Ce mă definește
  • 26-02-2021
  • 0 Comentarii
  • 329
  • 0

Eu sînt o albină ce din amar culege nectar. Uneori, îl ofer în dar, ca pe un mărgăritar. În suflet am sădit un trandafir, cu spin din suspin și cu fine petale, pe care le pictez discret în alb, negru, violet, roșu, galben și albastru, roz, auriu, portocaliu... Și într-o clipă, culorile se preschimbă în izvoare de puritate, sobrietate, resemnare, dragoste, gelozie, liniște, fantezie, vis și feerie, speranțe și veselie. Curgînd pe-a vieții vale, izvoarele astfel născute spală pe rînd, minciuna, ranchiuna, răutatea, invidia, gelozia și prostia.

Prietenii cei mai buni îmi sînt versurile pe care le scriu. Nu e meritul meu, ci ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca în ele să înflorească pacea și iubirea noastră.

Făcînd semnul divin și bînd din Izvorul de Apă Vie ce curge din Sfînta Liturghie, cu prietenii mei călătoresc prin întregul Univers, uriaș tablou ,,pictat” de Creator. Poposim pe Pămînt, pe Ape, în Lună și Stele, în Soare și în Grădina nemuritoare. Comparație să fac, coborîm puțin în Iad. Urcăm apoi pe scară, în Primăvară, cînd baierele iernii se desfac, lăsîndu-le Naturii și Omului puterea să renască.

,,În raze vii de soare fereastra-și scînteiază

Minunea de podoabă ce-a prefăcut-o toată

În cîmp cu flori de stele și frunze-n joc de rază; -

Începe-o dimineață de iarnă grea, bogată. –

 

Sclipește-n soare geamul, dar dintr-un colț tresare

De parcă-i prinsă-n tremur o ramură-nstelată,

De lîngă ea în lacrimi alunecă o floare –

Și-ncet, încet, podoaba e rîu de lacrimi toată.

 

Dar într-un colț rămas-a un petic alb de gheață,

Asupră-i cerceveaua stă cruce păzitoare,

Pe cînd zvîntata sticlă în soare se răsfață

De parcă n-a fost martor atîtui plîns de floare”

(Elena Farago)

Un prieten drag mie, perușul din colivie, binecuvîntat de Dumnezeu cu grai, este o picătură din Rai. Porumbeii sînt și ei prietenii mei. Zilnic vin în stol la geam pentru hrană și-mi ciugulesc boabe din palmă. Darul lor? În zbor, ca o cruce, porumbelul aminte îmi aduce să mă închin Semnului Divin. El îmi va da încrederea fără de care cum aș urca Zidul vieții oare?

Pentru prietenul meu OM, sper să nu devin pom uscat, de fructe devastat. La ușa mea, rar omul mai bate, dar nu mă tem de singurătate: Dumnezeu este în toate.


LILIANA TETELEA

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite