Cei „Şase Crai de la Răsărit” – Istoria se repetă? (VI)
  • 25-04-2022
  • 0 Comentarii
  • 204
  • 0

Iosif Vissarionovici Stalin (3)
Lingvistica a fost singurul domeniu al științei sovietice la care Stalin a contribuit direct și personal. La începutul guvernării staliniste, figura dominantă în lingvistica sovietică era Nicolai Iakovlevici Marr, care afirma că limba este o construcție de clasă și că structura limbii este determinată de structura economică a societății. Stalin, care scrisese mai înainte despre politica limbii, dată fiind funcția lui de Comisar al Poporului pentru Naționalități, a simțit că stăpînea suficient problemele de bază ca să se opună în mod coerent acestui formalism marxist simplist, sfîrșind dominația ideologică a lui Marr asupra lingvisticii sovietice. Principala lucrare a lui Stalin în domeniul lingvisticii a fost un mic eseu numit ,,Marxismul și problemele lingvisticii”. Deși nu a adus o mare contribuție teoretică sau practică, nu sînt erori aparente în modul în care Stalin înțelegea lingvistica; influența sa a eliberat, în mod sigur, această știință de teoriile orientate ideologic care dominau genetica, de exemplu.
Cercetarea științifică în aproape toate domeniile a fost stopată de faptul că mulți oameni de știință au fost trimiși în lagăre de muncă (printre alții Lev Landau, cîștigătorul de mai tîrziu al Premiului Nobel, care a petrecut un an în închisoare, în 1938-1939) sau au fost executați (precum Lev Șubnikov, care a fost împușcat în 1937). Ei au fost persecutați pentru disidențe (reale sau imaginare) sau, cel mai adesea, pentru cercetări ,,incorecte din punct de vedere politic”. Totuși, s-au făcut progrese în anumite domenii ale științei și tehnologiei pe timpul lui Stalin, precum dezvoltarea computerului BESM-1, în 1953, și lansarea, la 4 ani după moartea sa, a satelitului Sputnik, în 1957. În mod real, mulți politicieni din Statele Unite începuseră să se teamă după ,,Criza Sputnik” că țara lor a fost eclipsată de către Uniunea Sovietică în știință și învățămîntul public.
Guvernul lui Stalin a pus un accent mare pe asigurarea de servicii medicale gratuite. S-au dus campanii împotriva tifosului, holerei și malariei.  Numărul de doctori a crescut atît de repede pe cît a permis capacitatea învățămîntului medical și a facilităților medicale. Rata mortalității în rîndul adulților și a mortalității infantile au scăzut în mod continuu. Învățămîntul de toate gradele era gratuit și s-a dezvoltat în mod spectaculos, tot mai mulți cetățeni sovietici învățînd să scrie și să citească, mulți devenind absolvenți ai unei forme mai înalte de învățămînt. Generațiile care au crescut pe vremea lui Stalin, în special femeile, au avut parte și de mai mari posibilități de obținere a unei slujbe. Pe timpul regimului stalinist, stilul realismului socialist a fost stabilit în mod oficial și pentru lungă vreme ca obligatoriu pentru pictură, sculptură, muzică, teatru. Tendințele ,,revoluționare” la modă mai înainte:  expresionismul, arta abstractă, și experimentalismul avangardist au fost descurajate sau denunțate ca formalism.
S-au făurit și s-au prăbușit cariere, unele de mai multe ori. Nume celebre erau reprimate, atît ,,revoluționari” (printre ei: Isaac Babel, Vsevolod Meierhold), cît și ,,nonconformiști” (Osip Man­delștam). Alții, reprezentînd atît ,,omul sovietic” (Arkadi Gaidar), cît și rămășițele Rusiei pre-revoluționare (Constantin Stanislavski), au prosperat. Anumiți emigranți s-au reîntors în Uniunea Sovietică, precum Alexei Nicolaevici Tolstoi în 1925, Alexandr Kuprin în 1936, și Alexander Vertinski în 1943. Trebuie amintit cazul Annei Ahmatova, care a suportat mai multe cicluri de represiune-reabilitare, dar care nu a fost vreodată arestată, deși primul ei soț, poetul Nicolai Gumiliov, fusese, deja, împușcat în 1922, iar fiul ei, istoricul Lev Gumiliov, a petrecut două decenii în Gulag.
