Iosif Vissarionovici Stalin (4)
Cîte milioane de victime au murit pe vremea lui Stalin este o chestiune îndelung disputată. Deși nu s-a recunoscut o cifră oficială de către guvernele sovietic sau rus, cele mai multe estimări arată între 8 și 20 de milioane de victime. Comparații ale rezultatelor recensămintelor din perioada 1926-1937 sugerează decesul a 5 – 10 milioane de oameni în plus față de ce ar fi fost normal în acea perioadă, cei mai mulți morți de foame în perioada 1931-1934. Recensămîntul din 1926 arată că populația Uniunii Sovietice era de 147 de milioane, iar în 1937 recensămîntul dădea un total de 162-163 de milioane. Aceste cifre sînt cu 14 milioane mai puțin decît valoarea estimată a populației și nu au fost dezvăluite, totul fiind considerat ,,sabotaj”, iar cei care s-au ocupat de organizarea recensămîntului au fost aspru pedepsiți. Un alt recensămînt s-a făcut în 1939, totuși cifra de 170 de milioane este atribuită direct deciziei lui Stalin. Trebuie notat faptul că cifra de 14 milioane nu trebuie să însemne, în mod automat, 14 milioane de morți suplimentari, atîta vreme cît 3 milioane s-ar putea să fie nașteri care nu au avut loc ca urmare a reducerii fertilității sau a controlului nașterilor. 50 de milioane reprezintă cifra cea mai mare care a fost estimată pentru perioada 1920 – 1953, dar, probabil, ea este exagerată. Un citat atribuit lui Stalin este ,,Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane este statistică” (răspuns dat lui Churchill în timpul Conferinței de la Yalta, în 1945).
În discursul din 19 august 1939, Stalin și-a pregătit tovarășii pentru marea cotitură din politica sovietică, Pactul Ribbentrop-Molotov cu Germania Nazistă, care a împărțit Europa Centrală în două sfere de influență, care, mai tîrziu, vor genera împărțirea fizică, politică și ideologică a Europei în două aripi: Europa de Vest și Europa de Est, printr-o Cortină de Fier. Motivele exacte ale acestui pact sînt încă disputate, dar se pare că nici o parte nu părea să creadă că va rezista foarte mult timp. La 1 septembrie 1939, invazia Germană a Poloniei a declanșat al II-lea Război Mondial. Conform pactului Ribbentrop-Molotov, Polonia de răsărit urma să rămînă în sfera de influență sovietică. Dat fiind acest fapt, Stalin a decis să intervină și, la 17 septembrie, Armata Roșie a invadat Polonia. Germania și Uniunea Sovietică au căzut de acord să modifice puțin sferele de influență și Polonia a fost împărțită între aceste două state. În 1941, Hitler a încălcat tratatul și a invadat Uniunea Sovietică, în cadrul Operațiunii Barbarossa. Stalin nu s-a așteptat la așa ceva, sau cel puțin nu s-a așteptat să se producă o invazie atît de curînd. Uniunea Sovietică nu era pregătită pentru a face față agresiunii. Pînă în ultima clipă, Stalin a căutat să evite orice pregătire evidentă de apărare care ar fi provocat atacul german, sperînd să cîștige timp pentru modernizarea și întărirea forțelor armate. Chiar și după ce atacul a început, Stalin nu părea capabil să accepte realitatea și, după cum spun unii istorici, a fost prea uimit ca să reacționeze, corespunzător, mai multe zile. O teorie controversată enunțată de Viktor Suvorov susține că Stalin pregătea o invazie a Germaniei, neglijînd, în același timp, pregătirile pentru războiul de apărare care au lăsat forțele sovietice vulnerabile în ciuda marii concentrări de oameni și echipament din preajma granițelor. Asemenea speculații sînt greu de susținut, atîta vreme cît informațiile despre armata sovietică pentru perioada 1939-1941 rămîn clasificate, dar se știe că sovieticii aveau avertizări detaliate făcute din timp de rețeaua întinsă de spioni externi (precum cea a lui Richard Sorge), în legătură cu intențiile germane. Inițial, naziștii au avansat extrem de mult, ucigînd și luînd prizonieri milioane de soldați sovietici. Executarea în perioada 1937-1938 a numeroși generali experimentați ai Armatei Roșii a avut un efect devastator asupra capacității URSS-ului de a-și organiza apărarea. Experții lui Hitler se așteptau la cel mult opt săptămîni de război. Ca răspuns, la 6 noiembrie 1941 Stalin s-a adresat populației sovietice pentru a doua oară pe durata celor 30 de ani de guvernare (prima dată a fost mai devreme, în același an, la 2 iulie). El a pretins că, deși 350.000 de militari ruși fuseseră uciși în timpul atacului german, agresorul ar fi pierdut 4,5 milioane de soldați (o cifră exagerată), iar victoria sovietică ar fi aproape. Armata Roșie a opus o rezistență înverșunată, dar în primele faze ale războiului era ineficientă pe scară largă în fața forțelor germane mai bine pregătite și echipate. Pînă în cele din urmă, invadatorii au fost opriți și mai apoi respinși din fața Moscovei, în decembrie 1941. Stalin a colaborat, mai apoi, cu inteligentul mareșal sovietic Gheorghii Konstantinovici Jukov pentru victoria decisivă asupra germanilor în lupta pentru apărarea Stalingradului. Nepriceperea lui Stalin în problemele de strategie este deseori amintită în legătură cu pierderile masive sovietice și înfrîngerile de la începutul războiului. (În autobiografia sa, Hrușciov pretindea ca Stalin încerca să ia decizii tactice folosind un glob terestru.) Trebuie spus însă că Stalin a ordonat mutarea rapidă a fabricilor la est de rîul Volga, în afara razei de acțiune a aviației germane Luftwaffe. De aici, industria sovietică a susținut Armata Roșie cu o eficiență remarcabilă. În plus, Stalin și-a dat seama că celelalte armate europene au fost complet dezintegrate cînd au trebuit să facă față naziștilor foarte eficienți din punct de vedere militar și de aceea și-a supus armata atît tirului propagandistic și patriotic-revoluționar, cît și unei terori copleșitoare.
Ordinul nr. 227 al lui Stalin din 27 iulie 1942 ilustrează lipsa de scrupule cu care el încerca să crească hotărîrea în luptă a militarilor: toți cei care se retrăgeau sau își părăseau pozițiile fără ordin erau împușcați pe loc. Alte ordine priveau familiile celor care se predau, familii care deveneau ținte ale terorii NKVD-ului. Bariere ale forțelor SMERȘ au fost în scurtă vreme puse în spatele liniilor întîi pentru a mitralia pe oricine încerca să se retragă. Militarii sovietici care s-au predat au fost aruncați în Gulag după ce au fost eliberați din lagărele de prizonieri.
 Stalin a sperat că odată cu retragerea americanilor din Europa, tot continentul o să rămînă sub dominația sovietică. Ajutorul american pentru tabăra anti-comunistă în războiul civil din Grecia a schimbat situația. Germania Răsăriteană a fost proclamată țară separată, în 1949, fiind guvernată de comuniști locali. Mai mult decît atît, Stalin a decis să aibă controlul direct asupra sateliților din Europa Centrală: toate țările urmau să fie conduse de partidele comuniste locale, care trebuiau să încerce să introducă modelele sovietice în zonă. În 1948 această decizie a dus la stabilirea de guverne staliniste în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România și Bulgaria, țări denumite mai tîrziu ,,blocul comunist”. Albania comunistă a rămas un aliat, dar Iugoslavia, sub conducerea lui Iosif Broz Tito, s-a rupt de influența sovietică. Stalin a văzut consolidarea puterii sovietice în zonă ca un pas necesar pentru protejarea URSS-ului cu o centură de state cu guverne prietenești, care să acționeze ca o zonă tampon împotriva unei posibile invazii. Această acțiune a năruit speranțele Europei Occidentale că Europa Răsăriteană va avea o atitudine prietenoasă față de Vest și că va forma un ,,cordon sanitar” împotriva comunismului. S-au confirmat, de asemenea, temerile a numeroși politicieni din Vest că Uniunea Sovietică continua să dorească să răspîndească comunismul în toată lumea. Relațiile dintre Uniunea Sovietică și foștii aliați occidentali din cel de-al II-lea Război Mondial s-au deteriorat rapid și au deschis calea unei perioade lungi, caracterizate de tensiuni și lipsă de încredere între Est și Vest, cunoscută sub numele de Războiul Rece. În țară, Stalin s-a prezentat ca un mare comandant militar, care a condus URSS la victorie în războiul împotriva naziștilor. De la sfîrșitul celui de-al cincilea deceniu, naționalismul rusesc a crescut. De exemplu, unele invenții și descoperiri științifice au fost puse pe seama unor cercetători ruși. Printre acestea se numărau: motorul cu aburi a cărui invenție a fost atribuită lui Cerepanov (tatăl și fiul), becul electric lui Iablocikov și Lodîgin, radio-ul lui Popov, avionul lui Mojaiski etc. Politica de represiune internă a continuat și s-a intensificat (inclusiv în teritoriile cucerite de curînd), dar nu s-a mai ajuns la extre­mele din anii 1930-1938. Conform unor surse, campania antisionistă din 1948-1953 era numai precursoarea marilor repre­siuni ulterioare, dar dacă asemenea planuri au existat cu adevărat, Stalin a murit mai înainte de a le pune
în practică.
Stalin a avut foarte puține contri­buții la teoria comunistă (sau mai bine zis, marxist-leninistă), dar cele cîteva pe care le-a făcut au fost acceptate pe timpul vieții sale de către toți cercetătorii sovietici din domeniul științelor poli­tice. În 1936, Stalin a enunțat că societatea sovietică este formată din două clase sociale neantagoniste: muncitorii și țăranii colhoznici. Acestea corespundeau la două forme diferite de proprietate asupra mijloacelor de producție care existau în Uniunea Sovietică: proprietatea de stat (pentru muncitori) și proprietatea colectivă (pentru țărănime). În plus, Stalin a distins pătura socială a intelectualilor. Conceptul claselor neantagoniste a fost, în întregime, nou în teoria leninistă. Stalin și sprijinitorii săi, în timpul guvernării sale și de atunci pînă azi, au subliniat ideea că socialismul poate fi construit și consolidat într-o singură țară, chiar într-una subdezvoltată, cum era Rusia la începutul secolului.
După cum afirmă Hrușciov în autobiografia sa, Stalin participa deseori la petreceri nocturne alături de aghiotanții săi, după care el dormea toată ziua, așteptînd ca ei să rămînă treji și să conducă țara. La 1 martie 1953, după un dineu întins pe durata întregii nopți, alături de ministrul de Interne Lavrenti Beria și viitorii premieri Gheorghi Malenkov, Nicolai Bulganin și Nikita Hrușciov, Stalin a cedat, suferind un atac cerebral care i-a paralizat partea dreaptă a corpului. El a murit patru zile mai tîrziu, la 5 martie 1953, la vîrsta de 73 de ani. În mod oficial, hemoragia cerebrală a fost declarată drept cauză a morții. Trupul său a fost mumificat și păstrat în Mausoleul lui Lenin pînă la 3 octombrie 1961, cînd a început destalinizarea în Uniunea Sovietică. Trupul lui Stalin a fost îngropat, după aceea, lîngă zidul Kremlinului. S-a sugerat că Stalin ar fi fost asasinat. Fostul exilat comunist Avtorhanov a adus în discuție această ipoteză în 1975. Viaceslav Molotov, în memoriile sale politice publicate în 1993, afirmă că Beria s-a lăudat în fața sa că l-ar fi otrăvit pe Stalin. În 2003, un grup de cercetători ruși și americani au enunțat ipoteza că Stalin ar fi ingerat o puternică otravă folosită împotriva șobolanilor, care provoacă fluidizarea sîngelui și hemoragii și atacuri cerebrale. Cum acest tip de otravă este insipidă, varianta aceasta este plauzibilă. Cum a murit Stalin, se va putea afla cu certitudine doar dacă se va face autopsia cadavrului care este îmbălsămat.
Stalin este binecunoscut pentru crearea cultului personalității lui Lenin (dar și al său propriu) în Uniunea Sovietică. Îmbălsămarea trupului fondatorului statului sovietic și depunerea sa într-un mausoleu a fost făcută împotriva obiecțiilor soției lui Lenin, Nadejda Krupskaia. Numeroase orașe și sate au fost redenumite cu numele liderului sovietic, au fost instituite în onoarea sa Premiul Stalin și Premiul Stalin pentru Pace. Troțki, bolșevic din ,,vechea gardă”, a criticat cultul personalității ca fiind împotriva valorilor socialismului și bolșevismului, prin ridicarea individului deasupra partidului și clasei muncitoare. De aceea, în ciuda refugierii politice a lui Troțki în Mexic, acesta a fost asasinat de mîna lungă a INO GUGB-ului, bineînțeles, la îndemnul tovărășesc al ,,mult-iubitului” Stalin. Cultul personalității a atins noi dimensiuni pe durata Marelui Război pentru Apărarea Patriei, cînd numele lui Stalin a fost introdus în noul imn național sovietic. Stalin a devenit subiectul artelor sovietice: literatura (inclusiv poezia), muzica, pictura și filmul.
(va urma)
Pagină realizată de CARMEN IONICĂ