Cele două Românii
  • 08-01-2024
  • 0 Comentarii
  • 116
  • 0

Așa cum se întîmplă de obicei, la finele anului se fac bilanțuri, pe diferite probleme (politice, economice, sociale, sportive, mili­tare etc.), și la pragul dintre 2023 și 2024, diferite instituții administrative, talonate de firme specializate în sondarea publicului, au efectuat asemenea operațiuni, dînd publicității unele rezultate. Dintre mai multe asemenea acțiuni un sondaj realizat de INSCOP Research – o firmă cu o experiență de peste 20 de ani în activități de cercetare sociologică, comunicare publică și activități  academice – „una dintre cele mai active și mai respectate instituții de cercetare a opiniei publice din România, o companie cu standarde etice riguroase, apreciată pentru calitatea și imparțialitatea produ­selor sale”, așa cum se prezintă pe un canal de socializare, a dat publicității un set de rezultate care au inflamat o mare parte dintre analiștii socio-politici.
50% dintre români vor în comunism
Sociologi, antropologi, analiști istorici și politici au sărit în sus ca arși la tălpi (mai ceva ca ursul forțat de ursar să joace tantaroiul pe o tavă plină cu jăratic incandescent!), după ce au dat cu ochii de rezultatele sondajului din 14 decembrie 2023. Care rezultat din acest sondaj i-a scandalizat pe acești domni? Iată care – răspunzînd la întrebarea „Era mai bine înainte?”, adică înainte de decembrie 1989. Răspunsul uluitor a fost unul care ar trebui să înghețe inimile politicienilor noștri de la vîrf: aproape 50% dintre români cred că regimul comunist a fost mai bun pentru România și că se trăia mai bine! Acum, în jurul acestui rezultat, se țes ipoteze și ipoteze, fiecare specialist (unii, în contradictoriu cu alții) încearcă să dea opiniei sale girul de explicație total aplicată, aceasta fiind prezentată ca un verdict ireversibil.
Am citit și eu aceste explicații „academice” și oricît le-aș socoti că vin din partea unor specialiști cu titluri universitare, nu pot înțelege orizontul minuscul de cunoaștere și de percepere a gîndirii Poporului Român, mai ales într-o situație care nu lasă loc de îndoieli și speculații. Cu emfază, dar și aroganță, considerîndu-ne, probabil, pe noi, ceilalți, care nu avem calificarea de sociologi, antropologi (și alte derivate ale științei care studiază originea, evoluția și diverse tipuri de evoluție ale omului, precum și a studiului descrierii structurii și fiziologiei societății, al relațiilor interumane în cadrul grupurilor sociale, precum și al instituțiilor din societate), considerîndu-ne prea proști ca să depistăm direcția în care vor dumnealor să bată, au elaborat un șir de teorii, le-aș putea numi absurde, dacă nu ar avea urme vizibile de eroare neforțată.
Pentru a lucra cu materialul clientului, să trecem la analiza pe text, încercînd să descifrăm prin meandrele fumigene ale științei pusă în slujba minciunii, țintele urmărite. Deci, fitilul fumigenei s-a aprins îndată ce au fost publicate rezultatele sondajului, cînd acești „dirijori” ai psihologiei maselor au citit ceea ce nu le venea să creadă ochilor: după 33 de ani trăiți în noua „democrație” Dîmbovițeană, după ce România și-a îndeplinit un vis care dospea în inimile românilor încă de pe timpul luptelor de la Rovine (1395) – acela de a face parte din selectul club „pacifist”, numit NATO, mai apoi din marea familie (ciorbă reîncălzită), cu nume de UE, după crearea unor condiții de stat samaritean, constînd în opere de binefacere pentru poporul frate ucrainean (luînd de la gura noastră și din buzunarul național pentru a satisface milogeala unui actor în rol de șef de stat), precum și după cea mai fulminantă descoperire venită de la Cotroceni – aceea că domnul Iohannis a... repus România pe harta Africii – cum Doamne, după așa val de binefaceri din partea Guvernului, proștii de români să plîngă după Ceaușescu?
Iată că se poate!
Cifra care a declanșat alarma în cancelariile ștabilor de la guvernare, dîndu-le fiori pe șira spinării: 48,1% dintre români cred că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România! Și, pentru ca lovitura de măciucă „psihologică” să fie și mai dură, sondajul arată că această cifră este în creștere cu peste 3 procente față de acum 10 ani (45,5%, în noiembrie 2013). De la acest semnal incredibil pornește sarabanda „motivațiilor” acestor specialiști în dezinformare, care fac o greșeală fundamentală, transferînd efectul pe post de cauză, și invers. Un domn (cu studii înalte, tocmai în SUA, la University of California, Irvine), după o gîndire matură, dibuiește cauza acestor nostalgii în... nostalgia după tinerețea acestor intervievați, pe care o asociază cu perioada comunistă (deci, pe românește spus: pe timpul lui Ceaușescu era mai bine pentru că... aceștia erau tineri și nu le păsa de lipsurile din vremea lor)!
Ce te faci însă cu tineretul (cei sub 35 de ani) care „susține cu vehemență nostalgia ante ʼ89”? Nu vă speriați, domnul antropolog a găsit și în acest caz, mai sensibil, un răspuns – bazat, probabil, tot pe știința înmagazinată la University of California: „au argumentele de nepus la îndoială ale nostalgiilor personale din familie (noi fiind o societate mai tradițională, punerea la îndoială a ce spun părinții sau bunicii e mai puțin frecventă)”. Deci, tot pe românește zis: dacă tataie plînge după tovarășul Ceaușescu, nepotul (cu telefonul în mînă și după ce a tras o porție cît de mică de „praf”), vine și îi ține companie la... nostalgie! Halal analiză a „relațiilor interumane”, așa cum scrie în carte! Deși pare un procedeu macabru, dacă l-aș întîlni, l-aș întreba pe acest specialist: tot pe principiul simțului nostalgic, chiar în ziua de Crăciun, un nepot și-a strîns bunica de gît pînă cînd aceasta și-a dat ultima suflare? Nu, ci pentru că a refuzat să-i mai dea bani pentru droguri!
Mai departe, fără să-și dea seama de ridicolul în care planează, ajunge la o parte din rădăcina creatoare de astfel de nostalgii. Iată cum l-a luat gura pe dinainte (de fapt, condeiul), cînd scrie astfel, în continuarea justificării translației nostalgiei comuniste de la bunic la nepot: „combinate, pe de o parte, cu instabilitatea și precaritatea financiară căreia i se opun povești de genul «pe vremea lui Ceaușescu aveai asigurat un loc de muncă  și locuință» (poate era mai bine să fi scris «asigurate» – n.a.), iar pe altă parte, cu un discurs populist tiermondist (din lumea a 3-a – n.a.) revenit sub numele generic popular «decolonizare», amplificat atît de ambele extreme ale spectrului politic în diverse declinări, cît și de trolii Moscovei, care arată cu degetul la UE ca mare colonizator”. La această beție de cuvinte, din care cititorul extrage esența derutei acestui analist antropolog, în afară de comentariul din material, am două observații pertinente: 1. Asigurarea unui loc de muncă și a unei locuințe pe timpul lui Ceaușescu nu făcea parte din „povești”; 2. UE, prin metodele folosite, și prin actuala politică de subordonare a economiei țărilor care o compun unui țel străin Statutului UE, chiar tinde direct spre a ne crea un statut de țară-colonie.
După asemenea gîndire, rudă cu vreun ONG soroșist, un alt specialist, de data aceasta din tagma sociologilor, își aruncă blamul asupra acestei jumătăți de popor, români care „sînt săraci, din mediul rural și urbanul mic și cu precădere din estul și sudul țării. Pînă și cei care nu au fost născuți înainte de ʼ89, dar cu acest profil demografic, împărtășesc ideea că era mai bine înainte”. Această idee nocivă, de a împărți populația României pe zone geografice, în raport cu acumulările materiale ale locuitorilor respectivelor zone, este soră cu „inovația” care circulă în prezent în mass-media, aceea cu desființarea actualei organizări administrative a țării, și înlocuirea acesteia cu cîteva regiuni geografice, la scară mare. Dacă acest proiect s-ar realiza – dincolo de pericolul enclavizării unor regiuni cu populație majoritară maghiară, cu consecințe periculoase – în locul „egalizării” profitului economic, discrepanța dintre est și vest, dintre sud și nord se va adînci. Cît privește segmentul de populație care ar tînji după comunism, caracterizat prin penurie materială, nu este decît un fel de pleonasm sociologic, care întărește certitudinea că pe bogați nu-i interesează zona politică în care s-au îmbogățit, statutul lor material proiectîndu-le poziția în societate dincolo de forma de guvernămînt.
Pînă cînd vom arăta realitatea, ca grad de comparație între epoci și sisteme de guvernare, care poate fi apreciată ca un izvor al orizontului de trimitere de către aproape jumătate din populația actuală a României la beneficiile regimului ceaușist, să deslușim această enigmă și să descurcăm ițele în care și-au prins degetele anumiți specialiști, de genul celor din ale căror „opere” am reprodus pînă acum, în acest material. Pentru o analiză calificată și o înțelegere nealterată a fenomenului acestei așa-zise nostalgii după trecutul României antedecembriste, dar și pentru formularea unui verdict, trebuie să judecăm procentul de 48,1% dintre români care consideră că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România, plecînd de la așezarea în balanța vieții a unor lucrări decupate atît dinainte de decembrie 1989, cît și de la acea dată pînă în prezent.
Ce avem noi, azi?
• Un nivel de trai, în general, mai ridicat. • Un set de drepturi și libertăți cîștigate după 1989, printre care libera circulație a persoanei a desființat o mare frustrare de pînă atunci. • În plan economic, firma privată a reușit scoaterea din anonimat a multor cetățeni români, care s-au realizat prin investiții judicioase, formînd o clasă socială de mijloc, cu încredere  în sistemul politic actual. • Abundență de produse industriale și alimentare, generată, în special, de explozia firmelor de profil străine, în detrimentul producătorului autohton, îngrădit din ce în ce mai mult, pînă la desființare. • Ca o paranteză la aceste beneficii, pentru mulți români acestea rămîn doar la nivel de dorință, starea lor materială nepermițîndu-le accesul la aceste bunuri și servicii. • Aici intră, conform Comunicatului Institutului Național de Statistică, procentul de 21% din populația României care este afectată de sărăcie, iar 34,4% dintre români trăiesc în risc de sărăcie sau excluziune socială. • Procentul celor care trăiesc la limita riscului de sărăcie este de 45%. • Aderarea la NATO și  UE, cu avantajele și riscurile aferente. • Sute de mii de fabrici, uzine și combinate, închise și vîndute la fier vechi, cu rămînerea pe drumuri a milioane de români, dintre care 5 milioane au plecat în bejenie, căutînd supraviețuire în alte țări. • Distrugerea unor industrii profitabile și care făceau cinste României la export, cum ar fi: industria petrolieră, industria extractivă a petrolului și gazului metan, industria chimică, industria siderurgică, industria de apărare, în același timp am devenit dependenți de importurile înrobitoare. • Înstrăinarea a peste 40% din pămîntul arabil (din totalul de 9 milioane de hectare) al României în mîinile unor mari latifundiari din afara țării (italieni, unguri, germani). • Închiderea a zeci de spitale și sanatorii din mediul rural, lăsînd fără asistență medicală primară milioane de români, care mor pe capete, din cauza indiferenței criminale a Statului față de propriul popor. • Scumpirea galopantă a prețurilor – comerțul devenind un sector incontrolabil, menit să îmbogățească multinaționalele, în detrimentul cetățeanului de rînd, care se găsește fără apărare în fața acestor șacali occidentali. • Răspîndirea, la scară națională, a distribuitorilor și a consumatorilor de droguri, cu impact distructiv asupra tineretului, chiar de la vîrste fragede. • Dezvoltarea, la o scară națională (România fiind pe primul loc în UE), a practicării așa-zisei industrii a videochat-ului, cu inocularea la generația tînără a mirajului de cîștig facil, această practică fiind primul pas al unei tinere spre zona periculosă a prostituției. • Atragerea multor tinere și tineri în practicarea prostituției și a proxenetismului, cu ramificații în Europa și chiar în continente mai îndepărtate de România. • Abandonul masiv al școlii (în special în mediul rural sau în sînul unor familii vulnerabile din punct de vedere economic). • Creșterea alarmantă a analfabetismului funcțional, în rîndul celor care frecventează școala. • Explozia de manifestări antisociale, care degenerează în scandaluri și bătăi generale, în stradă, cu participarea, în special a comunităților de țigani, cazuri în care, de multe ori, forțele de ordine au fost depășite la nivel de intervenție. • Înmulțirea cazurilor de tip mafiot, cu atacuri la persoane, clanurile interlope, acoperite de multe ori de oamenii legii, făcînd legea în stradă, numărul acestora și acțiunile lor periculoase fiind din ce în ce mai vizibile. • Creșterea alarmantă a cazurilor de suicid, cuprinzînd mai toate vîrstele (de la copii de școală primară pînă
la veterani), de asemenea, făcînd parte din toate
mediile sociale...
Nu sînt de ajuns punctele de mai sus, și mai sînt încă multe asemenea aspecte negative, pentru ca un om cu scaun la cap, chiar și cu puțină cultură, care a trăit în această țară și înainte de decembrie 1989, și nu s-a întîlnit cu asemenea necazuri și anomalii grave ale societății românești actuale, să nu regrete timpul în care el, ca individ, precum și familia lui, trăiau în liniște și pace socială, neavînd, în primul rînd, grija zilei de mîine? Că, întîmplător, acea perioadă a coincis cu perioada României socialiste, condusă aproape un sfert de veac de Nicolae Ceaușescu, nu acest fapt este relevant în generarea unui spirit nostalgic după acea etapă, ci, concret, motivele și trăirile (unele de-a dreptul inumane) la care este supus, astăzi, Poporul Romîn – abandonat, în mare parte, de conducătorii lui politici, și vîndut străinătății pentru a se încorona acești nevrednici conducători cu cîteva tinichele agățate în piept de unchiul Sam, și pentru a-și asigura sinecuri după ce și-au încheiat opera de trădare a propriului Popor și a propriei Țări.
România de altădată
Ce bine ar fi fost dacă acei care îi consideră proști și înapoiați pe cei care afirmă că era mai bine pe timpul comunismului, ar mai deschide din cînd în cînd, Cartea de Istorie. Chiar dacă au formația de arheologi sau sociologi, nu le-ar strica o mică întoarcere la situația aproape tragică în care se afla România la terminarea celui de-al II-lea Război Mondial. Tratată ca țară învinsă (de către SUA și de către occidentalii cărora acum le-am pus țara pe tavă) deși România încetase ostilitățile cu Puterile Aliate încă de la 23 august 1944, contribuind la scurtarea duratei războiului cu cel puțin 6 luni, țara noastră a trebuit să plătească un tribut greu acestui nedrept statut. După ce că România contribuise, din punct de vedere economic, cu peste 700 de milioane de dolari, la campania din acest război, pentru înfrîngerea Germaniei naziste, prin Convenția de armistițiu, semnată la Moscova, la 12 septembrie 1944, coroborată cu cea din 16 ianuarie 1945, România a fost obligată să plătească despăgubiri Uniunii Sovietice în sumă totală de 300 de milioane de dolari, sumă ce reprezenta peste 55% din venitul național realizat în tot anul 1945. Dacă adăugăm și valoarea pagubelor provocate de trupele fasciste ce erau izgonite de pe teritoriul României de bombardamentele inamice, ca și de alte operații militare, ceea ce a dus la distrugeri materiale însumînd 350 de milioane de dolari, avem în față tabloul sumbru al României, la data cînd la cîrma țării s-a instalat Guvernul de stînga condus de Dr. Petru Groza.
Plecînd de la această situație, care putea deveni fatală pentru o țară sărăcită, ieșită de curînd din război, dacă nu se luau măsuri urgente, la nivel național, conducerea de atunci a țării a demonstrat o gîndire și acțiune pragmatice, elaborînd planuri și proiecte de lucru de mare îndrăzneală, al căror efect nu a întîrziat să se arate, salvînd România de la o catastrofă economică și socială iminentă. Aceste măsuri de ordin administrativ au fost implementate în paralel cu activitatea diplomatică a României, în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, unde țara noastră primea o nouă lovitură prin injustețea prevederilor Tratatului de Pace care fixau data de 1 septembrie 1939 ca dată a începerii executării obligațiilor de restituire și, în special, asupra clauzei care obliga statul român să restituie toate creanțele sale față de Germania, chiar și la cele datînd din perioada neutralității.
În contextul unor nedreptăți săvîrșite asupra României, inclusiv de Aliații alături de care ne-am sacrificat Armata și resursele materiale între 23 august 1944 și 9 mai 1945, noul Guvern al României a făcut, în doar cîțiva ani, adevărate minuni. În raport cu spațiul tipografic mic ce a mai rămas, voi putea puncta cîteva realizări din perioada de început a României socialiste, și următoarea, exemple concludente, care demonstrează (și ele) capacitatea de creație și de construcție a regimului instalat la 6 martie 1945. Oare nu și aceste exemple converg spre așa-zisa nostalgie (de fapt, este pură apreciere) pe care o arată, acum, aproape jumătate din populația României, care declară că se trăia mai bine în comunism?
• Primul plan cincinal (1951-1955) a demonstrat din plin ce înseamnă o conducere centralizată a economiei, cu o viziune de ansamblu și în perspectivă asupra proiecției pe 5 ani a dezvoltării tuturor ramurilor economiei, cît și partea socială a populației. De pildă, din totalul investițiilor de 55,7 miliarde lei în economia națională, 33,3 miliarde lei au fost destinate industriei.
• Înfăptuirea planului de electrificare a început în 1951, prin inaugurarea lucrărilor la prima mare hidrocentrală (Bicaz). Paralel cu această magnifică lucrare (premieră în România), au fost construite hidrocentralele Moreni și Sadu V, termocentralele Ovidiu, Doicești, Comănești, Paroșeni, Sîngeorgiu de Pădure și Hunedoara.
• Au fost construite noi obiective industriale importante: Autobuzul (București), Steagul Roșu (autocamioane, Brașov), Fabrica de rulmenți din Bîrlad, noi furnale la Hunedoara, instalațiile de prelucrare a țițeiului la rafinăriile din Borzești și Teleajen, Fabrica de antibiotice din Iași, s-a încheiat construcția podului peste Dunăre de la Giurgiu-Ruse, realizat în colaborare cu Bulgaria.
• Într-un anuar statistic al Republicii Socialiste România, descoperit la un Anticariat (apropo: acum de ce nu se mai publică asemenea sinteze anuale? Pe vremea aceea se găseau și în librării), am dat peste un grafic foarte semnificativ în economia acestui articol, din care redau cîteva cifre comparative (anul 1938, considerat apogeul dezvoltării României interbelice, și anul 1965):
Energie electrică, mil.kwh – 1.130 - 17.215
Cărbune extras, mii tone – 2.826 - 12.005
Țiței extras, mii tone – 6.594 - 12.371
Oțel, mii tone – 284 - 3.426
Motoare (combustie internă) – 10 - 49.398
Aparate radio, mii buc. – 0 - 323
Televizoare, mii buc. – 0 - 101
Tractoare, buc. – 0 - 15.836
Combine ptr. recoltat cereale – 0 - 5.012.
Deocamdată mă opresc aici, pentru că cifrele sînt din ce în ce mai amețitoare. Dacă aș reflecta și asupra culturii și artei, diferența între ceea ce a  fost și ceea ce este (mai bine zis, nu este) astăzi ne-ar face să plîngem de durere. Totuși, doar cîteva cifre, pentru a-i enerva pe acești antropologi și sociologi care privesc în sus și nu se dumiresc, în raport cu opinia acelei jumătăți de popor care nu fuge de trecut, dimpotrivă. În 1986 funcționau în România 21.422 de biblioteci cu 185.227.000 de volume și 8.934.000 de cititori înscriși; 436 de muzee, vizitate de 16.818.000 de persoane; 151 de teatre și instituții muzicale; 5.475 de  cinematografe...
Unde sînt dolarii României?
România, așa cum ne-a rămas în memorie și cum este consemnat în Cartea de Istorie, sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu (criticat, pe merit, pentru unele exagerări), a lăsat urme vizibile atît în Trezoreria țării, cît și în lumea largă, acolo unde constructorii români au înălțat edificii trainice, în state de pe mai multe continente. Faptul că muncitorii și specialiștii români ridicau în străinătate construcții industriale, poduri și șosele, aeroporturi (pe cînd, astăzi, în România aceste lucrări le fac  muncitorii și specialiștii străini), este edificator pentru  involuția Statului Român, de la Comunism la Capitalism.
În acest carusel al pierderilor noastre, după decembrie 1989, se încadrează și dispariția unor importante sume de bani (în dolari) sau abandonarea unor sume uriașe, în diferite țări, ca urmare a unor lucrări prestate acolo, precum și a unor utilaje și instalații fabricate în România și montate în acele țări. În primul rînd, nu a răspuns nimeni din noua conducere a României, după decembrie 1989, de cele peste 3 miliarde și jumătate de dolari lăsați de Ceaușescu în visteria țării și nici nu apare undeva justificarea cheltuirii acestei sume deloc de neglijat.
Să trecem la alt punct – investițiile României în diferite țări, după cum urmează:
• România a fost unul dintre acționarii Combinatului de Îmbogățire  a Minereurilor Acide din Ucraina, de la Krivoi Rog. Mai precis, România se angaja să realizeze aproape 30% din valoarea investiției (echivalentul a peste 700 milioane de dolari), în perspectiva aprovizionării de aici a Combinatului de la Galați, cu minereu. Muncitorii și specialiștii români au mai construit blocuri, școli și grădinițe pentru locuitorii ucraineni ai orașului. Din păcate, după destrămarea URSS, proiectul a murit, și România a rămas în pierdere, nici un guvern postdecembrist nu s-a sinchisit să pună problema în discuție cu conducerea Ucrainei. Dimpotrivă, în loc să ne dea banii îngropați în Combinatul lor, noi ajutăm Ucraina!
• În Libia am construit școli și drumuri, România primind în schimb dreptul de exploatare a zăcămîntului de petrol de la Murzuk, care, prin mărimea lui, valorează miliarde de dolari. Pentru o sumă derizorie, în raport cu costul real, Guvernul Văcăroiu a vîndut această imensă avere pe 85 de milioane de dolari gigantului spaniol Repsol!
• În Sudan, românii au ridicat clădirea Parlamentului din Khartoum. Pe lîngă acesta au mai edificat instalații petroliere, fabrici, clădiri oficiale, case pentru populație. Rezultatul? Astăzi, Sudanul datorează României aproape 170 de milioane de dolari!
• În Siria, românii au construit rafinăria de la Banyas, fabrica de fosfați de la Homs, fabrica de ciment de la Sheikh, rețele electrice, de transport gaze, clădiri publice.
• În Algeria, am livrat 4 instalații de foraj pentru exploatarea țițeiului, am dezvoltat complexul petrochimic de la Skikda.
Acum cîțiva ani Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, anunța că România avea de încasat 2,7 miliarde de dolari de pe urma investițiilor făcute de regimul Ceaușescu în străinătate. Guvernele de la București s-au făcut că nu știu de aceste sume, care ar prinde bine în visteria României, în schimb, datoria externă totală a României (după datele BNR) se învîrte în jurul cifrei de 700 de miliarde de euro!
Se mai miră cineva de răspunsul acelei jumătăți de Românie, care vede (și simte) diferența dintre atunci și acum?
GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite