
- 09-06-2021
- 0 Comentarii
- 719
- 0
Inițiativa
președintelui SUA și viitoarea întîlnire de la Geneva a celor doi președinți,
care va avea loc în16 iunie, ridică două întrebări. În primul rînd: care este
motivul acestei întîlniri? În al doilea rând: care ar putea fi rezultatul
întrevederii? Prima întrebare comportă alte necunoscute. Cine, din partea
inițiatorilor, are nevoie mai mult de o astfel de întîlnire? Elita conducătoare
americană, Statele Unite ca putere, sau Biden personal?
Este dificil să
ne așteptăm la un val de simpatie pentru Rusia, de la oricare dintre ei, ceea
ce înseamnă că interesul este pur mercantil. În mod obiectiv, America are
nevoie de o dezvoltare calmă a relațiilor cu Rusia. Americanii nu pot
reglementa în mod autocratic relațiile internaționale, iar vechiul model al
celor doi poli și rivalitatea lor limitată pare a fi cel mai bun exemplu de
relații internaționale care a existat vreodată.
În ultimul secol și jumătate, lumea a trecut atît de faza multipolarității – înainte de primul război mondial, între primul și al doilea război mondial, cît și de faza existenței unei lumi bipolare (1945-1990) și de cea a unipolarității (1990-2014). Sistemul internațional multipolar a condus la două războaie mondiale: cel unipolar – la creșterea incontrolabilității în lume, în timp ce sistemul bipolar a oferit un echilibru general, o stare stabilă. În teorie, americanii ar trebui să-și dorească astăzi să revină la starea de fapt de înainte de 1985, înainte ca incontrolabilitatea născută din polul american să nu le provoace daune ireparabile. Cu toate acestea, ei nu vor face acest lucru, pentru că ar însemna recunoașterea propriului faliment în rolul de concurenți pentru rolul „singurei superputeri globale”. Psihologic, pentru americani, acest lucru este inacceptabil, pentru ei este o predare, pentru care nu sînt pregătiți. Statele Unite și-a pierdut superioritatea în ceea ce privește armele strategice, dar nici acest lucru nu este important: astăzi, Statele Unite, spre deosebire de anii 1990, nu guvernează lumea și nu pot reglementa toate conflictele cu maturitate în propriul beneficu. Provocarea pe care Uniunea Sovietică a lansat-o Americii înainte de 1985 a fost înlocuită de provocările a cel puțin trei noi centre de putere, parțial economice, parțial militare: China, care se află pe primul loc în lume, amenințarea terorismului islamist și concurentul economic al SUA, Europa. Și mai este și Rusia. Toate acestea pe fondul slăbiciunii politice interne mascate a administrației Joe Biden.
Desigur, Partidul Democrat are majoritate în cele două camere ale Congresului, dar acest partid nu este unit. Aripa sa postmodernă, care dintr-un anumit motiv se numește ,,stînga”, nu a primit practic nimic în împărțirea victoriei în 2020, iar nemulțumirile persistă. Forța democratică, reprezentată de un conglomerat de grupuri pestrițe (de la LGBT la Antifa) este dornică de un protest continuu, afirmîndu-l ca un mod de viață. Grupurile de interese din spatele conducerii Partidului Democrat nu își doresc ca America să fie singura superputere, ci ca lumea întreagă să li se subordoneze în mod direct. În cele din urmă, au nevoie de Biden ca executor al voinței lor. Totuși, Biden i se pare că a venit să-și împlinească destinul și nu să împlinească voința altcuiva. A fost făcut președinte datorită imaginii afișate, aceea a „somnorosului Joe”, potrivită pentru rolul șefului de stat.
Puterea Partidului Democrat în sine nu este atît de necondiționată pe cît ar putea părea: de la o treime pînă la 40% dintre alegătorii americani nu cred în onestitatea alegerilor de anul trecut. Cel puțin 22 de state din 50 manifestă scepticism cu privire la acțiunile guvernului federal. Partidul Republican este încă consolidat în jurul lui Trump. De fapt, anunțînd că „ideea supremației albe” este „terorismul intern” și pentru Statele Unite este mai periculoasă decît „statul islamic”, Biden a recunoscut aproape deschis că Trump și republicanii îl îngrijorează mai mult decît tot terorismul agregat.
Nimeni nu știe cu
adevărat să facă față tuturor acestor probleme. Chiar dacă Biden crede că
administrația sa se poate descurca, își dă seama că nu va putea gestiona totul
dintr-o dată. Orice ar fi proclamat în discursurile oficialilor, confruntarea
cu Rusia pare a fi cea mai puțin semnificativă în acest context. Pentru Biden
există tentația de a obține succes în acest domeniu, care ar putea fi prezentat
drept succesul său personal și, în același timp, de a obține un răgaz pentru a
schimba echilibrul armelor strategice în favoarea Americii.
Întrebarea este
ce se poate și ce nu se poate realiza la reuniunea de la Geneva? Nu poate
deveni Yalta, Potsdam, Helsinki sau Reykjavik. Dacă putem conta pe ceva, atunci
mizăm pe unele acorduri privind mecanismele de interacțiune care au fost
distruse în ultimii ani. Cu toate acestea, acesta nu este un răgaz. Iar Biden
are nevoie de un răgaz.
Se spune adesea
că Statele Unite se pot baza pe un fel de „calmare” în relațiile cu Rusia pentru a se confrunta cu
China. Cu toate acestea, pentru Biden, poate, altceva este mai important
astăzi: consolidarea Europei și Americii, eliminarea amenințărilor interne la
adresa puterii lor în cele trei direcții:
• Din partea susținătorilor lui Trump
și a „rasismului alb”;
• Din presiunea de bază a votului
pentru democrați și „rasismul negru”;
• Din grupurile superioare, axate pe
limitarea lui Biden la rolul de „bunic somnoros”.
Pentru aceasta, este posibil ca președintele SUA să fie nevoit să stabilizeze relațiile cu Rusia. Și aici există cel puțin două întrebări. În primul rînd: din ce poziții în relațiile cu Federația Rusă este pregătit Biden să se retragă? În al doilea rînd: au existat vreodată cazuri în istorie cînd Statele Unite și-au respectat pe deplin acordurile cu cineva?
1.9 C