Ce-a căutat Ciolacu în America?
  • 05-02-2024
  • 0 Comentarii
  • 68
  • 1

România este ţara unde nu se poate păstra nici un secret şi, ca într-un cătun uitat de Dumnezeu, fiecare ştie totul despre fiecare, inclusiv visele care sînt luate drept realizări. De aceea, mijloacele de informare în masă, ca și contrariul lor, cele ticluite să-i bruieze pe curioși, au suferit o cumplită uzură morală și au ajuns la talciocul de vechituri din dosul Stației de metrou ,,Valea Cascadelor”.
Scriitorul Radu Cosașu scrie că, pe vremuri, dacă doreai să afli cîte ceva despre secretele dosite cu grijă de cenzura ceaușistă, te duceai la Bufetul ,,Sighișoara” de pe Calea Călărașilor. Așa se face că, într-o zi, pe la ora 10, cînd ciorba de burtă abia fusese luată de pe foc și mușteriii așteptau, cu o țuică dinainte, să se mai răcească nițel, s-a aflat că Brejnev tocmai făcuse infarctul acela pe care însă avea să-l facă abia spre seară, pe la 7, cînd l-a și dat gata.
Divagînd pe aceeași temă, aflați că, în toamna anului 1973, echipa de fotbal Sportul Studențesc a avut accidentul acela cumplit de pe Dealul Negru, la ieșirea din Rîmnicu Vîlcea, soldat cu moartea fundașului Liviu Colceriu și a șoferului, plus rănirea altor jucători. Și iarăși nu s-a anunțat nimic la radio și la televizor, și nici în ziarele de a doua zi. Accidentul avusese loc spre seară, imediat după meciul de la Cluj cu Universitatea, un meci slab, pe care Sportul îl pierduse cu 1-0. Și la nici o oră după nenorocire, vestea se și aflase în București. Nemaipierzînd nici o clipă, m-am dus cu un amic la sediul clubului din Regie, să aflăm amănunte. La poarta clubului deja se adunaseră cîteva zeci de oameni, mulți cu lacrimi în ochi, căci băieții de la Sportul erau vecini în partea de nord a orașului cu noi, rapidiști, giuleşteni, chitileni și cei din Bucureştii-Noi. Dar omul de la poartă nu știa nimic de nenorocire, aflase totul de la noi. Eu aflasem de la amicul, care şi el aflase de la altul, care și acela o aflase nu mai știa de unde. Sanchi, portarul clubului nu știa nimic... Ba știa, dar așa primise ordin de la Mac Popescu, să facă pe niznaiul, nu cumva să afle Nea Nicu, altfel băiat bun, dar să nu te fi prins cu vreo veste nasoală, că nu te mai spălau șapte ape.
Ce facem, nene, l-am întrebat pe amicul acela. Păi, ce să facem? Mîine-dimineață mergem în Cişmigiu și dacă n-or ști nici băieții ăia de la Colțul microbiştilor ce s-a întîmplat pe Dealul Negru, nu mai știe nimeni. Și așa a fost. Cătrăniți că bătuseră atîta drum degeaba pînă la Cluj și îndărăt, ca să ia bătaie, fotbaliștii dormeau duși în autocarul lor, o Škoda albastră cu alb. Dar adormise și șoferul, Gheorghe Curea parcă îl chema, săracul. Și cînd au ajuns în vîrful dealului, la o curbă, a luat ditamai stejarul în parbriz. Șoferul a murit primul. După el, fundașul Liviu Colceriu, împins de șofer. Aflat și el acolo, mai norocos, portarul Vasile Suciu s-a ales doar cu un picior rupt. Taman acel picior pe care, în toamna anului 1963, i-l rupsese Lovin, la Craiova, într-un meci pe care Steaua îl cîştigase și îl făcuse pe bietul Suciu, care juca la ei, să rateze participarea le Olimpiada de la Tokyo din 1964. De asemenea, în accident și alţi băieţi fuseseră răniți. Pe Liviu îl aștepta acasă băiețelul lui de 5 anișori, Liviuţă. Astăzi, la 55 de ani, cînd a început să fie moș, și-o mai aduce aminte de ta-su? Dar să vezi pătărania: și Tamango, care şedea în fața lui Colceriu, era s-o paţă. Noroc cu un coleg care l-a strigat din fundul autocarului, să-i dea ceva, și el a plecat din acel loc blestemat, căci și antrenorul Ion Voica, aflat pe locul de lîngă şofer, a fost aruncat prin parbriz și s-a ales cu capul spart. Da, dar Tamango avea să vină la Sportul abia peste cîţiva ani... Cum de se aflaseră aceste amănunte doar la cîteva ore după accident?
Pe urmă, în 1978, cu puține zile înainte de începerea Mondialelor de fotbal din Argentina, nu zici că Sportul a avut un alt accident, de data aceasta în RFG? Dar ce căutau ei acolo? Căutau, fiindcă fuseseră drăguți și îi lăsaseră pe steliști să ia Cupa României, după ce tocmai luaseră Campionatul. De aceea, fuseseră omeniți cu un turneu-șușanea în RFG, mai mult o plimbare de plăcere în care, cine voia, putea să profite și să rămînă acolo. Așadar, băieții, aflați în vacanță, călătoreau cu trenul. Lăzi cu bere și gagici în compartimente și pe coridor, matoleală și mameleală, cutare-cutare. Dar în Gara Hanovra, cînd toată echipa coborîse și trenul tocmai o lua din loc, cîțiva jucători au uitat să coboare și ei. Și cînd au făcut-o, matoli și cu nişte saboți din lemn în picioare, cîțiva s-au rănit alunecînd pe peronul gării, iar Aurică Rădulescu, fără noroc, a alunecat direct sub tren. ,,M-am nenorocit...”, a mai apucat el să spună băieților, după ce trenul trecuse, și a murit. Nu cu multă vreme înainte, într-un meci România-Iugoslavia, cînd scorul era la pauză 2-0 pentru ăia, antrenorul l-a băgat pe Aurică în locul lui Iordănescu, să joace lîngă Dobrin. Aurică a dat două goluri și i-a pasat decisiv, pentru alte două, lui Dudu Georgescu, bătîndu-i pe iugoslavi cu 4-2 și spulberînd astfel complexul nostru în fața iugoslavilor în mai toate sporturile. Și ca să încheiem, după meciul acela cu Iugoslavia de la București, ziariștii l-au întrebat pe Dobrin ce părere are despre debutantul Aurică Rădulescu. Îi prevăd un mare viitor, ar fi spus Dobrin, numai să aibă și puțin noroc, să nu se accidenteze, fiindcă talent are cu carul. N-a avut, bietul Aurică, de la moartea căruia, vara trecută, s-au împlinit 45 de ani.
Acesta este darul românilor, pe care însă n-au ştiut niciodată să-l folosească în scop personal şi naţional: acela de a afla dinainte ce urmează să li se întîmple mai tîrziu. De fapt, o premoniţie mai norocoasă decît un cîștig de milioane la loterie. Sau ce-au discutat unii, aflați la mii de kilometri, care nu se folosesc nici de satelit, și nici de undele telepatice. Cum i s-a întîmplat lui Nea Nicu în 1989, cînd generalul Iulian Vlad, pe post de Oiță năzdrăvană, i-a pus pe masă textul dactilografiat al convorbirilor ultrasecrete dintre George Bush și Mihail Gorbaciov la întîlnirea de la Malta, cînd au hotărît soarta lumii, dar și a lui. Și la fel ca Păstorul din ,,Miorița”, inexplicabil, nici Nea Nicu n-a luat vreo măsură, să-și apere pielea... Sau ca la Mondialele de rugby femei de astă-vară, din Noua Zeelandă, cînd auzeam din camera mea foarte clar ce vorbeau două arbitre cu jucătoarele. Deh, Satelitul conectat la tehnologia G7. Sau ca șansa unei doamne care s-a chinuit, toată viaţa, cu un tren care îi tot huruia prin cap, zilnic între orele 16-20. Și pe la 60 de ani, a găsit un doctor deștept, care a operat-o. Și mare i-a fost mirarea cînd, trezindu-se din anestezie, a găsit, pe noptiera de lîngă pat, un trenuleț cu două vagoane pe care doctorul i-a dat voie să-l ia acasă ca suvenir. Pentru curioşi, doamna aceea mai trăiește și astăzi.
