
- 22-07-2020
- 0 Comentarii
- 971
- 5
Primul virus
La ora 0:15, în data de
24 mai 2017, se va declanșa una dintre cele mai grave crize militare și
diplomatice pe care Orientul Mijlociu le-a cunoscut de la insurecția
palestiniană a lui Yasser Arafat pentru ocuparea regatului Iordaniei.
Ca urmare a unui atac
informatic organizat de o companie sud-africană din domeniul securității
cibernetice, pe site-ul oficial al agenției naționale de presă a micului regat
arab Qatar, este inserată, prin metodele hackerilor, o declarație falsificată a
șeicului al Thani, conform căreia acesta, prezent la premierea noii generații
de tineri ofițeri absolvenți ai academiei de aviație din Doha, ar fi spus că
Iranul este o putere politică regională care menține echilibrul din regiune,
iar familia sa regală are mare încredere în Teheran. Întreaga lume devine,
astfel, martora unui nou casus belli de tip nazist, complet pre fabricat,
pentru a justifica un război de agresiune a Arabiei Saudite împotriva vecinului
său qatarez. Identic ca procedeu cu cel utilizat de către Germania hitleriană,
care și-a folosit proprii soldați îmbrăcați în uniforme militare poloneze
pentru a inventa agresiuni armate la adresa sa – agresiuni așa-zis ordonate de
către Varșovia – atacul cibernetic plătit de către Arabia Saudită și
implantarea declarației false (fapte probate de ancheta ofițerilor CIA chemați
imediat de către Qatar la fața locului pentru a dovedi că nu poartă nici o
vină), devine elementul central al unei agresive campanii de război, care
începe prin impunerea blocadei economice terestre de către Arabia Saudită și
Emiratele Arabe Unite. Timp de două
săptămîni, cel mai bogat regat al lumii arabe va face față unei imense presiuni
mediatice și politice internaționale, fenomen care efectiv a luat prin
surprindere întreaga lume. Imediat după apariția acestei știri, manipulînd SUA și
mințind lumea asupra veridicității, Arabia Saudită și Emiratele Unite vor
declanșa pregătirile pentru a invada șeicatul qatarez.
La Washington, fără a se
consulta cu principalii actori ai aparatului american de politică externă (care
aud opinia șefului lor direct de la televizor), nou alesul președinte Trump
face declarații care provoacă panică. În baza informațiilor primite de la Rhiad
pe filiera Kushner, acesta acuză Doha de sprijin al terorismului international;
mai mult, atrage atenția asupra jocului dublu qatarez din Palestina, unde,
alături de influența iraniană, cea a familiei al Thani este deja perfect
implantantă. Datorită teatrului absurd pe care ginerele prezidențial Kushner îl
joacă, numit de numai cîteva luni țarul politicii americane în Orientul
Mijlociu, Trump face o confuzie de zile mari între Doha și Dubai. Crezînd că
cea mai mare bază militară americană din Orientul Mijlociu se află în Emirate și
nu în Qatar, așa cum este în realitate, Trump se lansează într-o lungă serie de
acuzații la adresa Qatarului. Folosindu-se de naivitatea culturală a lui
Kushner, de aroganța lui Trump și de lentoarea legendară a Uniunii Europene,
Rhiad pregătise minuțios terenul pentru dispariția statului Qatar.
Întreaga comunitate
internațională realizează că imensa lipsă de cultură geopolitică a lui Donald
Trump devine risc major pentru echilibrul mondial. Dispariția fizică a statului
Qatar, care este unul dintre cele mai mari rezervoare de gaz ale lumii, poate
provoca un șoc energetic pe care economia mondială nu îl va putea absorbi decît
cu costuri enorme. Ca atare, un adevărat proces educativ începe să fie promovat
de către toți ambasadorii străini cu acces la Casa Albă, tocmai pentru a opri
răspîndirea inculturii politice a familiei Trump în interiorul delicatului
mecanism politic din lumea arabă.
Pentru comandanții din
Pentagon, Qatarul reprezintă locul unde se află efectiv cea mai sigură prezență
militară americană, fiind singura care poate să facă față expansiunii iraniene
în regiune. Pierderea micului șeicat ar fi însemnat reducerea prezenței SUA în
regiune la nivelul anilor ʼ60, reprezentînd cea mai mare înfrîngere a unui
imperiu pe timp de pace. Mai ales că, devenind teritoriu încorporat Arabiei
Saudite, conform legii islamice, familia regală saudită era obligată să
interzică total prezența oricărei armate străine, în special cea a infidelilor,
în țara unde se află cele două mari Moschei sfinte, Mecca și Medina. Consecința
directă a sprijinului pe care Trump îl acorda, în acele zile, familiei Saud în
conflictul tocmai de ea provocat cu Qatar, ar fi dus la demantelarea prezenței
militare americane în Golf. Chiar și fără o imediată expulzare a soldaților americani
dintr-un nou teritoriu lărgit al Arabiei Saudite, scenariul imaginat de către
Kushner și prietenul său Bin Salman, ar fi cimentat o dependență americană care
ar fi fost dictată direct de capriciile familiei conducătoare de la Rhiad. Este
exact scenariul catastrofal pe care George W. Bush, președintele care a invadat
Irak, nu reușise să îl rezolve și care a dus la eșecul succesivelor campanii
americane de reconstrucție a respectivei țări.
Tot acest scenariu
creionat de către ginerele Kushner avea un singur scop și anume sigurarea unui
mediu cît mai propice lansării cu succes a planului de pace trumpian prin care
se credea, naiv, că se poate rezolva problema palestiniană. Distrugerea
Qatarului era prețul pe care Rhiad, la sugestia emirului din Dubai (de altfel
mentorul moral și ideologic al prințului moștenitor saudit), îl ceruse de la
președintele Trump pentru susținerea planului de pace. Succesul planului, care
în visele sale grandomane i-ar fi adus un premiu Nobel pentru pace, depindea de
distrugerea sursei de finanțare a Autorității Palestiniene asigurate de către
Doha și familia șeicului al Thani. În viziunea kushneristă, lipsa de resurse
financiare i-ar fi obligat pe palestinieni să accepte planul de pace trumpian,
oferind una dintre cele mai strălucite victorii diplomatice socrului său.
Acest interes direct al
lui Kushner a servit perfect manipulării saudiene. Tînăra generație de prinți
Saud, pentru prima dată aflată la putere ca urmare a vîrstei înaintate a
regelui actual care este și ultimul dintre fiii fondatorului dinastiei de la
Rhiad, a înțeles că epoca petrolului, ca instrument de asigurare a dezvoltării
economice, se apropie de sfîrșit iar regatul lor, într-un viitor mai degrabă
îndepărtat, dar sigur în timpul vieții lor, se poate prăbuși din lipsă de
alternativă. Ca atare, Bin Salman, exponentul acestei generații și moștenitor
acceptat al dinastiei, nedorind să fie ultimul rege Saud al țării sale, analizînd
corect grandomania lacomă a lui Trump și politica superficială a lui Kushner, a
înțeles exact oportunitatea care i se oferă. Pentru Bin Salman, soluția
supraviețuirii familiei Saud este reprezentată de imensele resurse de gaz ale
vecinului său. Întreaga țesătură de minciuni și manipulări regionale ale
saudianului nu servea decît scopului real, dar bine ascuns, acela al supraviețuirii
unui regat și unei monarhii, prin dispariția altui stat. Iar Qatar, victima
acestor strategii Salmano-Kushneriste era tocmai prietenul cel mai loial și mai
ferm al SUA. Prin căderea în capcana sauditului, interesele SUA nu numai că nu
existau, dar nici măcar nu fuseseră asigurate de către auto-intitulatul geniu
al artei negocierii, Donald Trump.
Măcar și pentru o
secundă, cei doi, Trump și Kushner, nu au realizat cît de mișcător era nisipul
pe care îl aveau sub picioare și cît de înșelătoare erau asigurările date de
către Bin Salman. Prin aplicarea fanteziile celor doi, SUA au fost la un pas de
pierde singura țară care nu a trimis un singur terorist împotriva lor, așa cum
a făcut-o toate celelalte state din lumea arabă. Washington a fost efectiv la
secunde distanță de a-și arunca în aer una dintre cele mai complicate dar
eficiente relații prin care dosarul palestinian putea fi monitorizat, fără a fi
necesar dialogul cu Moscova, sau de a menține o linie fortificată împotriva
unui Iran din ce în ce mai asertiv pe plan regional și mai nuclear pe plan
mondial.
Pentru ca acest întreg
scenariu fantast să colapseze a fost nevoie de intervenția energică a
secretarului de stat din acel moment, Rex Tillerson (pentru care va și plăti,
fiind concediat în condiții umilitoare de către răzbunătoarea familie Trump).
Fostul executiv al Exxon Mobil îi impune lui Trump o convorbire telefonică cu
năbădiosul prinț moștenitor al Arabiei Saudite, Bin Salman. Transcriptul discuției
dintre cei doi nu lasă nici o urmă de dubiu cu privire la duritatea mesajului
american. Orice război în regiune nu va fi privit cu prietenie de către
guvernul Statelor Unite, mai ales dacă acela este un război de agresiune și nu
unul de apărare. Bin Salman, alături de Bin Zayed, cei doi prinți moștenitori
care se vedeau cu gazul qatarez în buzunar pe spinarea soldatului american, sînt
obligați de chiar nou găsitul prieten de la Casa Albă să facă un rușinos pas
înapoi.
Pentru poziția politică a
Israelului în lumea arabă, mai ales în relația cu Autoritatea Palestiniană,
este un dezastru absolut iar pentru Rusia este o victorie diplomatică și de
securitate nesperată. Fără să facă cel mai mic efort, Rusia se vede dăruită cu
un cadou geostrategic care va face ca relațiile sale încordate cu Iranul să fie
dezamorsate natural, iar alianța antiamericană cu Turcia asupra Siriei să devină subalternă intereselor sale directe
din Africa de Nord. Trump, alături de ginerele său, va genera prima mare
problemă de stabilitate americană în Orientul Mijlociu. Iranul va accelera
dezastrul din Yemen, iar Arabia Saudită se va vedea atrasă într-un război de
uzură și nimicitor pentru economia sa și așa subrezită de permanentele
conflicte din cadrul OPEC. Pentru prima dată în istoria de 70 de ani a relațiilor
americane cu lumea arabă, un președinte american face o gafă monumentală împingînd
una dintre cele mai stabile monarhii din regiune spre exctincție. Qatar va înțelege
exact instabilitatea emoțională a tînărului Kushner, lipsa lui de educație a
lui Trump și marja îngustă pe care o are în raport cu noua administrașie
americană, astfel încît decide deschiderea spre China. Tot prin această mișcare
a lui Trump, China se vede eliberată de moștenirea pakistaneză care îi bloca
drumul spre inima lumii arabe. Opțiunea qatareză pavează astfel drumul
Teheranului chiar spre centrul puterii din Beijing. La numai doi ani de la eșecul
saudian pe mîna americană, în august 2019 Iranul va începe negocierile directe
cu puterea comunistă chineză. Rezultatul acestora va fi unul care va ului pe
toată lumea. Un proiect de 400 de miliarde de dolari, din care 40 de miliarde
în primii doi ani, cash, vor fi investiți în infrastructura marii anvelope de
transport terestru, anulînd orice avantaj maritim pe care SUA l-ar fi putut
utiliza pentru blocarea expansiunii economice a ambelor puteri asiatice. Nu
numai că jocul kushnerian a distrus complet avantajul maritim al puterii
americane din regiune, dar a oferit resurse vitale pentru expansiunea în
Mediterană a Iranului. Siria devine astfel subiect exclusiv de negociere doar
între Rusia și Iran, obligînd Turcia să își apere interesele în sudul
mediteranean prin expansiunea agresivă din Libia. Tot resursa gazieră din
celebrul bazin leviatan va fi combustibilul noului otomanism regional, blocînd
Grecia și Cipru, implicit introducînd Uniunea Europeană și Rusia, acum unite
strategic, într-un joc pe care aliatul SUA cel mai ferm, Israel, nu îl poate cîștiga
decît cu prețul unor sacrificii economice imposibil de susținut. Pierderea
strategică saudiană în fața Qatarului devine pretext pentru rapiditatea reacției
iraniene, care va flanca fără reținere expansiunea turcească în Leviatan, în
același moment cu menținerea unui conflict deja incandescent cu Ankara pe tema
siriană. SUA devin doar actori mediocri într-un spațiu pe care, altfel, timp de
decenii l-au dominat fără probleme. Washington este efectiv eliminat din spații
întregi ale Orientului Mijlociu, doar sultanul muribund al Omanului rămînînd
loial vechilor înțelegeri.
La scurt timp de la
dezastrul trumpian, conducătorul legendar al Omanului, sultanul Qaboos, moare
ca urmare unui cancer. Fără a fi avut urmași direcți datorită unor preferințe
personale, acesta lasă cîrma celui mai sărac, dar și celui mai strategic
amplasat principat arab, pe mîna unui prinț de rang inferior, devenit sultan
prin norocul destinului. Prima mișcare a noului sultan al Omanului va fi dezvoltarea
unei relații privilegiate cu Qatar, exact ceea ce Iranul are nevoie pentru a-și
construi, pe malul golfului Oman (culoarul de transport a peste 70% din
petrolul lumii), influența sa malignă.
Trump nu mai are nici un
fel de mijloc de realiniere în fața Ankarei, nu mai poate presa sub nici un fel
Rusia iar proiectul lui Kushner de a face pace între eternii rivali Israel și
palestinieni este, din prima zi, aruncat la gunoi de chiar una din părțile
interesate. Propunerea lui Kushner practice oferea o suveranitate palestiniană
limitată, o suzeranitate economică și o strictă calificare a cetățenilor arabi
pentru rangul doi în cadrul unui spațiu israelian economic practic dublat.
În numai doi ani, Kushner
va deveni principalul artizan al înfrîngerii SUA în lumea arabă, avînd la activ
nu numai căderea planului Arabiei Saudite dar și zdruncinarea echilibrului
dintre pantagruelicele nevoi de gaz ale Chinei și capacitatea americană de a
regla fin, dar ferm, exportul arab spre Beijing, pentru a extrage concesiile
necesare contingentării exploziei economice chineze.
Qatar se vede eliberat de
orice fel de obligație morală de a participa la discuțiile de culise cu
asociatul său american, deși va cumpăra, făcînd exact aceeași greșeală ca și șahul
Pahlavi al Iranului, o enormă flotilă de avioane de luptă americane, care se
încing la sold în lipsă efectivă de piloți. La doar 250.000 de locuitori, Qatar
are un avion la 10.000 de locuitori. Pentru a înțelege imensul tribut pe care șeicul
al Thani îl plătește administrației Trump pentru a nu mai avea surprize
nefericite, Franța, a doua putere militară atomică a Europei continentale, are
un avion de luptă la 150.000 de locuitori. Dezechilibrul militar este și mai
năucitor în cazul tancurilor, Qatar contractînd producția de tancuri a mai
multor state occidentale, devenind fericitul posesor al unui tanc la mia de
locuitori, pe cînd Franța are un tanc la suta de mii. Un depozit enorm de
tehnică de luptă se transferă în deșertul qatarez, capacitatea fizică a acestei
minuscule națiuni de a o folosi 100% fiind imposibilă, din lipsă fizică de
populație. Aceste comenzi reflectă, în realitate, mercantilismul avar al unei
administrații americane care pune accent pe profitul imediat, și nu pe construcția
temeinică de echilibre economice, politice și de securitate care să asigure
prosperitatea țărilor din regiune. O strategie care, așa cum vom vedea în
episodul următor, va avea efecte devastatoare asupra menținerii influenței SUA
în Orientul Mijlociu, asupra stabilității politice și teritoriale a Israelului și
asupra întregului raport de forțe care modelează, prin dinamica lor ascunsă,
politica marilor culoare de transport ale resurselor energetice chineze. O lume
a luminilor și umbrelor, a subtilelor mișcări sau a brutalelor trădări. În
contact cu ea, administrația Trump s-a dovedit complet nepregătită, iar membrii
familiei conducătoare americane iremediabil incapabili să facă față.
(va urma)
H.D. Hartmann
-7.9 C