
- 26-07-2020
- 0 Comentarii
- 784
- 6
Cavalerul în armură
Aplecat asupra mormîntului
fratelui său Yoni, urlîndu-și durerea de supraviețuitor, tînărul va fi
realizat, în acel moment, în acel loc, pe acel pămînt al istoriei create de
însuși Yahve, că destinul de fiu al neamului său este să îi ofere ceea ce alții
refuzaseră din teamă sau din simplă înțelepciune. Poporului său, cel ales din
rădăcina istoriei umane, trebuia să i se ofere măreția primului Templu, marmura
celui de-al doilea, treptele spre existența eternă, să i se pietruiască drumul
spre acel divin inexplicabil, atotputernic care decisese conventul cu proprii
săi strămoși. Moartea colonelului Yonatan Netanyahu, ucis în Uganda în timpul
raidul de pe aeroportul din Entebbe, organizat pentru salvarea unui grup de
turiști israelieni ținuți ostatici de ultimul învingător al imperiului britanic
– așa cum îi plăcea să se intituleze celebrul sergent Idi Amin – va elibera
energia necesară, descătușarea prometeică din tînărul Bibi Netanyahu. Alături
de el, la înmormîntarea militarului, în acea zi, se aflau mai toți liderii
tinerei republici israeliene. Unul dintre ei, devenit prim-ministru și apoi președinte,
Simon Peres, își va aminti exact momentul astral cînd Bibi va deveni bărbatul
de astăzi. Se citea kaddish, se intonau rugile eterne, atunci cînd ochii lui
s-au schimbat. Profetic rebel al lumii iudaice, se va fi forjat atunci în văzul
pamîntului și al cerului. Din îmbrățișarea durerii și a disperării se va fi
ridicat bărbatul timpului care, violent, dădea buzna peste ei. El, care va
deveni al nouălea prim-ministru și primul născut în Israelul liber, crescut pe
străzile Ierusalimului, el, care va fi soldat și apoi ofițer, luptînd în mai
toate războaiele creatoare de statalitate iudaică, rănit în timpul operațiunii
Isotope, pășind în Siria sau participînd
la victoria nesperată din acel blestemat de Yom Kippur, el era chemat să
dăltuiască noul frontispiciu regal al națiunii sale. Istoria prinților deșertului
va înregistra în excepționalul său jurnal mitologic micul cutremur pe care
Benjamin Netanyahu l-a creat atunci cînd a devenit leul din Iudeea. Cei din
jurul său nu vor înțelege că istoria alesese deja pe unul dintre ei.
La decenii diferență,
lumea eroului din Entebbe este dispărută, ca și visele, iluziile sau doar
bucuriile ei. Aflat la putere de peste 12 ani, Biby Nethanyahu nu mai crede în
mitologie. Deși arhitect de profesie, măreția templului nu a reușit să o
clădească, nici măcar prima treaptă nu a desenat-o. Peste zidul de odinioară al
miticului Ierusalim se află doar orizonturi schimbate, ambiții enorme și ape
învolburate. Urcînd în mașina blindată, spre neplăcerea soției sale, va fluiera
un vechi cîntec european.
În drumul spre aeroport,
coloana de mașini trece de un mic delușor de pe vărful căruia se vede ieșirea
siriană, poarta damaschină. După intrarea prin
poarta Damascului, la dreapta se află cartierul creștin, iar la stînga
cartierul musulman. La mijloc, se găsește piața de ulei de măsline, Suk Khan
al-Zeit. La stînga, înainte spre sud, prin cartierul musulman trece, pe locul
anticului Cardo și al văii Tirapion, strada principală Hagay („a Văii”), în
arabă El Wad, care străbate orașul vechi pînă în esplanada din fața
Muntelui Templului. La o intersecție mai spre sud trece drumul de piatră
denumit simplu Via Dolorosa. Spre nord pornește Calea Nablusului, prin care se
ajunge în afara orașului, de unde călătorul își continuă drumul spre Samaria
și Galilea, iar în
vreme de pace, poate să ajungă la Damasc. Cele trei religii monoteiste se
împletesc, se îmbină, se disting. Numai parcurgînd pe jos, respirînd aerul și
călcînd pietrele poți să alegi între cei trei piloni ai lumii. Nu există metru
în acel oraș unde să nu fi trăit un profet, unde un înger să nu se fi rugat,
iar un apostol să nu fi suferit. Pentru a înțelege acel oraș trebuie să alegi.
În mecanismul alegerii, în credința exprimată tocmai de alegerea făcută, de
milenii, s-a construit cel mai complex, cel mai stabil și cel mai cumplit
conflict.
