Ce ne faci tu nouă, Banciule!
  • 09-11-2020
  • 2 Comentarii
  • 50
  • 2

Am ezitat îndelung dacă este oportun să scriu iarăși despre Radu Banciu. Ce-i drept, o mai făcusem pe la începutul verii, dar acea referire de doar cîteva rînduri era mai mult efectul unui puseu emoțional, tradus într-un post-scriptum la un material mai amplu consacrat jubileului de 30 de ani al revistei noastre. Dar, să-i dedic un articol întreg, era parcă prea mult, neuitînd inamiciția noastră din anii anteriori, cînd, pe unde ne prindeam, ne-o trăgeam la gioale. El la ,,B1-TV”, noi în Revista ,,România Mare”. Mai ceva ca frații Nunweiller III și IV sau ca numiții Topor de oase și Săpăligă, o armată de sangvinari de la o cunoscută echipă de fotbal bucureșteană, care, din cauza lor, s-a pricopsit cu porecla de ,,Cîinii Roșii”.

Și nu că începuse să ne obsedeze, dar, realmente, Radu Banciu, care își bătea joc de toată lumea, devenise un odios universal și calul de bătaie în mai multe emisiuni satirice la radio și la televizor. În acest context, se zvonise că Mihai Bendeac făcuse bani frumoși tot căznindu-se să-l imite pe individ care, pe unde intra cu privirea aia fixă și vorbirea mai specială – că era băcănie, frizerie sau cîrciumă –, era luat la palme și picioare-n dos. Precum nefericitul Turturel al lui Caragiale, și el gazetar monden, dar în alte vremuri și undeva prin fundul Moldovei. Mai mult chiar, odată, strecurat, nu se știe cum, în ,,Bulandra”, actorii l-au dibuit și au pus piciorul în prag: ,,Ori îl dați pe nesuferitul ăsta afară, ori nu mai jucăm!”. Desigur, Bendeac exagera tot pedalînd pe cinismul teleastului nostru, chiar dacă regulile care guvernează estetica umorului clasic merg în aceeași direcție, scopul fiind obținerea de efecte maxime din comicul de situație sau comicul de limbaj.

Dar, asta era demult și doar paseiștii mai pot fi iertați că au rămas înțepeniți în vremurile lor de glorie. Totul este imuabil în lumea aceasta și toate au un sfîrșit, după cum și un început. Prin urmare, și Radu Banciu s-a schimbat, că n-o fi vreun supraom. Și dacă regretatul Tribun nu se mai află printre noi, să se lupte cu revizionismul maghiar atît de idiot, cine credeți că s-a aplecat să ridice sabia naționalismului românesc, rămasă fără stăpîn? Eu, unul, cel puțin, nu mă așteptam la o asemenea metamorfoză din partea Banciului, căci, pînă atunci, seară de seară, căzuse în stereotipie tot risipindu-se cu toate căcățișurile care au proliferat în lumea televiziunii și, în general, în toată societatea dîmbovițeană atît de superficială și înclinată spre țigănie. Odată, chiar am dat piept cu el pe Calea Victoriei și, dacă n-ar fi cît malu’, nu m-aș fi sfiit să-i bag un dești în burtă: ,,Amice, lasă parașutele și travestiții în seama lui Capatos. Și dacă tot îți place să spui adevărul, ocupă-te de politicienii ăștia nenorociți!”. Acu’ n-am pretenția că s-ar fi luat după mine, dar uite-l cum și-a găsit locul de frunte în presa românească, unde au rămas prea puține caractere care să lupte pentru cauza Ardealului. În afară de el, de celălalt Radu, Moraru, de Mircea Badea și de Victor Ponta, cine mai are curajul să demaște malversațiunea criminală născocită de liberali și de ambasadorul american, numită ,,Afacerea Covid”, aducătoare de bani mulți în buzunarele ticăloșilor? Dar Victor Ponta nu se pune, că nu e ziarist.

Dar, să revenim la chestie, vorba unui înțelept de altădată, care nu văd cum are să se mai nască în vremurile noastre. Cum ziceam, pe la începutul verii, i-am dedicat lui Radu Banciu cîteva rînduri bine-meritate, fiindcă le împușcase cîteva peste bot udemeriștilor. Dar să vedeți că, imediat, ca un băiat-salon care se pretinde, ne-a și mulțumit în felul său, adică rostind la ,,B1-TV” cîteva cuvinte frumoase la adresa revistei noastre, că mai mult nu putea, fiindcă nu e de capul lui. Mi-au dat lacrimile la 11,30 noaptea și m-am pomenit vorbind de unul singur, ,,Ce-mi faci tu mie, Banciule!”, precum Moromete care, însă, era înconjurat numai de proști și n-avea cu cine vorbi. Dar, la mine a fost altceva: auzindu-mă din camera ei, nevastă-mea s-a mirat, ,,Cu cine vorbești, dragă?”. Și am început un scurt dialog prin pereți. ,,Cum cu cine? Cu Radu Banciu”. Și mi-a trîntit-o: ,,E-he, te-ai sclerozat, băiete, nu mai ai scăpare...”.

Radu Banciu dă bine pe stică, fiindcă, între altele, îi place adevărul și are damblaua de a-i spune boului că e bou și că are muierea curvă. Iar politicianului că e un imbecil netratabil. Ajungînd în acest punct, ne-am putea gîndi că eroul nostru a tras cu ochiul la alții, cum ar fi pamfletarul Tudor Arghezi. Ceea ce, firește, n-ar fi o crimă, căci politicianul român, de ieri și de azi, dacă nu-l înjuri de gîții mă-sii și nu-l mînjești cu rahat de sus pînă jos, nu-și mai aduce aminte de unde a plecat și ce a promis alegătorilor. Așa cum a făcut deunăzi cu alde Velescu, Aurescu, Vasilescu, Despescu și alte căpetenii ale poliției române (instituție care nu mai merită respectul nostru sub forma majusculei inițiale) și pe care nu i-a scos din ticăloși, nemernici, lepădături, bandiți, analfabeți. Păi, ce respect să mai merite generălimea și colonelimea polițienească dacă, toată ziua, îi vezi bot în bot și cu laba în buzunarul interlopilor țigani? Mai degrabă, poliția română și-ar schimba numele în poliția țigănească. Dar, în cazul acesta, normal ar fi ca doar țiganii să le achite salariile și pensiile uriașe. Prin anii ’90, apărea la București ziarul ,,Ora”, scos pe banii lui Viorel Cataramă, liberal get-beget. Și ziarul acela născocise o rubrică de succes: ,,Capitala cotropită de țigani”. Acum, lucrurile au degenerat în asemenea hal, încît Televiziunea Națională ar putea să înființeze o emisiune cotidiană, ,,România cotropită de țiganii interlopi apărați de poliție”. Dîndu-i dreptate lui Vadim cînd scria: ,,România este țara unde polițiștii aleargă după țigani, nu să-i aresteze, ci ca să împartă prada cu ei”. Astăzi nu mai e nici un secret pentru nimeni, căci presa își face datoria, că adevăratele preocupări ale poliției sînt altele decît apărarea cetățenilor plătitori de taxe și impozite tot mai multe și mai grele: traficul de droguri și de carne vie; permise auto pe șpăgi; furtul de mașini din Occident și înmatricularea lor în România; informarea și protejarea bandelor de spărgători care operează prin Europa; proliferarea clanurilor de interlopi care și-au împărțit fiecare oraș, fiecare cartier, fiecare stradă.

,,Sîntem cu ochii pe voi!”, avea să declare, deunăzi, cu o emfază pompieristică, așa-zisul ministru de Interne, mesajul său însemnînd, de fapt: ,,Stați liniștiți, voinicilor. Poliția română vă priveghează dorindu-vă tot binele din lume!”. În atare situație, este greu de crezut că, în ziua de azi, mai întîlnești în poliție superinteligențe care să rezolve chiar și cele mai complicate enigme. Reali sau ficțiuni, de-ai altora sau de-ai noștri, alde Sherlock Holmes, Maigret, Poirot sau Ceacanica au fost polițiști atomici în sensul clasic al cuvîntului. Prin urmare, niște mintoși și morali pînă-n măduva oaselor, constituiți ca dușmani de moarte ai infractorilor. Niște cetățeni onorabili, care-și respectau uniforma și statutul de adevărați apărători ai legii. Și mai greu de imaginat este scena cînd o minte luminată precum chiposul Gheorghe Cambrea (alias comisarul Miclovan) ar putea linge o bere la ,,Capșa” alături de jegosul Biciurligă sau de Lăscărică.

Revenind la personajul nostru, atipic și dugos în trecut, acum s-a dat de trei ori peste cap și uite că s-a găsit cineva care să scrie cu simpatie despre el. Poate un alt ciudat. Pentru că pare tipul de om care n-a zîmbit niciodată și n-a știut de glumă. Precum Băsescu, care n-a iertat pe nimeni niciodată. Da, dar Băse nu e om. Era greu să ni-l închipuim pe Radu Banciu îmbrățișîndu-și nevasta și sărutîndu-și copiii pe obrăjori, cum se zice că făcea pînă și crudul Jack Spintecătorul, cînd se întorcea din incursiunile sale nocturne prin ceața londoneză.

Cu toate acestea, mie Radu Banciu îmi este simpatic. Pentru că are tupeu și nu se sfiește să-i spună ministrului Justiției că patronează Mafia, sau liderului unor minoritari că e un ticălos. Da, îmi este simpatic tipul, pentru că i-a făcut de tot rahatul pe ierarhii din polițiune, laolaltă cu cei bisericești și din parchete, poate pentru că s-a gîndit și la scena aceea imposibilă cînd un justițiar de superlasă ar putea sta la o bere cu un cimpanzeu.

Tot urmărindu-i emisiunea de la 5 la 6, ținută la postul ,,Look-TV”, pe teme eminamente fotbalistice, am constatat că și alți oameni au început să-l placă pe Radu Banciu, dovadă mesajele pe care i le trimit on-line, și el se angajează în dialog. Personal, deși comparația mi se pare cam forțată, dar alta n-am găsit, Radu Banciu începe să aducă tot mai mult cu Ion al Glanetașului. Care, după primul volum, se profila ca un mizerabil, fiindcă, după ce-l jefuise pe socru-său, o chinuise pe biata Ana, împingînd-o la suicid. (Replica ,,De ce nu putem trăi și noi ca oamenii, Ionică?”, mi se pare cea mai tragică din literatura noastră.) Dar, spre sfîrșitul cărții, haimanaua se reabilitează spectaculos, nu numai în ochii învățătorului Herdelea, dar și ai noștri, arătînd că, totuși, este și el om, are slăbiciuni, o iubește pe curviștina de Florica, dînd dracului pămîntul lui Vasile Baciu, dar și viața, căci, vorba altui personaj tragic de la noi, dacă dragoste nu e, nimic nu e. Aia e!

În încheiere, vreau să-i pun o întrebarea ardeleanului nostru. Știm că este îndrăgostit, fără speranțe, de frumoasa și mai tînăra sa colegă de la ,,Digi”, Simona Țăranu, a spus-o chiar el, cu gura lui. Care, pe deasupra, îi mai este și vecină, două etaje mai sus, cîntă la pian și are un Bichon mic, frumos și dulce ca un bombon. Ei, bine, deși amîndoi sînt căsătoriți, cît crede bietul om că mai poate rezista fără mîngîierile ei adultere?

Și dacă nu l-am epuizat pînă peste poate, îl mai rog ceva: care este capitala următoarelor țări: Bhutan, Brunei și Kîrgîstan și ce limbă se vorbește în Slovenia?


PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite