În ceea ce privește concurența dintre Gorbaciov și Elțin, cel de-al doilea a cucerit o poziție și mai bună, fiind ales, în mai, Președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSFS Ruse, ceea ce l-a făcut conducătorul de drept al Republicii.
Parlamentul Rusiei a înmulțit problemele lui Gorbaciov, atunci cînd a proclamat întîietatea legilor rusești asupra celor unionale în iunie. Poziția lui Gorbaciov era în continuă schimbare. La Congresul al XXVIII-lea al Partidului Comunist din iulie, Gorbaciov a fost reales secretar general, dar poziția lui era acum complet independetă de guvernul sovietic, iar Politburo nu mai avea nici un rol în conducerea țării. Gorbaciov a redus în continuare puterea partidului în aceeași lună, atunci cînd a dat un decret care abolea controlul partidului în mass-media. În același timp, Gorbaciov încerca să consolideze poziția președintelui, Sovietul Suprem oferindu-i puteri speciale pentru guvernarea prin decrete, necesare pentru inițierea planurilor economice pentru trecerea la economia de piață. În timp ce Sovietul Suprem nu a reușit să cadă de acord asupra programului de urmat, Gorbaciov presa pentru reforme politice – un nou guvern central sovietic și un Soviet al Federației format din deputați din cele 15 republici. Propunerile lui au fost votate în noiembrie. În decembrie, Gorbaciov a primit noi puteri executive din partea Sovietului Suprem, cu argumentul că această mișcare era necesară pentru a contracara ,,forțele întunecate ale naționalismului”. Toate aceste mișcări au dus la demisia lui Eduard Șevardnadze, care considera că fostul său aliat se îndreaptă către o poziție dictatorială. Demisia lui Șevardnadze a fost o lovitură personală pentru Gorbaciov și pentru eforturile lui de reformă. Gorbaciov, în acest timp, pierdea tot mai mult teren în fața naționaliștilor.
În octombrie 1990 a fost fondat partidul naționalist rus ,,Casa noastră Rusia”. În aceeași lună, atît Rusia cît și Ucraina au proclamat suveranitatea completă a legilor naționale asupra celor unionale. Războiul legilor a devenit o luptă publică, Sovietul Suprem refuzînd să recunoască acțiunile celor două republici. Gorbaciov a publicat schița noului tratat unional în noiembrie. Noua uniune urma să se numească Uniunea Republicilor Sovietice Suverane, dar, în anul 1991, toate acțiunile lui Gorbaciov aveau să fie depășite de acțiunile centrifuge ale republicilor secesioniste. În ianuarie și februarie, tulburările naționaliste din statele baltice s-au ridicat la noi niveluri. Pe 10 ianuarie 1991, Gorbaciov a adresat un ultimatum Sovietului Suprem lituanian prin care cerea restaurarea constituției sovietice în țară și revocarea legilor considerate neconstituționale de autoritățile unionale. În memoriile sale, Gorbaciov spune că, pe 12 ianuarie, el a cerut Sovietului Federației să adopte măsuri care să ducă la evitarea vărsării de sînge. Printre măsurile aprobate s-a numărat și trimiterea de deputați unionali la Vilnius pentru găsirea unor soluții. Mai înainte ca această delegație să sosească în capitala Lituaniei, responsabilii locali ai KGB-ului și forțele armate au început o acțiune pentru ocuparea turnului televiziunii din Vilnius. Gorbaciov afirmă că nu există dovezi că el sau alt lider sovietic ar fi aprobat o asemenea acțiune în forță și amintește de documentele găsite la procuratura RSFS Ruse după tentativa de lovitură de stat din august, în care era menționat doar că ,,anumite autorități” au aprobat acțiunile în forță. În cartea ,,Alfa – unitatea secretă a KGB-ului” se sugerează de asememenea că ,,operațiunea KGB-ului coordonată cu armata” a fost dusă la îndeplinire de Grupul Alfa al KGB-ului. Archie Brown, în ,,The Gorbachev Factor”, folosește amintirile mai multor apropiați ai lui Gorbaciov și, de asemenea, amintirile unor per­soane din eșaloanele superioare ale conducerii politice sovietice, care duc la concluzia că persoane precum generalul Valentin Varennikov (un membru al complotiștilor din august) și generalul Victor Acialov (alt pucist din august, mai tîrziu conspirator în 1993 împotriva lui Elțin), care mai tîrziu „erau pregăiți să-l îndepărteze în mod neconstituțional pe Gorbaciov din poziția de președinte”, au fost cîteva luni mai devreme ,,mai mult decît capabili să folosească violența neautorizată împotriva naționaliștilor separatiști”.
Ca urmare a violențelor neîntrerupte, cel puțin 14 civili au fost uciși și mai mult de 600 au fost răniți din 11 pînă pe 13 ianuarie 1991 în Vilnius. Reacția occidentală puternică și acțiunile forțelor democratice ruse au pus guvernul sovietic într-o poziție stînjenitoare. Mai mult, au apărut noi probleme în Riga, Letonia, pe 20 și 21 ianuarie, cînd unitățile OMON au ucis patru persoane în timpul unor demonstrații populare. Gorbaciov a răspuns de această dată mai bine, condamnînd acțiunile brutale, trimițînd condoleanțe familiilor victimelor și sugerînd că secesiunea ar fi fost posibilă dacă s-ar urma procedurile prevăzute de Constituția sovietică. În conformitate cu cele spuse de un apropiat al președintelui, Șahnazarov, Gorbaciov începuse să se resemneze în fața inevitabilității pierderii statelor baltice, deși el a încercat toate căile politice pentru păstrarea Uniunii între granițele pe care le moștenise. Aceasta l-a pus în poziția de nedorit de a fi considerat inamicul conservatorilor.
Gorbaciov continua să creioneze un viitor tratat unional care trebuia să creeze o federație voluntară prin democratizarea definitivă a URSS-ului. Noul tratat era sprijinit puternic de republicile central-asiatice, care aveau nevoie de puterea economică și de piețele unionale pentru a putea să se dezvolte în continuare. Reformiștii radicali ruși, așa cum era Boris Elțin, credeau că o trecere rapidă la economia de piață era extrem de necesară pentru Rusia și că celelalte republici erau o povară, dezintegrarea uniunii fiind de preferat. În martie s-a ținut un referendum în legătură cu viitorul uniunii (în paralel cu referendumul asupra funcției prezidențiale în Rusia), care a avut ca rezultat un ,,DA” al 76,4% dintre participanți (cu o participare a 80% din populația cu drept de vot). Estonia, Letonia, Lituania, Armenia, Georgia și Moldova nu au participat la referendum. După aceasta, în aprilie, Gorbaciov s-a întîlnit cu șefii celor 9 republici participante la referendum, care au fost de acord cu crearea noii uniuni și au dat publicității o declarație. Între timp, Boris Elțin a fost ales președinte al Federației Ruse cu 57,3% din voturi (cu o prezență la urne de 74% din populația cu drept de vot). În contrast cu poziția ambivalentă a reformatorilor față de noul tratat, apparatcikii conservatori, încă puternici în Partidul Comunist și în ierarhia armatei, se opuneau cu vehemență oricăror măsuri care ar fi schimbat caracterul și integritatea Uniunii Sovietice. În ajunul semnării tratatului unional, conservatorii au trecut la atac.
Autointitulîndu-se ,,Comitetul de Stat de Urgență”, aceștia au declanșat o lovitură de stat pentru a-l îndepărta pe Gorbaciov din fruntea statului și pentru a împiedica semnarea noului tratat unional. Președintele Uniunii Sovietice a fost ținut sub arest la domiciliu între 19 și 21 august. După ce a fost eliberat, la reîntoarcerea la Moscova, Gorbaciov și-a dat seama că nu mai controla Uniunea și că era singur în fața tot mai puternicului Elțin, tocmai cel care, prin hotărîrea sa, ajutase la înfrîngerea puciului. Gorbaciov a fost nevoit să elibereze din funcție pe cei mai mulți membri ai Politburoului, unii dintre demiși fiind arestați. Printre cei arestați s-au numărat cei din ,,Banda celor opt”, care conduseseră lovitura de stat, printre ei fiind: Vladimir Kriuchkov, Dmitri Iazov și Ghennadi Ianaev. Boris Pugo și Serghei Ahromeev s-au sinucis. În mod paradoxal, cei mai mulți dintre puciști erau indivizi promovați de Gorbaciov în funcții de conducere.
Între ultimele zile ale tentativei de lovitură de stat și 22 septembrie, Estonia, Letonia, Ucraina, Belarus, Moldova, Kirghizia, Uzbekistan, Tadjikistan și Armenia și-au proclamat independența. În același timp, Boris Elțin a ordonat Partidului Comunist al Uniunii Sovietice să-și suspende activitatea pe teritoriul Federației Ruse și a hotărît închiderea clădirii Comitetului Central. În mod simbolic, pe clădirea Kremlinului a fost arborat steagul Rusiei, alături de cel al Uniunii Sovietice. Gorbaciov a demisionat din funcția de Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice pe 24 august și a sfătuit membrii CC al PCUS să procedeze la autodizolvarea organului de conducere comunist. Gorbaciov mai spera încă să salveze Uniunea, dar, pe 5 septembrie, Sovietul Suprem s-a autodizolvat. Deși Gorbaciov și reprezentanții a opt republici (fără Azerbaidjan, Georgia, Moldova, Ucraina și statele baltice) au semnat pe 18 octombrie un acord pentru înființarea unei comunități economice, evenimentele care au urmat au distrus orice șansă ca aceasta să devină realitate.
Lovitura finală dată planurilor lui Gorbaciov a fost rezultatul referendumului din Ucraina, ținut pe 1 decembrie, în care majoritatea populației s-a pro­nunțat în favoarea independenței. Președinții Rusiei, Belarusului și Ucrainei s-au întîlnit în pădurea Belovej de lîngă Minsk pe 8 decembrie 1991, au semnat acordul de înființare a Comunității Statelor Independente și au proclamat încetarea existenței URSS-ului. Gorbaciov a fost pus în fața unui fapt împlinit și a fost nevoit să accepte dizolvarea Uniunii Sovietice. Gorbaciov a demisionat de Crăciun din funcția de președinte, URSS-ul încetînd să existe în mod oficial pe 1 ianuarie 1992. Gorbaciov a încercat să mențină unit Partidul Comunist, dar să-l îndrepte spre linia politică social-democrată. Contradicțiile abordării gorbacioviste: slăvirea lui Lenin, admirația pentru modelul social suedez și încăpățînarea de a menține țările baltice în uniune cu ajutorul forței militare au dus la eșecul oricăror inițiative de reformă. După scoaterea în afara legii a Partidului Comunist în Rusia, Gorbaciov a rămas fără absolut nici o bază politică în afară de forțele armate. Chiar și militarii l-au părăsit pe Gorbaciov cînd au aflat de promisiunile de creștere a soldelor făcute de Elțin. Din ochii unui socialist, politica comunistă dezastruoasă a lui Gorbaciov a dus la prăbușirea URSS.
În contrast cu reformele interne controversate, Gorbaciov era foarte bine văzut în Occident pentru ,,noua gîndire” în problemele afacerilor externe. Gorbaciov a încercat să îmbunătățească relațiile și comerțul cu Occidentul prin reducerea tensiunilor Războiului Rece. El a stabilit relații apropiate cu unii dintre liderii occidentali, așa cum au fost cancelarul german Helmut Kohl, președintele american Ronald Reagan și primul-ministru britanic Margaret Thatcher (care a făcut remarca rămasă celebră: ,,Îmi place domnul Gorbaciov – putem face afaceri împreună”).
Gorbaciov a înțeles legăturile care se stabileau între reformele interne și detensionarea relațiilor internaționale și de aceea a extins principiile ,,noii gîndiri” imediat și peste graniță. Pe 8 aprilie 1985, el a anunțat suspendarea amplasării sistemului de rachete SS-20 în Europa, concepută ca o mișcare îndreptată în direcția rezolvării problemei rachetelor cu rază medie de acțiune. Mai tîrziu, în același an Gorbaciov a propus ca americanii și sovieticii să-și reducă împreună arsenalele nucleare la jumătate. În octombrie, el a făcut prima sa vizită ca lider al Uniunii Sovietice în străinătate, mai exact în Franța. În noiembrie, în timpul summitului sovieto-american de la Geneva, deși nu s-au făcut nici un fel de înțelegeri speciale, Gorbaciov și președintele american Ronald Reagan au închegat o legătură personală foarte strînsă și au căzut de acord asupra unor noi întîlniri.
(va urma)
Pagină realizată de CARMEN IONICĂ