu demonstrîndu-și reținerea față de sensibilitatea reprezentantului Ungariei, încercînd parcă să se fofileze printre niște explicații puerile, de felul: ,,La început am fost reticent în legătură cu organizarea acestei vizite acum, pentru că sîntem cu zece zile înainte de momentul semnării Tratatului de la Trianon, care are semnificații diferite pentru România și Ungaria”.

Considerată o acțiune fără rezultate palpabile, totuși, întîlnirea celor doi miniștri de Externe s-a situat pe post de factor declanșator al unor acțiuni în defavoarea României, care au pus capăt Legii pentru declararea zilei de 4 iunie ca Zi a Tratatului de la Trianon. Mai întîi, pe baricade a apărut UDMR – falanga Ungariei în România – care, prin vocea președintelui Kelemen Hunor, a deschis calea spre impas: ,,Ceea ce pentru națiunea română a fost o bucurie imensă, și pot să înțeleg acest aspect (vai, domnul Hunor ne tratează cu indulgență! – n.a.), pentru națiunea maghiară și pentru maghiarii din România a fost o pierdere uriașă și o tristețe imensă”.  Analizînd oful șefului Legiunii maghiare din România nu deosebim nimic nou față de consemnările istoricilor de acum 100 de ani: tristețe, lacrimi, supărare, remușcări (mai puțin jurămintele cu răzbunarea de care K.H. a uitat sau pe care n-a avut curajul să le reitereze).

Apoi – ce coincidență bizară! – Romfilatelia, care tipărise o ediție specială de timbre marcînd evenimentul de la 4 iunie 1920, a oprit apariția pe piață a colilor respective! De ce? Pînă să primim vreun răspuns la această întrebare, lucrurile au luat o turnură și mai gravă. După ce că Legea care declara ziua de 4 iunie ca Ziua Tratatului de la Trianon a fost votată de Parlamentul României cu o întîrziere apreciabilă față de momentul calendaristic al evenimentului ce urma să fie sărbătorit, citind-o cu atenție, președintele României i-a descoperit o serie de lacune care o făceau incompatibilă cu viziunea domniei sale asupra unui eveniment epocal din Istoria României și a Europei. Pe cale de consecință, a trimis-o la Curtea Constituțională a României (bine că n-a trimis-o la Tribunalul Internațional de la Haga!), reclamînd neconstituționalitatea acesteia.

Am citit și eu motivația însăilată de juriștii de la Cotroceni, care a însoțit Legea la CCR. Chiar am vrut să reproduc anumite ,,argumente” cotroceniste, dar m-am lăsat păgubaș. Totul este un amalgam de articole din diferite legi și din Constituție – toate amestecate într-un fel de mixer antiromânesc, asortat cu ingrediente UDMR-iste – un fel de borș legislativ prin care s-a urmărit anularea manifestărilor dedicate Zilei Trianonului, dedicate, în fond, României de acum 100 de ani și României de azi. În sesizarea de neconstituționalitate asupra Legii pentru declararea zilei de 4 iunie ca Ziua Tratatului de la Trianon, Klaus Iohannis a invocat motive și principii la derută, pentru a crea un păienjeniș legislativ artificial, în vederea împiedicării promulgării Legii și trecerii la aplicarea ei. Ce altfel se poate înțelege din formulări ca: ,,Scopul Legii nu este unul individualizat, precis determinat, întrucît nu este specificat cu claritate care este interesul care a generat Legea”, sau ,,Instrumentul juridic prin care este declarat actul de fixare a zilei de 4 iunie ca Ziua Tratatului de la Trianon este unul eronat”.

Deci, frați români – indiferent că ați votat cu PSD, PNL, USR etc – mai citiți încă o dată această blasfemie la fibra noastră națională, care emană chiar de la primul om al Țării (ar trebui să fie!), și luați aminte pe ce siglă puneți ștampila la următoarele alegeri. ,,Instrumentul juridic prin care este declarat actul de fixare a zilei de 4 iunie ca Ziua Tratatului de la Trianon este  ERONAT”. Cum stă Iohannis cu memoria și cu capul – constatare pe care o facem după ce citim aberația de mai sus și facem o paralelă cu ceea ce a declarat la TV: ,,PSD se luptă în birourile secrete din Parlament, ca să dea Ardealul ungurilor. Jó napot kívánok, PSD!”. Ori, pe-o parte plînge că ungurii ne iau Ardealul, ori, pe de altă parte, dă în cap unei festivități istorice fără tentă politică, doar, doar să nu-i  ,,supere” pe etnicii maghiari care trăiesc în România (de fapt, pe UDMR)! De care parte a baricadei sînteți, domnule președinte? Sau călăriți baricada, așteptînd să descălecați pe partea cu teren mai puțin mișcător?

În ce privește modul în care oficialitățile române și Poporul Român au omagiat actul istoric de la Trianon, s-a ales praful! Cum timpul nu stă pe loc și legea de care ne ocupăm a rămas îngropată la CCR – 4 iunie a trecut ca oricare zi din calendar, mai săracă și mai anonimă decît ar fi fost o zi în care s-ar desfășura un meci de fotbal între echipele din Strîmba și Crevedia. Faptul este cu atît mai dezonorant pentru România cu cît reacția la o asemenea mîrșăvie a fost la cote insignifiante, sau a lipsit cu desăvîrșire. Parlament, Guvern, ministere, instituții culturale, ONG-uri, mass-media – mai toți s-au prefăcut că nu avem ce glorifica pe data de 4 iunie 2020 dacă sasul din Deal nu are chef să semneze o simplă  lege care prevedea intonarea Imnului Național și arborarea Drapelului Național.

Ce-a mai contat că la Academia Română, prin glasul președintelui acestui for, istoricul Ioan Aurel Pop – un luptător înverșunat pentru apărarea valorilor naționale și combaterea ,,ungurismului” – a fost omagiat evenimentul, spălînd oarecum de rușine obrazul României...

Totuși, în oceanul de tăcere cu iz conspirativ am descoperit o voce de român care, chiar dacă pe un mijloc tehnic de socializare, a avut curajul să-și exprime un punct de vedere față de lașitatea președintelui și a ,,guvernului meu” – deputatul PSD Ioan Dîrzu. Pentru claritatea demersului său reproduc următoarele considerații: ,,După ce guvernul Orban a făcut blat cu celălalt guvern Orban prin întîlnirea lui Bogdan Aurescu cu Peter Szijjarto din 26 mai, de a nu mai celebra Tratatul de la Trianon, președintele Iohannis atacă la CCR Legea privind Ziua Trianonului. Este mai mult decît clar că Ludovic Orban și Werner Iohannis i-au trădat pe români guvernului de la Budapesta doar pentru a-și consolida PNL poziția în Partidul Popularilor Europeni și pentru ca politruci precum Rareș Bogdan, Mircea Hava, Vasile Blaga sau Gheorghe Falcă să mai prindă niște funcții în Parlamentul European cu sprijinul Ungariei”.

Indiferent de poziția politică a deputatului din ale cărui reacții am citat, abandonarea de către Statul Român a unora dintre prerogativele sale naționale în favoarea (nemeritată) unui stat vecin constituie un act de trădare a intereselor naționale. Hai să recapitulăm. În timp ce la București s-a arătat împăciuitor, la Budapesta, ministrul de Externe maghiar își dădea arama pe față, spunînd: ,,Ne străduim să avem o relație bună cu toți vecinii. Ultimele săptămîni au fost mai puțin despre respect reciproc în relația cu România, și mai mult despre încrucișări de săbii”. Dacă nouă ne-a fost rușine (sau frică) să ne bucurăm de o dată calendaristică precum ziua de 4 iunie și să ne elogiem înaintașii care au reușit să încununeze la Trianon lupta Poporului Român, cu punctul culminant 1 Decembrie 1918, Alba Iulia – vecinii unguri, prin persoana premierului Viktor Orbán, au demonstrat ce gîndesc ei despre aceeași zi. În ce fel? Victor Orbán a ținut un discurs revizionist (prezentat în numărul trecut al revistei noastre), discurs ce avea chipul său proiectat pe fundalul unei hărți ce reprezenta Europa cu hotarele Ungariei de dinainte de 1918!

Ați văzut (ați auzit) de vreo poziție (replică) din partea Statului Român? Nu! Pentru simplul motiv că nu a existat! Cum, de altfel, premierul maghiar a venit în România (chiar dacă în zone cu etnie maghiară preponderentă) și, ca pe moșia lui, s-a comportat precum un vătaf, jignindu-ne la noi acasă, fără ca vreun reprezentant al Statului Român să-i dea o replică binemeritată! Mergînd pe această linie a abandonării apărării intereselor românilor și ale României, în conjunctura cu unele state europene (vecine sau nu), vom ajunge să nu-i mai pomenim pe Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul pentru că se supără turcii; pe Tudor Vladimirescu pentru că se supără grecii; pe Mareșalul Antonescu pentru că se supără rușii; pe regele Mihai pentru că se supără nemții; pe Decebal pentru că se supără italienii (aici, nu cred, altfel nu l-ar fi pus pe Columnă)... și așa mai departe. Ne renegăm trecutul și îi scoatem din Cartea de Istorie pe cei care au făcut România Mare! Ce punem în locul lor?

Un răspuns calificat și adecvat l-am putea aștepta din partea istoricilor români în contextul geopolitic actual, dacă toți ar gîndi în mod pragmatic, fără să minimalizeze semnificația Păcii de la Trianon și fără să încerce a induce în mentalul colectiv ideea că... 100 de ani au șters din memoria românilor amintirea reală a Trianonului. O reflectare a ceea ce am notat mai sus – spre surpriza mea neplăcută – a fost ceea ce am descoperit într-o revistă de specialitate, un articol semnat de un cunoscut scriitor pe teme istorice, care, chiar din titlu, șterge cu buretele aprehențiunii fila cu data de 4 iunie 1920: ,,Trianon – un tratat care nu mai folosește nimănui”, în final decretînd: ,,Insistența părții române – în acest context – de a pune accent pe Trianon mi se pare însă inutilă și contraproductivă. E inutilă și contraproductivă deoarece dă apă la moară acelora care afirmă că Ardealul ne-a fost făcut cadou de Marile Puteri, iar România e doar o creație artificială a Conferinței de Pace de la Paris”.

Într-adevăr, domnule Dan Falcan, astfel cred ungurii, și vor crede aidoma și peste 1000 de ani, chit că românii nu vor mai pune ,,accent pe Trianon” în ruptul capului! Ați stat cumva la o șuetă cu alt istoric în aceeași credință jalnică – prof. Lucian Boia?

Nu pentru a-l combate pe Dan Falcan – realitatea istorică este ireversibilă – închei cu o altă imagine evocată de sociologul și geopoliticianul Dan Dungaciu, care, referitor la programul Ungariei de dezvoltare economică a Transilvaniei (Planul Kos Karoly), ce urmărește ,,desuveranizarea României în Transilvania”, scrie, printre altele: ,,Partenerul direct al Guvernului Ungariei în România este UDMR. Autorii care semnează acest studiu sînt membrii UDMR (Borboly Csaba, Horvath Anna, Kozma Monika, Molnar Zsolt, Pasztor Șandor, Winkler Gyula). Practic, aceștia semnează un document programatic care să fundamenteze/concretizeze o decizie a guvernului ungar. Ideea subliniată este aceeași: Budapesta lucrează în Transilvania direct, fără intermediari, avînd un partener nemijlocit acolo, în Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (UDMR). Budapesta decide direcția, UDMR execută și scrie planul, Budapesta trece la implementare. Cine mai are nevoie de statul român?”.

Extrapolînd, putem întreba: Cine mai are nevoie de Trianon? Cine mai are nevoie de Statul Român?

Răspunsul ne este la îndemînă: Desigur, noi, românii! Chiar dacă actualul președinte al României ne-a arestat Sărbătoarea Păcii de la Trianon, acum, la împlinirea unui secol de la acest epocal eveniment istoric, sîntem răbdători și așteptăm bicentenarul din anul 2120!

Sfîrșit

GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite