.jpg)
- 26-02-2021
- 0 Comentarii
- 329
- 0
Eu sînt o albină ce din amar culege
nectar. Uneori, îl ofer în dar, ca pe un mărgăritar. În suflet am sădit un
trandafir, cu spin din suspin și cu fine petale, pe care le pictez discret în
alb, negru, violet, roșu, galben și albastru, roz, auriu, portocaliu... Și
într-o clipă, culorile se preschimbă în izvoare de puritate, sobrietate,
resemnare, dragoste, gelozie, liniște, fantezie, vis și feerie, speranțe și
veselie. Curgînd pe-a vieții vale, izvoarele astfel născute spală pe rînd, minciuna,
ranchiuna, răutatea, invidia, gelozia și prostia.
Prietenii cei mai buni îmi sînt
versurile pe care le scriu. Nu e meritul meu, ci ajutorul lui Dumnezeu, pentru
ca în ele să înflorească pacea și iubirea noastră.
Făcînd semnul divin și bînd din Izvorul
de Apă Vie ce curge din Sfînta Liturghie, cu prietenii mei călătoresc prin
întregul Univers, uriaș tablou ,,pictat” de Creator. Poposim pe Pămînt, pe Ape,
în Lună și Stele, în Soare și în Grădina nemuritoare. Comparație să fac,
coborîm puțin în Iad. Urcăm apoi pe scară, în Primăvară, cînd baierele iernii
se desfac, lăsîndu-le Naturii și Omului puterea să renască.
,,În raze vii de soare fereastra-și
scînteiază
Minunea de podoabă ce-a prefăcut-o
toată
În cîmp cu flori de stele și frunze-n
joc de rază; -
Începe-o dimineață de iarnă grea,
bogată. –
Sclipește-n soare geamul, dar
dintr-un colț tresare
De parcă-i prinsă-n tremur o
ramură-nstelată,
De lîngă ea în lacrimi alunecă o
floare –
Și-ncet, încet, podoaba e rîu de
lacrimi toată.
Dar într-un colț rămas-a un petic alb
de gheață,
Asupră-i cerceveaua stă cruce
păzitoare,
Pe cînd zvîntata sticlă în soare se
răsfață
De parcă n-a fost martor atîtui plîns
de floare”
(Elena Farago)
Un prieten drag
mie, perușul din colivie, binecuvîntat de Dumnezeu cu grai, este o picătură din
Rai. Porumbeii sînt și ei prietenii mei. Zilnic vin în stol la geam pentru
hrană și-mi ciugulesc boabe din palmă. Darul lor? În zbor, ca o cruce,
porumbelul aminte îmi aduce să mă închin Semnului Divin. El îmi va da
încrederea fără de care cum aș urca Zidul vieții oare?
Pentru prietenul meu OM, sper să nu devin pom uscat, de fructe devastat. La ușa mea, rar omul mai bate, dar nu mă tem de singurătate: Dumnezeu este în toate.
LILIANA TETELEA
-2.6 C