
- 01-08-2020
- 0 Comentarii
- 443
- 1
În numărul 1538 al revistei, din 29 mai, ați putut citi prima parte dintr-un material mai complex, conceput și realizat sub semnul magic al unui buchet de Centenare (petrecute aproape simultan), într-o perioadă de grație unică a Statului Istoric format la 1 Decembrie 1918. Ca urmare a unor mișcări naționale determinante, circumscrise unei conjuncturi internaționale favorabile, anii 1918, 1919 și 1920 au trasat coordonatele României Mari, pecetluite cu jertfe umane și cu imense pierderi materiale. Despre episoadele care au generat aceste schimbări, cu tot cortegiul lor dramatic și emoțional, veți citi, în continuare, în paginile de mijloc ale ,,României Mari”.
Epilog
După ce, în 9 episoade jurnalistice ale revistei noastre – începînd
cu numărul 1538, din 29 mai a.c. – ați putut urmări reflectarea unor evenimente
istorice de o importanță vitală pentru opera de realizare și dezvoltare a
României Mari, circumscrise unui timp de acum 100 de ani, ale căror centenare
s-au succedat în anii 2018, 2019 și 2020, accentul punîndu-l pe Conferința de
Pace de la Versailles – cu punctul culminant 4 iunie 1920 – semnarea Tratatului
de Pace de la Trianon, dintre România și Ungaria – astăzi, odată cu episodul
10, încheiem acest ciclu.
Începînd acest amplu material cu mult entuziasm și cu dorința
de a-l concepe ca pe un veritabil omagiu adus tuturor românilor care, prin
sacrificiul și jertfa lor, ne-au creat condițiile pentru a trăi într-o Țară
liberă și întîmpina suita de centenare ale diferitelor evenimente – piatră de
hotar, cu fruntea sus și cu inima deschisă, am luat de partea mea – ca martor
imbatabil – Istoria. De la prima și pînă la ultima sintagmă a celor 20 de
pagini de revistă, documentele istorice (multe dintre acestea fiind originale)
au compus substanța articolului, încercînd interpretarea înțelegerii lor fără
patimă, doar în lumina datelor la care am avut acces, preferînd, de multe ori,
comentariul ,,de la fața locului”, prin reproducerea unor citate din presa
vremii sau din unele discursuri ale protagoniștilor acelor evenimente epocale.
Dacă am reușit, înseamnă că efortul meu a fost răsplătit –
bucuria de a preda o lecție de Istorie într-un an centenar al unui eveniment
deplin și astral pentru România fiind suprema răsplată. Dacă adaug și paginația
excelentă a acestor episoade, cu o grafică și ilustrație de antologie, grație
grijii și supravegherii redactorului-șef, domnișoara Lidia Vadim Tudor – pot
afirma cu mîna pe inimă: Revista ,,România Mare” a fost la înălțimea ROMÂNIEI
MARI de acum 100 de ani!
România și Trianonul la 100 de ani
Ajuns la ultimul episod al acestui serial, așa cum v-am
promis din cel anterior – după ce am văzut doar o parte din mașinăria malefică
a Ungariei în încercarea de a răsturna ordinea mondială hotărîtă acum un secol
de Trianon – să aruncăm o privire și în ograda noastră și să încercăm a lua
pulsul național înregistrat pe barometrul Conferinței de Pace de la Trianon de
acum 100 de ani.
Deși sînt o fire optimistă, trecînd această stare prin
filtrul lucid al realității, fără să-i amplific motivația, cînd, în anul 2019
începuse să se vorbească despre un program la nivel național în vederea întîm-
pinării Centenarului de la Trianon la 4 iunie 2020, am fost
rezervat în a crede în niște măsuri de anvergură direct proporționale cu
importanța evenimentului. De unde această lipsă de încredere în angajamentele
oficiale ale unor autorități atunci cînd vine vorba de materializarea unui
program care să cinstească un mare eveniment istoric din trecut, glorificînd nu
un nume, nu doar un vis, ci munca, inteligența și sacrificiul unui șir de
generații? Din experiența imediată a anului anterior, 2018.
Vă reamintesc un fapt pe care românii adevărați nu-l vor uita
niciodată – ratarea sărbătorii reale, la înălțimea faptelor consemnate pe
întregul parcurs al anului 1918, culminînd cu 1 Decembrie de la Alba Iulia!
Văzîndu-și doar interesele politicianiste înguste, în detrimentul interesului
național, oamenii politici români, în frunte cu instituțiile abilitate să se
ocupe de asemenea evenimente, au compromis într-un an un Centenar de glorii.
Pentru că exemplele revelatoare le-am dat cu alt prilej, numesc acum doar două
demersuri care ilustrează neputința și nepriceperea (dacă n-o fi rea-voință)
celor plătiți să se ocupe de asemenea evenimente: un monument statutar dedicat
Marii Uniri, care trebuia instalat la Arad, zace și acum în curtea autorului,
undeva într-o comună din România; statuia unui dac (copie a unei lucrări de la
Roma) ce ar fi trebuit să ne încînte privirea încă de acum doi ani, într-un
scuar de pe Bd. Dacia, la întîlnirea cu str. Nicolae Iorga, a fost inaugurată
de-abia în primăvara acestui an...
Cu astfel de premise (le-am putea spune antiromânești) și cu
prima mare ,,realizare” pe plan cultural a guvernului Ludovic Orban –
eliminarea din titulatura Ministerului Culturii și Identității Naționale a
substantivului identității (probabil, nu mai sîntem identitari cu noi înșine,
ci cu... UDMR, cu NATO sau cu UE!) – ce speranțe mai puteam avea pentru
Centenarul Păcii de la Trianon?
Să încercăm a formula un răspuns, deși mulți dintre
cititorii revistei noastre cunosc din start acest răspuns. Poate doar comentariile
să le mai ,,îndulcească” supărarea și să diminueze deziluzia.
Cu o întîrziere de mai bine de o jumătate de an (problema
trebuia rezolvată încă din anul 2019), în luna mai a acestui an Parlamentul
României a adoptat o lege prin care 4 iunie devine, oficial, Ziua Tratatului de
la Trianon, cuprinzînd un program de manifestări culturale în comunitățile din
Țară, care să aibă în centrul acestora evenimentul de acum 100 de ani, în
contextul Istoriei zbuciumate a României, spre cinstirea și omagierea înaintașilor
noștri care au contribuit la înfăptuirea României Mari.
Deși cam tardivă și firavă, inițiativa parlamentară, putem
spune și noi – ca tot românul: ,,Mai bine mai tîrziu decît niciodată!”.
Numai că, să vezi ce coincidență a naibii se suprapune acestui
demers, întîmplare care dă peste cap Legea respectivă aflată în fașă deoarece
ajunsese pe masa președintelui Țării pentru promulgare! În ziua de 26 mai are
loc la București întîlnirea dintre miniștrii de Externe ai României și Ungariei
– Bogdan Aurescu, respectiv Peter Szijjarto. Organizată ca din senin, vizita,
urmată de o conferință de presă comună, s-a dorit a fi un fel de compromis la o
reconciliere a relațiilor bilaterale dintre cele două țări, agravate de ieșirea
impardonabilă a președintelui Iohannis din luna precedentă cînd, adresîndu-se
în limba maghiară către PSD și către Marcel Ciolacu, i-a acuzat că au o
înțelegere secretă cu guvernul de la Budapesta pentru autonomia Ținutului
Secuiesc și pentru predarea Ardealului către Ungaria.
Din declarațiile ulterioare s-a desprins o oarecare
nemulțumire din partea lui Bogdan Aurescu; acesta ar fi dorit ca vizita să aibă
loc după data de 4 iunie – zi marcată de evenimentul de acum 100 de ani de la
Trianon. Abordînd acest subiect, fiecare ministru de Externe l-a tratat în
felul său, Bogdan Aurescu demonstrîndu-și reținerea față de sensibilitatea
reprezentantului Ungariei, încercînd parcă să se fofileze printre niște
explicații puerile, de felul: ,,La început am fost reticent în legătură cu
organizarea acestei vizite acum, pentru că sîntem cu zece zile înainte de
momentul semnării Tratatului de la Trianon, care are semnificații diferite
pentru România și Ungaria”.
Considerată o acțiune fără rezultate palpabile, totuși,
întîlnirea celor doi miniștri de Externe s-a situat pe post de factor
declanșator al unor acțiuni în defavoarea României, care au pus capăt Legii
pentru declararea zilei de 4 iunie ca Zi a Tratatului de la Trianon. Mai întîi,
pe baricade a apărut UDMR – falanga Ungariei în România – care, prin vocea
președintelui Kelemen Hunor, a deschis calea spre impas: ,,Ceea ce pentru
națiunea română a fost o bucurie imensă, și pot să înțeleg acest aspect (vai,
domnul Hunor ne tratează cu indulgență! – n.a.), pentru națiunea maghiară și
pentru maghiarii din România a fost o pierdere uriașă și o tristețe
imensă”. Analizînd oful șefului Legiunii
maghiare din România nu deosebim nimic nou față de consemnările istoricilor de
acum 100 de ani: tristețe, lacrimi, supărare, remușcări (mai puțin jurămintele
cu răzbunarea de care K.H. a uitat sau pe care n-a avut curajul să le
reitereze).
Apoi – ce coincidență bizară! – Romfilatelia, care tipărise o
ediție specială de timbre marcînd evenimentul de la 4 iunie 1920, a oprit
apariția pe piață a colilor respective! De ce? Pînă să primim vreun răspuns la
această întrebare, lucrurile au luat o turnură și mai gravă. După ce că Legea
care declara ziua de 4 iunie ca Ziua Tratatului de la Trianon a fost votată de
Parlamentul României cu o întîrziere apreciabilă față de momentul calendaristic
al evenimentului ce urma să fie sărbătorit, citind-o cu atenție, președintele
României i-a descoperit o serie de lacune care o făceau incompatibilă cu
viziunea domniei sale asupra unui eveniment epocal din Istoria României și a
Europei. Pe cale de consecință, a trimis-o la Curtea Constituțională a României
(bine că n-a trimis-o la Tribunalul Internațional de la Haga!), reclamînd
neconstituționalitatea acesteia.
Am citit și eu motivația însăilată de juriștii de la
Cotroceni, care a însoțit Legea la CCR. Chiar am vrut să reproduc anumite
,,argumente” cotroceniste, dar m-am lăsat păgubaș. Totul este un amalgam de
articole din diferite legi și din Constituție – toate amestecate într-un fel de
mixer antiromânesc, asortat cu ingrediente UDMR-iste – un fel de borș
legislativ prin care s-a urmărit anularea manifestărilor dedicate Zilei
Trianonului, dedicate, în fond, României de acum 100 de ani și României de azi.
În sesizarea de neconstituționalitate asupra Legii pentru declararea zilei de 4
iunie ca Ziua Tratatului de la Trianon, Klaus Iohannis a invocat motive și
principii la derută, pentru a crea un păienjeniș legislativ artificial, în
vederea împiedicării promulgării Legii și trecerii la aplicarea ei. Ce altfel
se poate înțelege din formulări ca: ,,Scopul Legii nu este unul individualizat,
precis determinat, întrucît nu este specificat cu claritate care este interesul
care a generat Legea”, sau ,,Instrumentul juridic prin care este declarat actul
de fixare a zilei de 4 iunie ca Ziua Tratatului de la Trianon este unul
eronat”.
Deci, frați români – indiferent că ați votat cu PSD, PNL, USR
etc – mai citiți încă o dată această blasfemie la fibra noastră națională, care
emană chiar de la primul om al Țării (ar trebui să fie!), și luați aminte pe ce
siglă puneți ștampila la următoarele alegeri. ,,Instrumentul juridic prin care
este declarat actul de fixare a zilei de 4 iunie ca Ziua Tratatului de la
Trianon este ERONAT”. Cum stă Iohannis
cu memoria și cu capul – constatare pe care o facem după ce citim aberația de
mai sus și facem o paralelă cu ceea ce a declarat la TV: ,,PSD se luptă în
birourile secrete din Parlament, ca să dea Ardealul ungurilor. Jó napot
kívánok, PSD!”. Ori, pe-o parte plînge că ungurii ne iau Ardealul, ori, pe de
altă parte, dă în cap unei festivități istorice fără tentă politică, doar, doar
să nu-i ,,supere” pe etnicii maghiari
care trăiesc în România (de fapt, pe UDMR)! De care parte a baricadei sînteți,
domnule președinte? Sau călăriți baricada, așteptînd să descălecați pe partea cu
teren mai puțin mișcător?
În ce privește modul în care oficialitățile române și Poporul
Român au omagiat actul istoric de la Trianon, s-a ales praful! Cum timpul nu
stă pe loc și legea de care ne ocupăm a rămas îngropată la CCR – 4 iunie a
trecut ca oricare zi din calendar, mai săracă și mai anonimă decît ar fi fost o
zi în care s-ar desfășura un meci de fotbal între echipele din Strîmba și
Crevedia. Faptul este cu atît mai dezonorant pentru România cu cît reacția la o
asemenea mîrșăvie a fost la cote insignifiante, sau a lipsit cu desăvîrșire.
Parlament, Guvern, ministere, instituții culturale, ONG-uri, mass-media – mai
toți s-au prefăcut că nu avem ce glorifica pe data de 4 iunie 2020 dacă sasul
din Deal nu are chef să semneze o simplă
lege care prevedea intonarea Imnului Național și arborarea Drapelului
Național.
Ce-a mai contat că la Academia Română, prin glasul
președintelui acestui for, istoricul Ioan Aurel Pop – un luptător înverșunat
pentru apărarea valorilor naționale și combaterea ,,ungurismului” – a fost
omagiat evenimentul, spălînd oarecum de rușine obrazul României...
Totuși, în oceanul de tăcere cu iz conspirativ am descoperit
o voce de român care, chiar dacă pe un mijloc tehnic de socializare, a avut
curajul să-și exprime un punct de vedere față de lașitatea președintelui și a
,,guvernului meu” – deputatul PSD Ioan Dîrzu. Pentru claritatea demersului său
reproduc următoarele considerații: ,,După ce guvernul Orban a făcut blat cu
celălalt guvern Orban prin întîlnirea lui Bogdan Aurescu cu Peter Szijjarto din
26 mai, de a nu mai celebra Tratatul de la Trianon, președintele Iohannis atacă
la CCR Legea privind Ziua Trianonului. Este mai mult decît clar că Ludovic
Orban și Werner Iohannis i-au trădat pe români guvernului de la Budapesta doar
pentru a-și consolida PNL poziția în Partidul Popularilor Europeni și pentru ca
politruci precum Rareș Bogdan, Mircea Hava, Vasile Blaga sau Gheorghe Falcă să
mai prindă niște funcții în Parlamentul European cu sprijinul Ungariei”.
Indiferent de poziția politică a deputatului din ale cărui
reacții am citat, abandonarea de către Statul Român a unora dintre
prerogativele sale naționale în favoarea (nemeritată) unui stat vecin
constituie un act de trădare a intereselor naționale. Hai să recapitulăm. În
timp ce la București s-a arătat împăciuitor, la Budapesta, ministrul de Externe
maghiar își dădea arama pe față, spunînd: ,,Ne străduim să avem o relație bună
cu toți vecinii. Ultimele săptămîni au fost mai puțin despre respect reciproc
în relația cu România, și mai mult despre încrucișări de săbii”. Dacă nouă ne-a
fost rușine (sau frică) să ne bucurăm de o dată calendaristică precum ziua de 4
iunie și să ne elogiem înaintașii care au reușit să încununeze la Trianon lupta
Poporului Român, cu punctul culminant 1 Decembrie 1918, Alba Iulia – vecinii
unguri, prin persoana premierului Viktor Orbán, au demonstrat ce gîndesc ei
despre aceeași zi. În ce fel? Victor Orbán a ținut un discurs revizionist
(prezentat în numărul trecut al revistei noastre), discurs ce avea chipul său proiectat
pe fundalul unei hărți ce reprezenta Europa cu hotarele Ungariei de dinainte de
1918!
Ați văzut (ați auzit) de vreo poziție (replică) din partea
Statului Român? Nu! Pentru simplul motiv că nu a existat! Cum, de altfel,
premierul maghiar a venit în România (chiar dacă în zone cu etnie maghiară
preponderentă) și, ca pe moșia lui, s-a comportat precum un vătaf, jignindu-ne
la noi acasă, fără ca vreun reprezentant al Statului Român să-i dea o replică
binemeritată! Mergînd pe această linie a abandonării apărării intereselor
românilor și ale României, în conjunctura cu unele state europene (vecine sau
nu), vom ajunge să nu-i mai pomenim pe Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul pentru
că se supără turcii; pe Tudor Vladimirescu pentru că se supără grecii; pe Mareșalul
Antonescu pentru că se supără rușii; pe regele Mihai pentru că se supără
nemții; pe Decebal pentru că se supără italienii (aici, nu cred, altfel nu l-ar
fi pus pe Columnă)... și așa mai departe. Ne renegăm trecutul și îi scoatem din
Cartea de Istorie pe cei care au făcut România Mare! Ce punem în locul lor?
Un răspuns calificat și adecvat l-am putea aștepta din partea
istoricilor români în contextul geopolitic actual, dacă toți ar gîndi în mod
pragmatic, fără să minimalizeze semnificația Păcii de la Trianon și fără să
încerce a induce în mentalul colectiv ideea că... 100 de ani au șters din
memoria românilor amintirea reală a Trianonului. O reflectare a ceea ce am
notat mai sus – spre surpriza mea neplăcută – a fost ceea ce am descoperit
într-o revistă de specialitate, un articol semnat de un cunoscut scriitor pe
teme istorice, care, chiar din titlu, șterge cu buretele aprehențiunii fila cu
data de 4 iunie 1920: ,,Trianon – un tratat care nu mai folosește nimănui”, în
final decretînd: ,,Insistența părții române – în acest context – de a pune
accent pe Trianon mi se pare însă inutilă și contraproductivă. E inutilă și
contraproductivă deoarece dă apă la moară acelora care afirmă că Ardealul ne-a
fost făcut cadou de Marile Puteri, iar România e doar o creație artificială a
Conferinței de Pace de la Paris”.
Într-adevăr, domnule Dan Falcan, astfel cred ungurii, și vor
crede aidoma și peste 1000 de ani, chit că românii nu vor mai pune ,,accent pe
Trianon” în ruptul capului! Ați stat cumva la o șuetă cu alt istoric în aceeași
credință jalnică – prof. Lucian Boia?
Nu pentru a-l combate pe Dan Falcan – realitatea istorică
este ireversibilă – închei cu o altă imagine evocată de sociologul și
geopoliticianul Dan Dungaciu, care, referitor la programul Ungariei de dezvoltare
economică a Transilvaniei (Planul Kos Karoly), ce urmărește ,,desuveranizarea
României în Transilvania”, scrie, printre altele: ,,Partenerul direct al
Guvernului Ungariei în România este UDMR. Autorii care semnează acest studiu
sînt membrii UDMR (Borboly Csaba, Horvath Anna, Kozma Monika, Molnar Zsolt,
Pasztor Șandor, Winkler Gyula). Practic, aceștia semnează un document
programatic care să fundamenteze/concretizeze o decizie a guvernului ungar.
Ideea subliniată este aceeași: Budapesta lucrează în Transilvania direct, fără
intermediari, avînd un partener nemijlocit acolo, în Uniunea Democratică a
Maghiarilor din România (UDMR). Budapesta decide direcția, UDMR execută și
scrie planul, Budapesta trece la implementare. Cine mai are nevoie de statul român?”.
Extrapolînd, putem întreba: Cine mai are nevoie de Trianon?
Cine mai are nevoie de Statul Român?
Răspunsul ne este la îndemînă: Desigur, noi, românii! Chiar
dacă actualul președinte al României ne-a arestat Sărbătoarea Păcii de la
Trianon, acum, la împlinirea unui secol de la acest epocal eveniment istoric,
sîntem răbdători și așteptăm bicentenarul din anul 2120!
Sfîrșit
GEO CIOLCAN
-2.6 C