Otomanul
care a cucerit orașul a refăcut poarta veche, iregulară a Romei. Astăzi este și
cea mai frumoasă dintre cele patru ale anticei cetăți. Semn că steagul verde al
Profetului va fi acolo pentru totdeauna. Căci frumusețea unei porți arată dorința
de înstăpînire, de imortalitate, de înfrîngere a vremelnicului. Pe vremea
romană, după înfrîngerea regatului iudeu, în locul acela uitat de lume nu mai
contau frumusețea sau măreția, semne ale statorniciei. Iar Netanyahu știe
aceste lucruri, fiind egal cu și protector natural al prezenței eterne a
poporului său printre acele pietre.
Ochii lui privesc prelung
drumul. Atinse ușor mîna soției. Ochii ei erau la fel de frumoși ca și atunci cînd
i-a văzut prima dată. Femeia răspunse printr-o imperceptibilă tresărire. Erau
amîndoi tensionați, iar atingerea le dădea încredere. Nu mai erau tinerii din
valea Iordanului, acolo unde se refugiau cu bicicletele și copiii, în zilele de
vară toridă ale Ierusalimului. Atunci totul părea simplu. Băiatul cel mare
tocmai descoperea intrigat și uimit șopîrlele, iar cel mic abia călca iarba.
Sarah, autoritară, dădea indicații tribului ei. Acum se aflau într-o mașină,
mai degrabă un tanc, care putea fi o ricînd o țintă. Sarah era panicată tot
timpul cînd Bibi pleca singur. Prefera să fie cu el, măcar dacă este să se întîmple
ceva să fie cu el. Ajunseseră la vîrsta la care cei doi aveau nevoie să fie
împreună, să aibă liniște. Mama lui așa îi spusese: ,,Ai să vezi că Bibi va lua
totul, ca și Yoni. Așa sînt soldații din familia noastră. Fără tine, Bibi va fi
tot timpul nesigur. Stai lîngă el, orice ar veni peste voi”. Secunda aceea
intimă îl asigură pe primul-ministru că este încă șeful familiei și al țării.
Întrerupînd-o brutal, aghiotantul întoarse puțin capul spre interiorul mașinii
anunțînd sec: trei minute. Atît mai aveau pînă cînd ajungeau la aeroport.
Donald Trump trebuia să
aterizeze în mai puțin de o oră, venind de la Riad, capitala Arabiei Saudite.
Ciudat, se gîndi, prima vizită a unui președinte american nou ales să aibă loc
tocmai într-o țară arabă. Ce s-a mai schimbat lumea asta! În adîncurile sale, știa
că ceva nu este în regulă. Oare ce au discutat saudiții cu Trump? Oricum îi va
spune că este cel mai bun prieten al Israelului. ,,Dacă transferă și ambasada
lor la Ierusalim, atunci voi ști că ne este prieten. Saudiții ăia au bani cu
nemiluita, i-au oferit un hotel întreg pe timpul vizitei, eu a trebuit să mă
rog de ministrul meu de Finanțe să îi plătesc un cadou mai serios lui și
Melaniei”.
Gîndurile lui deveniseră
reci. ,,Dacă Donald s-ar opri din a vorbi atît de mult despre pacea noastră,
poate că am avea timp să negociem ceva serios. La fel ca și Obama, că și ăla
vorbea atît de mult despre pace încît, în opt ani la Casa Albă, mai că ne-a
băgat în război cu toată lumea din jur. Ce se întîmplă cu oamenii ăștia de cred
că pot să înțeleagă, propunînd soluții luate din ziare și care nu pot fi
folosite? Măcar Trump a venit la Ierusalim, a doua capitală din periplul de
trei. Ce traseu să aleagă și ăsta? Riyad, Ierusalim și Vatican”.
Ca să reducă impactul imagologic
al Ierusalimului egal cu capitalele țărilor pe care Trump le vizita, una fiind
protectorul celor două moschei sfinte ale Islamului, iar cealaltă fiind tocmai
cetatea de scaun a lui Petru și bisericii sale creștin-romane, Tillerson,
secretarul de stat american, tocmai declarase că orașul Tel Aviv era leagănul Iudaismului.
Idee mai nebunească și falsă nu putea fi găsită. Satul ăla nu exista cînd marii
regi evrei construiau primul templu. Tillerson șocase Israel prin prostia
debitată. Tocmai ca să umilească Ierusalimul, leagănul și simbolul independenței
Israelului. Trump nici măcar nu a reacționat la cuvintele spuse de către omul
său. Bibi întorcea pe toate părțile înțelesurile ascunse ale traseului internațional
ales de Trump. Da, clar, va vorbi doar de pace. ,,Se duce și la Papă, să vezi
cum dispărem iar din peisaj, căci Papa și arabii se înțeleg bine. Vechiul joc
politic, de peste 1000 de ani. Exact ca și ceilalți. Fără să vorbească de
eternitatea noastră”. Coborîse din mașină deja îngîndurat. Și totuși despre ce
au vorbit ăia în Riad?
Dacă, în prima zi a
vizitei sale la Ierusalim, Donald Trump a reușit să folosească toate cuvintele
potrivite a fost pentru că dicționarul care i-a fost atașat materialelor
pregătite înainte de vizită fusese special limitat pentru a nu-i permite prea
multe devieri neașteptate de la linia generală a politicii SUA. Era cu capul
mare și se lăuda peste tot cu succesul vizitei sale din Arabia Saudită. Mai
avea puțin și îi invita pe saudiți la un ceai în vila lui Netanyahu. La semnalul lui Kushner, acesta observînd
iritarea crescîndă a gazdelor israeliene față de laudele socrului la adresa
celor din Riad, Trump a dat drumul la placa sa preferată, indicînd Iranul drept
rădăcina tuturor relelor. Bibi tocmai asta dorea să audă, deși nu prea se lega
cu ultima etapă a turneului său, întîlnirea de la Vatican, de unde veneau
semnale contradictorii cu privire la pozițiile catolicilor europeni în ceea ce
privea politica nucleară iraniană.
Imens, mai mare decît
Bibi însuși, îmbrăcat în costume largi special pentru a-i ascunde corpolența
masivă, părul galben ca soarele și cu o nevastă superbă alături, Trump nu a
realizat o clipă că israelienii sînt mai mult decît atenți la fiecare gest al
său. Totul începuse cu o decizie a sa, pe care înalta școală de analize de la
Ierusalim o va scruta pentru mult timp, a fost cît pe ce să îi anuleze
prietenia cu Israelul. La începutul mandatului său, își numește ginerele
coordonatorul politicii americane în Orientul Mijlociu. Amănuntul care a trecut
neobservat dar foarte important pentru orice analist a fost acela că ginerele
este evreu, iar alegerea unui evreu pentru a promova politica americană în
regiune este cel puțin ciudată. Ori mentalitatea lui Trump era pur sînge
antisemită, de genul ,,ocupă-te tu, că ești evreu de-al lor”, ori marele blond
dorea să își acopere incompetența în cazul unui eșec, spunînd: ,,dacă nici un
evreu nu reușit, eu ce pot fac mai mult?”. În ambele situații, Israelul s-ar fi
aflat într-o poziție extrem de slabă, iar misiunea lui Bibi era tocmai să afle
ce gîndea cu adevărat președintele american.
Pentru ca toată lumea să
fie mulțumită, Trump a făcut inimile evreilor din toată lumea să se umple de mîndrie
cu prezența sa la Zidul de Vest din Ierusalim, în timp ce fiica sa, Ivanka,
convertită din dragoste pentru Kushner la religia mozaică, a vărsat o lacrimă
în secția rezervată femeilor. Dar aceste gesturi teatrale, nesolide ca mesaj
popular, nu reprezentau exact mesajul pe care Netanyahu îl aștepta de la
Trump.
Ce au vorbit ăștia în
Riad? Aceasta era întrebarea cheie iar serviciile de informații israeliene nu
reușeau să înțeleagă mesajele contradictorii pe care le primeau pe diversele
canale arabe aflate sub autoritatea lor. Un singur răspuns, indirect, a venit
ca o bombă. La nici 48 de ore de la vizita din Riad, sultanul Qaboos al
Omanului a transmis prin consulatul său de la Frankfurt o întrebare oncologului
care îl trata. ,,Cît mai am de trăit?”. La răspunsurile alambicate ale neamțului,
care nu dorea să îl anunțe că nu mai prinde un an de zile din cauza metastazierii
tumoarei intestinale, pe firul comunicațiilor a intervenit un prinț necunoscut,
care, direct, a cerut pronosticul de timp. Prințul acela se afla fizic în
biroul sultanului. Fapt neîntîlnit în lumea rigidă a regalităților arabe. O
astfel de prezență presupunea nu numai existența unei prealabile înțelegeri a
situației medicale grave în care se afla sultanul, dar și faptul că altceva, un
eveniment mult mai serios impusese lui Qaboos alegerea de urgență a unui moștenitor.
Prințul respectiv nu părăsise niciodată lumea arabă, preferînd să fie
reprezentant al Omanului în Qatar.
Analiștii de informații
versați au realizat că ruperea tradițiilor de succesiune, imuabile în cazul
Omanului, exprimă o urgență politică a suveranului muribund față de o situație
care avea consecințe asupra dinastiei. Ori cum Oman era asigurat militar și din
punct de vedere securitar exclusiv de către Regatul Unit, încă de la lovitura
de stat care l-a adus la putere pe actualul suveran, SUA fiind doar de cîțiva
ani integrate în dialogul respectiv, graba cu care se acționa exprima exact lucrul
de care israelienii se temeau cel mai mult. În spatele întrebării avea loc un
transfer de suzeranitate controlată dinspre Londra spre un alt actor modial.
Singurul care ar fi putut
să ofere calitatea egală a protecției britanice nu era decît micul regat Qatar.
Și numai dacă al Thani din Qatar avea pregătit un sponsor cu rețea vastă și
solidă în lume, deja decis să suporte riscurile unui astfel de pivot. Doar
cîteva țări din lume erau capabile de asemenea acțiune, SUA, China, Iran sau,
cel mai puțin probabil, Rusia. Bomba nu se afla în informația că boala îl va
ucide pe sultan mai repede decît acesta spera, ci în faptul că stoicul sultan,
care preluase regatul cu doar un kilometru de stradă pietruită si cu o
mortalitate la naștere de aproape 100%, încerca să ajusteze limitarea biologică
la evoluția unor evenimente necunoscute de către Israel. Cu scopul de a pregăti
țara nu numai în fața unei succesiuni complicate, ci și în fața unor schimbări
decise de sponsorul său cel mai prețios, și anume Qatarul, Qaboos va decide
ruperea totală a liniei succesorale, impunînd un prinț de influență qatareză.
Mutarea arunca în aer orice analiză despre capacitățile de viitor ale SUA de a
ajuta Israel. Căci, dacă puterea globală din spatele Qatarului era America,
atunci însemna că Trump, la Riad, pierduse dialogul anti iranian (nemesisul
istoric al Arabiei Saudite fiind exact Iranul), iar Israelul ar fi fost
înconjurat de dușmani din toate direcțiile. Încrederea în Trump s-ar fi prăbușit
iremediabil la Ierusalim, iar consecințele interne ar fi fost fatale lui
Netanyahu. Pariind pe Trump, pierzînd în fața Qatarului, Netayahu ar fi devenit
un paria pentru societatea israeliană.
Situația devenea și mai
dramatică dacă mișcarea era chineză. Golful Oman pe mîna Chinei însemna
completa excludere a SUA din spațiul de retenție tradițional ocupat de ele,
Israelul fiind astfel obligat să rescrie în totalitate dicționarul său de
securitate. China nu dovedise niciodată că înțelesese exact jocul complicat din
Orientul Mijlociu, interesele sale comerciale fiind doar îndreptate spre
asigurarea fluxului permanent și neîntrerupt de resurse petroliere pe care
economia sa le folosea. Orice complicație care punea în pericol acest flux era
privit ca act ostil la adresa intereselor naționale chineze și numai cei care o
pățiseră puteau povesti ce înseamnă enorma presiunea chineză. Pentru China,
Iranul nu reprezenta o amenințare. Prezența Chinei pe culoarul mondial al
petrolului ar fi însemnat o prezență mult mai accentuată a Iranului și o creștere
a influenței acestei țări asupra lumii arabe. Pe de altă parte, pentru Israel,
China reprezintă o putere pe care nu o înțelege, căreia nu are ce să îi ofere și
care nu poate să îi asigure nici măcar o fracțiune din necesarul de securitate.
Bibi Netanyahu avea de ce să fie nervos.
Vizita la Ierusalim a lui
Trump a avut mai multe puncte simbolice. Prima seară a culminat cu un festin
oferit de Benjamin Netanyahu la domiciliul său din Ierusalim. Cu ochii iluminați,
cu vocea tremurîndă, acesta s-a dezlănțuit în laude hiperbolice care s-au luat
la întrecere cu hiper-adjectivele auzite de către președintele american de la
saudiți. În prezența lui Trump și ascultînd tonul exaltat, aproape extactic din
vocea israelianului, cineva ar putea ajunge cu ușurință la concluzia că, după
opt ani lungi și periculoși ai lui Barack Obama, Israelul are în sfîrșit un
prieten la Casa Albă. Bibi își îndeplinea perfect misunea pe care și-o
propusese.
Cu Trump, desigur,
lucrurile se pot schimba dramatic într-o secundă. Un singur tweet mai zvelt, o
acuzație nefondată sau o afirmație scandaloasă - toate inevitabile la Trump - și
momentul magic trece. Dar pînă acum, după Riad și aflat în Israel, se descurcă
bine. Este prezidențial. Proiectează o imagine a popularității și chiar a stăpînirii
de sine care este în contradicție cu imaginea de acasă. Și, indiferent dacă îi
pasă sau nu, cîștigă inimi și minți israeliene. Nu și pe cea a lui Bibi și
celor din spatele lui.
(va urma)
H.D. Hartmann
-2.8 C