Privind pe micul ecran spre țara vecină, Ucraina, unii dintre noi ne amintim că evenimentele care acum se desfășoară la granița noastră au ,,poposit” altădată și la noi în țară. Atunci, Craii de la răsărit ne-au spus ,,Bine v-am găsit!”, așa cum se știe, cu ,,harașo tovărășie”.
Păstrez în minte, din vremea copilăriei, imagini din cel de-al II-lea război mondial, care aveau să mă marcheze pentru toată viața. De pildă, îmi amintesc de doi soldați nemți, bucătarii Șo și Sepi, care își instalaseră bucătăria în curtea noastră, unde preparau mîncarea pentru soldații care plecau sau veneau de pe front. Zilnic, cei doi aduceau cîte o vacă, desigur, luată din sat, o legau de un stîlp, apoi o împușcau în cap. Pe fruntea ei apărea o pată neagră și, curios, vaca stătea nemișcată. Cădea de pe picioare doar atunci cînd, probabil, își dădea sufletul. N-am înțeles niciodată de ce, după aceea, legau ugerul vacii de un stîlp și priveau, cu un aer nătîng, cum se scurgea laptele din el, iar în balta albă care se forma, nemții își spălau cizmele. Plîngeam de mila bietei vaci, dar nu aveam puterea să fug, ,,spectacolul” mă împietrea, și el se repeta mereu...
Războiul era în toi, iar noi nu aveam cu ce să ne îmbrăcăm, fiindcă ne țineam hainele ascunse, ca să nu ne fie luate. Toți soldații nemți aveau atîrnat de gît cîte un bidonaș cu miere de albine, din care gustau mereu cîte o linguriță, probabil, pentru ,,a prinde” puteri...
Noapte de noapte, avioanele aduceau moarte, iar zgomotul lor – marș funebru – , îl ,,trezeau” pe Chopin din tenebre.
În fiecare dimineață, cald sau frig, la fîntîna din curte, nemții se spălau pînă la brîu, apoi își lustruiau cizmele, se pieptănau, după care luau micul dejun, de la care nu lipsea... mierea de albine. În comparație cu soldații nemți, cei din trupele ruse erau murdari, neîngrijiți și plini de păduchi, pe care ni i-au ,,împrumutat” cu generozitate. Cizmele lor erau veșnic pline de noroi, de abia le mai trăgeau după ei.
Evenimentele din Ucraina mă întorc cu gîndul la noaptea de coșmar care și-a pus pecetea pe destinul familiei mele, cînd ,,pălăriile cu pene de cocoș” au ocupat Ardealul de Nord. Din acel moment, vorbirea în ungurește era obligatorie, în școală predîndu-se limba maghiară. Vinovatul principal pentru această dramatică întorsătură a sorții a fost, pentru noi, ,,Diktatul de la Viena”, de la 30 august 1940, prin care partea de nord a Transilvaniei a fost smulsă României și predată Ungariei horthyste. ... Am avut o casă mare și frumoasă, prăvălie, lăptărie și cîrciumă, tată, mamă, două femei ca ajutoare în gospodărie, și, apoi, aproape totul a dispărut în ceață...
TIMPUL, rînd pe rînd, îți ia tot ce ți-a dăruit de-a lungul anilor. Privindu-te în oglindă, găsești o străină și, întorcîndu-te în TRECUT, Îi mulțumești lui Dumnezeu pentru ce ți-a dăruit. Adică, VIAȚA care – bună sau rea – E A TA!
LILIANA TETELEA