În atare situație, cînd trecuse deja o săptămînă de la întoarcerea sa din America, Marcel Ciolacu n-a suflat un cuvînt despre natura discuțiilor purtate cu Antony Blynken și celelalte oficialități, cu ce s-a întors în bagaje și, în general, perspectivele relațiilor româno-americane. Doar generalități, cum era vremea la Washington, boala lui Biden, aiurita de Kamala, obraznicul de Muraru. Noroc cu Ion Cristoiu, Mirel Palada și H.D. Hartmann, care, invitați rînd-pe-rînd la emisiunea lui Marius Tucă, difuzată pe YouTube, ne-au lămurit așa de precis, de parcă ar fi fost și ei în delegația lui Ciolacu în America.
În primul rînd, a pretins Ion Cristoiu, Ciolacu s-a dus în America să pupe poala popii sau, ca să privim lucrurile altfel, să ia lumină, în baza unor mai vechi tradiții românești, care, de secole, îi obligau pe toți pretendenții la tronul Ţării Românești și al Moldovei să se ducă la Stambul și să cumpere sau, după caz, să cerșească domnia. Așa au ajuns domnitori, între mulți alții, Mihai Viteazul sau Alexandru Lăpușneanu. Sau venind mai spre noi, Al. I. Cuza, ajutat de masonii lui, Mareșalul Ion Antonescu, supus german, Gheorghiu-Dej sau Nea Nicu, supuși sovietici. Marcel Ciolacu ar fi al treilea demnitar român care se duce la Washington, polul de putere mondial cel mai înalt, să cerșească tronul României, după Constantinescu, Băsescu, Iohannis. Nea Nelu l-a primit cadou de la Gorbaciov, iar Năstase şi Ponta s-au dus degeaba. Asta dacă n-ar interveni vreun cataclism, vreo invazie extraterestră sau altceva care să schimbe ordinea lucrurilor la scară planetară, cum tot propovăduiește Mădălin Ionescu în emisiunea lui pe YouTube despre extratereștri și farfuriile lor zburătoare, care ne-au plantat aici acum cîteva milioane de ani și, văzînd cît a deraiat omenirea de la legile morale, e posibil să vină iarăși peste noi, să ne bage mințile-n cap cu vreun alt potop sau cutremur ca la carte. După Cristoiu, nu contează ce-au convenit americanii cu Ciolacu. Important e ce le-o fi promis omul în schimbul domniei la Cotroceni, fiindcă energia, resursele naturale, pădurile, aurul și ogoarele deja s-au dat, am cumpărat armament și vaccinuri, am acceptat să amplasăm și să finanțăm baze militare și trupe străine, ne-am amestecat ca proștii în războiul ruso-ucrainian, fără se ne gîndim ce periculos este marele Urs de la răsărit dacă îl superi...
Ce le-o fi promis Marcel Ciolacu americanilor?, s-a întrebat și analistul Mirel Palada. Ca membru de vază al PSD, el interpretează vizita lui Ciolacu dintr-un alt unghi. Anume ca o replică la vizita lui Iohannis în Africa, ceva modest și jignitor pentru orgoliul nemăsurat al neamțului. Care, e drept, vizitase și el America, dar pe vremea lui Trump, cînd îi dăruise, ca o ofrandă, gazele, aurul, metalele rare și ce i-o mai fi dus, iar acela i-a mulțumit în felul său, oferindu-i o șapcă. Fiindcă așa sînt americanii cînd te prind în gheare: ori le dai de bună-voie, ori cheamă trupele NATO să te bombardeze. Și nu l-a mai chemat niciodată la Washington. Cît despre Biden, nu știe decît să dea ordine: cumpără armament de la noi, cumpără vaccinuri, ajută-l pe Zelenski, dar nu direct, ci prin interpuși, că e sub demnitatea lui să se tragă de nas cu Iohannis. Iar acum, în loc să-l cheme în America, doar îl cunoștea, l-a chemat pe Ciolacu. Iar pe el, culmea disprețului, l-a trimis în Africa, să numere baligile elefanților. De fapt, să-i convingă pe africani să nu adere la BRICS, ci să rămînă, mai departe, în tabăra globaliştilor. Nu prin Africa poate ajunge Iohannis mare și tare în UE sau în NATO, după 10 ani de trîndăveală la Cotroceni, ci prin America, unde s-a dus Ciolacu, după ce, mai înainte, fusese în Gaza, altă lovitură în orgoliul său. Cunoscîndu-l ce răzbunător e neamțul, Mirel Palada crede că Ciolacu ar trebui să fie cu ochii-n patru de acum încolo.
Dar, chiar și așa, Iohannis, în lipsă de altceva, îl avea la îndemînă pe ambasadorul Muraru în SUA (unul dintre ,,Păduchii” Muraru, după cum i-a botezat Cristoiu), care avea misiunea să-i stea în spinare lui Ciolacu, ca să vadă și să audă cu cine se întîlnește și ce vorbește acela în America, și, după aia, să-i raporteze totul lui Iohannis. Dar nici Ciolacu nu-i făcut cu deştiu’, așa că în convorbirile sale cu Antony Blynken nu l-a luat după el și pe ambasadorul Muraru. Motiv pentru acesta să se poarte obraznic cu premierul său. Aceasta ar însemna că zilele Murarului în America sînt numărate: ori îl cheamă la București Iohannis, pentru neglijență în serviciu, ori îl dă afară Ciolacu.
Dar Ciolacu, în drumul său spre Cotroceni, are în față mari obstacole, crede profilerul H.D. Hartmann. Unul se numește Codruța Kövesi, membru de frunte al mișcării globaliste de la noi, care încă n-a făcut vreo vizită la Washington, unde șeful ei, Sörös, este mare și tare, în timp ce mișcarea BRICS este un copil care abia învață să meargă. Cu tripleta malefică Băsescu-Iohannis-Kövesi, întinsă pe 30 de ani, chiar că se alege praful de România.
Celălalt obstacol este George Simion, de departe, liderul mișcării suveraniste și naționaliste de la noi, parte integrantă a suveranismului și naționalismului la scară planetară. Dacă va ști să atragă și celelalte forțe naționaliste, în frunte cu Diana Şoşoacă şi mulți alții, care se trezesc la viață, sînt șanse mari ca el să fie viitorul nostru președinte. Deja multe țări din UE şi NATO și-au exprimat dorința să o pornească pe drumul acesta: Italia, Olanda, Turcia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Austria. Tabăra globalistă a rămas doar cu Germania, Franța, România. Partidul România Mare, înființat şi condus de Vadim în 1991, a fost prima mișcare politică de la noi care a pornit pe acest drum. Și Adrian Năstase era străbătut de aceleași gînduri naționaliste, dar în anul 2004, oculta mondială, găsindu-l pe nemernicul de Băsescu, a vrut altfel. Apoi Liviu Dragnea și Dan Diaconescu, pe care i-au băgat la pușcărie. Va reuși George Simion?
PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite