Mihail Gorbaciov (2)
Reformele interne (2)
Reformele economice au ocupat tot restul anului 1987, iar o nouă lege care dădea mult mai multă independență întreprinderilor a fost votată în iunie. Gorbaciov a publicat în noiembrie cartea ,,Perestroika: noua gîndire pentru țara noastră și pentru lume”, în care își prezenta pe larg ideile de reformă. În același timp, relațiile încordate dintre Gorbaciov și Boris Elțin au atins noi culmi. După ce Elțin l-a criticat pe Gorbaciov la plenara partidului din octombrie, primul a fost înlocuit din funcția de prim-secretar de partid al Moscovei. Influența lui Elțin a scăzut numai temporar.
1988 a fost anul în care Gorbaciov avea să introducă glasnostul, prin care erau acordate noi libertăți cetățenilor sovietici, prima fiind o mai mare libertate a cuvîntului. Acest fapt a reprezentat o schimbare radicală, de vreme ce cenzura guvernamentală fusese pînă atunci o caracteristică principală a sistemului sovietic. Controlul asupra presei a scăzut, iar mii de prizonieri politici și dizidenți au fost eliberați. Scopul lui Gorbaciov a fost ca, prin promovarea glasnostului, să exercite presiuni asupra conservatorilor din CC al PCUS, care se opuneau activ reformelor politice și economice. De asemenea, Gorbaciov spera ca masele largi ale populației sovietice să participe la dezbaterile publice pe tema reformelor și să sprijine inițiativele novatoare. În același timp, Gorbaciov s-a expus pe sine și și-a expus reformele criticilor publice, un exemplu fiind scrisoarea lui Nina Andreevna din numărul din martie al ziarului politic Sovețkaia Rossia. Legea cooperativelor intrată în vigoare în mai 1988 a fost poate cea mai radicală reformă economică de la începutul erei Gorbaciov. Pentru prima dată de la NEP-ul lui Lenin, legea sovietică permitea dreptul privat de posesiune a afacerilor în sectoarele serviciilor, manufacturier și comerțului extern. La început, legea prevedea impozite foarte mari și restricții în ceea ce privește personalul, dar toate acestea au fost mai apoi revizuite, pentru a nu descuraja activitatea în sectorul privat. Ca urmare a prevederilor legii, restaurantele, magazinele și meseriașii organizați în cooperative au devenit participanți egali la scena politică sovietică. În iunie 1988, la a XIX-a Conferință a Partidului, Gorbaciov a lansat reforme radicale, care să reducă controlul partidului asupra aparatului guvernamental. El a propus un nou executiv, de forma sistemului prezidențial, ca și un nou element legislativ – Congresul Sovietelor. Alegerile pentru Congresul Sovietelor au fost ținute în toate republicile unionale în martie și aprilie 1989.
Pe 15 martie 1990, a fost ales și primul Președinte executiv al URSS în persoana lui Mihail Gorbaciov. Cu 59% din voturile deputaților, Gorbaciov a fost ales, e adevărat, fiind candidat unic. Congresul s-a întrunit pentru prima oară pe 25 mai. Prima lor sarcină a fost alegerea deputaților care aveau să-i reprezinte în Sovietul Suprem. De la început, Congresul i-a făcut numeroase greutăți lui Gorbaciov. Sesiunile Congresului erau televizate în direct, făcîndu-se publice toate criticile la adresa Președintelui, dar permițînd și expunerea dorințelor pentru reforme și mai profunde. La alegeri, candidații comuniști fuseseră clar înfrînți. În plus, Boris Elțin fusese ales într-o circumscripție electorală din Moscova și s-a reîntors în fruntea mișcărilor politice critice la adresa lui Gorbaciov. Anul 1989 a fost unul al problemelor naționaliste în URSS și al prăbușirii regimurilor comuniste în blocul răsăritean. În ciuda faptului că se ajunsese la un nivel al destinderii internaționale nemaiîntîlnite pînă atunci (Uniunea Sovietică se retrăsese din Afganistan în ianuarie, iar discuțiile dintre Gorbaciov și George H. W. Bush continuau), stadiul reformelor interne era prea puțin schimbat, datorită divergențelor în creștere dintre reformiști, care criticau ritmul scăzut al reformelor, și conservatori, care criticau proporțiile acestora. Gorbaciov încerca să găsească poziția de mijloc între cele două tabere, nereușind decît să se aleagă cu și mai multe critici din ambele părți. Din acel moment, evoluția faptelor s-a îndepărtat de pe făgașul reformelor de orice fel și s-a îndreptat către o evoluție de nestăpînit a problemelor naționale, ceea ce va duce la dezintegrarea Uniunii Sovietice.
În timp ce inițiativele gorbacioviste vizau întărirea libertății și democrației în Uniunea Sovietică și în rîndurile aliaților din blocul răsăritean, politica economică a guvernului său a dus treptat țara către colaps. Pe la sfîrșitul deceniului al nouălea, au apărut crize ale aprovizionării principalelor produse alimentare (carne, zahăr ș.a.), ceea ce a condus la reintroducerea sistemului cartelelor, abandonat în URSS după încheierea celui de-al II-lea Război Mondial. Mai mult chiar, democratizarea URSS-ului și a aliaților din blocul răsăritean a dus la definitiva subminare a puterii Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și chiar a poziției lui Gorbaciov. Relaxarea cenzurii și încercarea de deschidere politică au avut efectul secundar neașteptat al redeschiderii conflictelor naționale, nerezolvate mult prea multă vreme, dar și al redeșteptării atitudinilor antiruse în toate republicile unionale. Cererile pentru un mai mare grad de independență au devenit mult mai puternice, în special în țările baltice – Estonia, Letonia și Lituania – care fuseseră anexate de URSS în vremea lui Stalin (1940). Sentimentele naționaliste au început să se manifeste cu tot mai multă putere în Georgia, Ucraina, Armenia și Azerbaidjan. Gorbaciov dezlănțuise forțe pe care nu le mai putea stăpîni și care, în cele din urmă, aveau să ducă la dezintegrarea Uniunii Sovietice.
În decembrie 1986, primele semne ale creșterii naționalismului, care avea să tulbure ultimii ani de existență ai URSS-ului, au apărut în timpul revoltelor populare din Alma-Ata și din alte zone ale Kazahstanului, după demiterea primului secretar al partidului comunist local, Dinmuhamed Kunaev. În Rusia, naționalismul și-a făcut simțită prezența pentru prima dată în mai 1987, cînd 600 de membri ai mișcării Pamiat (,,memorie”) au protestat în Moscova. Această mișcare naționalistă a devenit din ce în ce mai legată de Boris Elțin. Glasnostul a grăbit dezvoltarea problemelor naționaliste. În Nagorno-Karabah – o enclavă majoritar armenească din cadrul RSS azerbaidjene – au izbucnit violențe naționaliste, cînd armenii din zonă au început un val de proteste în perioada februarie-mai împotriva transferului acestei regiuni istorice creștine armenești către Azerbaidjanul musulman în 1920, după decizia arbitrară a lui Stalin. Armenii protestau și împotriva subdezvoltării, a condițiilor de viață în continuă deteriorare din regiunea Nagorno-Karabah. Azerii au reacționat violent și au atacat armenii din Sumgait, Azerbaidjan. O soluție temporară a fost impusă de Gorbaciov, dar în scurtă vreme Nagorno-Karabah a fost lovit de un nou val de revolte în iunie-iulie. Pe 7 decembrie, un cutremur extrem de puternic a lovit Armenia. Infrastructura proastă a dus la creșterea numărului de victime – peste 25.000 de oameni. Gorbaciov a fost nevoit să-și întrerupă călătoria în Statele Unite și să-și amîne călătoriile planificate în Cuba și Regatul Unit. Alegerile pentru Sovietul Suprem, care s-au desfășurat în întreaga Uniune în martie și aprilie 1989, a avut ca rezultat trimiterea în Parlament a numeroși deputați independenți, numărul comuniștilor care au reușit să cîștige un mandat fiind scăzut. Dezbaterile transmise în direct la televiziune au dus la întărirea pozițiilor independente. Anul 1989 avea să fie martorul a numeroase manifestări ale naționalismului. Începînd din statele baltice în ianuarie, în aproape toate republicile sovietice au fost votate legi care acordau limbilor naționale o importanță de prim rang, care o depășea pe cea a limbii ruse. În aprilie, demonstrațiile naționaliste de la Tbilisi, Georgia, aveau să fie înăbușite cu violență. Alte confruntări violente aveau să se petreacă în Uzbekistan, unde uzbecii aveau să se lupte cu turcii meskhetiani în Fergana.
În afară de aceste violențe, au avut loc alte trei evenimente majore care aveau să schimbe fața problemei naționale în URSS. Pentru început, Estonia și Lituania și-au proclamat suveranitatea în mai, iar în iunie a urmat proclamația similară a Lituaniei (Partidul Comunist Lituanian și-a proclamat de asemenea independența față de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice în decembrie). Aceste declarații au pus sus-numitele republici și Uniunea Sovietică într-o situație clară de confruntare și aveau să devină un precedent pentru celelalte republici. În iulie, în ajunul aniversării semnării Pactului Ribbentrop-Molotov, a fost în mod oficial recunoscut că sus-numitul tratat includea prevederi secrete prin care se stabilea anexarea țărilor baltice de către URSS și împărțirea Poloniei între Uniunea Sovietică și Germania Nazistă. Trecutul rușinos al Uniunii Sovietice, ascuns cu grijă multă vreme, a ieșit la iveală și a dat un nou imbold mișcărilor de independență ale balticilor, care puteau acum să afirme fără putință de tăgadă că sînt victimele imperialismului rusesc. În 1989, blocul răsăritean s-a prăbușit ca un castel din cărți de joc, fără ca URSS-ul să intervină în vreun fel în susținerea vechilor regimuri, ceea ce a dat speranțe că și în interiorul Uniunii Gorbaciov va aplica politica de neintervenție. Anul 1990 a debutat în ianuarie cu noi mișcări naționaliste. Azerii s-au răsculat, fiind nevoie de intervenția trupelor pentru restabilirea ordinii, moldovenii protestau în favoarea unirii cu România, iar demonstrațiile lituanienilor nu au încetat. În aceeași lună, parlamentul armenesc a votat în favoarea unei hotărîri care stabilea dreptul său de veto în cazul legilor unionale care priveau și mica republică sovietică. A început un război al legilor între republici și administrația centrală sovietică. În același timp, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, care oricum își pierduse mult din puterea de altădată, a pierdut și mai mult controlul în țară, odată cu un nou val de reforme ale sistemului politic. Plenara CC al PCUS din februarie-martie a acceptat alegerile multipartite. Urmarea imediată a fost aceea că, la alegerile locale viitoare, candidații independenți au cîștigat numeroase voturi. Sovietul Suprem a amendat mai apoi Constituția Sovietică în martie, anulînd prevederile articolului 6, care garanta monopolul puterii PC al URSS. Procesul reformelor politice a fost unul gradat, care a alimentat naționalismul republicilor.
Pe 15 martie, Gorbaciov a fost ales ca primul și singurul președinte al Uniunii Sovietice de Sovietul Suprem, la rîndul lui alegîndu-și un consiliu prezidențial format din 15 politicieni. El încerca astfel să-și creeze propria lui bază politică, separată de cea a conservatorilor comuniști sau a reformatorilor radicali. Noul executiv trebuia să ghideze țara prin hățișurile reformelor economice, pentru aceasta Sovietul Suprem oferindu-i lui Gorbaciov noi puteri în februarie, spre nemulțumirea reformatorilor. În ciuda aparentei creșteri a puterii personale, Gorbaciov nu a fost capabil să oprească dezvoltarea mișcărilor naționaliste. În aprilie au fost date publicității noi adevăruri stînjenitoare pentru URSS, cînd, după decenii de negare violentă a adevărurilor istorice, guvernul a admis că NKVD-ul se face vinovat de josnicul masacru al ofițerilor polonezi de la Katyn din timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Pînă atunci, sovieticii declarau că vina aparține exclusiv naziștilor.
(va urma)
Pagină realizată de CARMEN IONICĂ