Cît de implicat a fost Stalin atît în problemele generale, cît și în cele specifice a fost apreciat în mod diferit. Oricum, numele lui era folosit, în mod constant, pe timpul cît a fost la cîrma statului în discuțiile despre cultură, ca, de altfel, în orice altceva, iar în cîteva cazuri faimoase părerea sa a fost cea finală.
Bunăvoința ocazională a lui Stalin se făcea simțită în moduri ciudate. De exemplu, Mihail Bulgakov ajunsese la sărăcie și disperare și, totuși, după un apel către Stalin personal, i s-a permis să lucreze. Piesa sa, ,,Zilele vîrtejurilor”, care prezenta cu compasiune situația unei familii antibolșevice prinsă în Războiul civil, a fost, în cele din urmă, reprezentată, se pare, la intervenția personală a lui Stalin și astfel Bulgakov și-a început cariera neîntreruptă de mai multe decenii pe scena Teatrului de Artă din Moscova.
În arhitectură, un stil imperial stali­nist (practic, un neoclasicism moder­nizat, dezvoltat la scară mare, exem­plificat de cîțiva zgîrie-nori din Moscova) a înlocuit constructivismul din deceniul al treilea. O anecdotă amuzantă spunea că hotelul Moskva a fost construit cu două aripi care nu se potriveau între ele, deoarece Stalin semnase din greșeală amîndouă proiectele aduse spre aprobare, iar arhitecții se temeau prea tare să clarifice problema.
Rolul lui Stalin în soarta Bisericii Ortodoxe ruse este complex. Persecuția continuă din anii 1930-1940 a dus la dispariția ei aproape complet. Pe la 1939, mai puteau fi numărate cîteva sute de parohii active (față de aproape 57.000 în 1917). Multe biserici au fost demolate și zeci de mii de preoți, călugări și călugărițe au murit sau au fost întemnițați. Pe durata celui de-al II-lea Război Mondial, Bisericii i s-a permis o revigorare parțială, ca o organizație patriotică: mii de parohii au fost reactivate pînă la o nouă rundă de represiuni, pe timpul lui Hrușciov. Recunoașterea de către Sinodul Bisericii Ruse a guvernului sovietic și a lui Stalin personal a condus la o schismă în cadrul bisericii ortodoxe ruse din diasporă, ruptură care nu s-a vindecat pînă tîrziu (în mai 2007, cînd s-a produs reconcilierea).
Stalin a avut un efect nefast asupra culturilor micilor popoare indigene din Uniunea Sovietică. Politica cunoscută sub numele de korenizația, dar și cea a culturilor naționale prin formă, dar socialiste în esență au fost benefice pentru populațiile indigene, permițîndu-le să se integreze mai ușor în societatea rusă. Însă uniformizarea culturilor, mai evidentă în a doua parte a perioadei în care dictatorul sovietic a fost la putere, a avut efecte foarte dăunătoare. Represiunile politice și epurările au avut repercusiuni mai devastatoare asupra culturilor indigene decît asupra culturii urbane, de vreme ce intelectualii micilor popoare de pe întinsul uniunii nu erau așa de numeroși. Modul tradițional de viață al numeroaselor popoare din Siberia, Asia Centrală și Caucaz a fost distrus și grupuri mari, uneori popoare întregi au fost dislocate și împrăștiate în toată uniunea pentru a preveni revoltele naționaliste. Numeroase religii specifice anumitor grupuri etnice sau naționalități – catolică, iudaică, baptistă, islamică, budistă – au avut de suferit aceleași prigoniri ca și Biserica Ortodoxă Rusă (sau chiar și mai rele): mii de călugări au fost torturați și executați, sute de biserici, sinagogi, moschei, temple, monumente sacre și mînăstiri au fost demolate sau desacralizate prin transformarea în depozite, spații de producție etc.
Stalin, ca șef al Politburo al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, și-a consolidat puterea aproape absolută în deceniul al patrulea prin intermediul Marii Epurări îndreptate împotriva (suspecților) oponenților politici și ideologici, culminînd cu exterminarea majorității membrilor Comitetului Central bolșevic și a mai mult de jumătate dintre delegații foarte docili de la cel de-al XVII-lea Congres al Partidului din ianuarie 1934. Măsurile luate variau de la întemnițarea în lagărele de muncă ale Gulagului la execuții care urmau proceselor-spectacol sau proceselor rapide ale troicii NKVD-ului. Se argumentează că unele dintre motivații ar fi fost nevoia ca partidul să fie unificat în fața anticipatului conflict cu Germania Nazistă. Alții cred că toate acestea au fost motivate de dorința lui Stalin de a-și consolida propria putere.
S-au desfășurat mai multe procese cunoscute sub numele de Procesele de la Moscova, dar procedurile au fost multiplicate de-a lungul și de-a latul țării. Au fost patru procese cheie în această perioadă: Procesul celor șaisprezece (august 1936); Procesul celor șaptesprezece (ianuarie 1937); Procesul generalilor Armatei Roșii (incluzîndu-l pe mareșalul Tuhacevski – iunie 1937); Procesul celor douăzeci și unu (incluzîndu-l pe Buharin) - în martie 1938.
Asasinarea lui Troțki, în august 1940, în Mexic, unde el trăia în exil din 1936, a eliminat ultimul oponent al lui Stalin dintre foștii conducători ai partidului. Numai trei membri dintre ,,vechii bolșevici” (Politburo-ul din vremea lui Lenin) au rămas: Stalin, ,,Starostele întregii Uniuni” Mihail Kalinin, și Președintele Sovnarkom-ului, Viaceslav Molotov. Represiunea la care au fost supuși numeroși foști revoluționari și membri de partid de rang înalt l-a făcut pe Lev Troțki să afirme că ,,un rîu de sînge” separa regimul lui Stalin de cel al lui Lenin. Nici un segment al societății nu a fost lăsat neatins de procesul epurării.
Puțin înaintea, în timpul și imediat după cel de-al II-lea Război Mondial, Stalin a dirijat, personal, o serie de deportări la o scară nemaiîntîlnită, care au afectat profund harta etnică a Uniunii Sovietice. Peste 1,5 milioane de oameni au fost deportați în Siberia și în republicile central-asiatice. Separatismul, rezistența împotriva regimului sovietic și colaboraționismul cu ocupantul german au fost motivele cele mai des invocate pentru deportările în masă. Următoarele grupuri etnice au fost total sau parțial deportate: polonezii, românii, moldovenii, coreenii, germanii de pe Volga, tătarii din Crimeea, calmîcii, cecenii, ingușii, balkarii, karaciaii, turcii meskhetiani, bulgarii, grecii, armenii, lituanienii, letonii, estonii. Un mare număr de culaci (chiaburi) fără deosebire de naționalitate au fost deportați în Siberia sau în Asia Centrală. De asemenea, românii și basarabenii au fost deportați cu miile în lagărele din Siberia iar numeroși alții au fost asasinați la Fîntîna Albă și lîngă Odessa. A ordonat lichidarea a 20.000 de prizonieri români în lagărul de la Bălți, una dintre cele mai mari crime de după război. În februarie 1956, Nikita Hrușciov a condamnat deportările ca pe o violare a principiilor leniniste și le-a permis celor mai mulți deportați să se întoarcă la casele lor. Totuși, nici pînă la sfîrșitul anului 1991 tătarilor, turcilor, și germanilor de pe Volga nu li se permisese să se reîntoarcă, în masă, pe pămînturile strămoșești. Deportările au avut un efect profund asupra popoarelor Uniunii Sovietice. Amintirea lor a jucat un rol major în mișcările separatiste din republicile baltice, din Tatarstan, Crimeea, Transnistria, Abhazia, Georgia și din Cecenia.
Aproximativ un milion de oameni au fost uciși în perioadele 1935-1938, 1942 și 1945-1950 și milioane de oameni au fost încarcerați în Gulag. În Georgia, aproximativ 80.000 de oameni au fost împușcați pe timpul anilor 1921, 1923-1924, 1935-1938, 1942 și 1945-1950 și mai mult de 100.000 de oameni au fost transportați în Gulag. Pe 5 martie 1940, Stalin și alți lideri sovietici au semnat un ordin pentru executarea a 25.700 de intelectuali, inclusiv 14.700 ofițeri prizonieri de război polonezi, acțiune care a devenit cunoscută ca Masacrul de la Katyn. Au mai fost și alte masacre josnice ale prizonierilor de război, totalizînd aproximativ 30.000 – 40.000 de victime. Istoricii sînt, în general, de acord că foametea, mortalitatea din lagărele de muncă și din închisori, ca și terorismul de stat (deportările și epurările politice) au făcut milioane de victime de care Stalin și tovarășii săi sînt responsabili direct sau indirect.
(va urma)
Pagină realizată de CARMEN IONICĂ

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite