Nu ştim cine a fost cu ideea să desfiinţeze Ceasul de la Universitate şi nici motivul, bănuim că întreţinerea lui nu ar fi costat o groază de bani. Dar, aşa cum s-au găsit bani pentru ca, la cîţiva paşi de unde a fost ceasul cu pricina, să se schimbe florile din scuarul de la giratoriu, de cîte trei, patru ori pe vară, de ce nu s-ar găsi fonduri şi pentru reamplasarea acestui veritabil reper urban, care face parte din istoria de odinioară a Bucureştilor? Nu o spunem ca un moft al nostru, de nostalgici care se simt legaţi de acest simbol al capitalei prin atîtea amintiri frumoase, prin clipele acelea de neuitat, cînd aici ne fixam întîlnirile. Cu toate că el nu mai este, oamenii continuă să-şi dea întîlnire în acest loc. I-am auzit de multe ori vorbind că este necesar un astfel de ceas, care a funcţionat ani buni şi după revoluţia din decembrie ’89… Dar, odată cu instaurarea capitalismului în ţara noastră, dorinţa de a dărîma tot în cale avea să-şi pună amprenta şi asupra acestui simbol bucureştean, ca, de altfel, pe întreaga ţară, distrugînd, precum un nor de lăcuste, frunza verde a copacilor, păduri întregi, fabrici şi combinate – care, după spusele unora, erau „mormane de fier vechi” – şi alte toate cele care au ţinut, cîndva, de dezvoltarea economiei naţionale şi de progresul ţării noastre. Dacă în regimul comunist erau „mormane de fier vechi”, unde lucrau zeci de mii de muncitori, acum ce sînt? Ziduri părăsite şi îmburuienite, de umblă strigoii noaptea în ţipătul bufniţelor şi al huhurezilor, mai ceva ca după război. Înţelegem… Nimic nu mai trebuia păstrat pentru români din avuţia muncii lor, ca să-şi facă loc străinii, cu afacerile lor dubioase, iar noi, cei care cîndva aveam o ţară frumoasă şi bogată, să le devenim slugi şi consumatori ai produselor lor. A trebuit să treacă multă apă pe Dîmboviţa, cu leşuri de cîini şi alte mortăciuni, pînă ce România avea să fie modernizată de o clasă muncitoare pe măsura credinţei românilor patrioţi, astăzi pensionari, care aşteaptă milă de la aleşii lor, adică să le mai adauge la pensie un bănuţ, pe care tot statul îl ia îndărăt, sub diverse forme. Vedem cît de bine trăieşte pensionarul român, astăzi, cînd ţara lui a scăpat de „mormanele de fier vechi”: cu un picior pe mal şi cu unul în groapă… Şi iată că abia acum, în nostalgia noastră după Ceasul de la Universitate, am ajuns să învăţăm cum e mersul vieţii în capitalism. Ceea ce a fost construit în comunism trebuie distrus în totalitate. Şi-acum înţelegem de ce nu mai este Ceasul de la locul întîlnirilor bucureştenilor. Nu aduce profit… Oare Primăria Capitalei să fie aşa de săracă încît să nu-şi permită întreţinerea unui ceas stradal, care, altădată, a reprezentat ceva pentru cei care au trecut pe aici? Ar fi de dorit ca edilii actuali ai oraşului, în frunte cu Primarul General al Capitalei, să ia o decizie bună în acest sens, spre bucuria cetăţenilor, şi chiar le sugerăm să instaleze în preajma Ceasului de la Universitate vase cu flori, dacă vreun întreprinzător vrea să mulgă nişte bani din toată povestea asta… Vrem doar un singur lucru: ceasul să fie pus la locul lui şi să fie mereu în bună stare de funcţionare.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“