Așadar, am fost în Germania. Una dintre cele mai profunde călătorii ale vieții mele, în care am avut întîlniri și convorbiri de o importanță remarcabilă pentru viitorul României. Între acestea, la loc de cinste, figurează dialogurile cu primarul Berlinului, dl. Eberhard Diepgen, și cu primarul Bonnului, dl. Ulrich Hauschild. Aici, la Bonn, aveam să-mi văd cu ochii un vis vechi, din copilărie. Încă din 1965, de pe cînd am citit prima monografie consacrată lui Ludwig van Beethoven (de A. Alșvang, un evreu rus cu totul minunat), carte tradusă la noi în 1961, am dorit să vizitez casa în care s-a născut marele om. În mintea mea îmi propuneam să o duc acolo și pe mama. Dar nu s-a putut. N-aveam bani. Nu vă spun de cîte ori am citit cartea lui Alșvang. Și „Marile epoci creatoare”, de Romain Rolland. Și alte tipărituri închinate lui Beethoven. Și de cîte mii de ori i-am ascultat muzica. Am avut, în adolescență, 4 idoli, ca 4 coloane ale unui templu: Eminescu, Napoleon, Goethe și Beethoven. Ei m-au făcut om. I-am divinizat. Respiram prin ei, trăiam prin ei cele mai romantice elanuri, doream să le semăn, să fac ceva frumos și durabil pentru semenii mei. „Un diamant se șlefuiește la lumina altui diamant” – scria Heine. Cîtă nevoie au tinerii de modele! Mă refer la adevăratele modele, nu la anturajul rău, care poate distruge fondul bun al „zeului în mugur” care e copilul (Emerson). Ani de zile am visat să pun piciorul în cămăruța scundă, cu tavanul înclinat, în care, la 16 decembrie 1770, o Maria-Magdalena dădea naștere unui înger. În sfîrșit, idealul mi s-a împlinit! La insistențele mele, făcute încă de la București, gazdele germane au inclus în programul vizitei la Bonn și o deplasare la Casa Beethoven. Ce sanctuar! Ce minunăție! Îmi venea să plîng. În cămăruța propriu-zisă, nimeni nu putea intra, era prea șubredă, așa că muzeografii au așezat un cordon de protecție. Dar tot m-am postat în cadrul ușii mici și am făcut niște fotografii. În general, camerele epocii erau liliputane, fiindcă înșiși oamenii erau scunzi – așa îmi spunea consilierul nostru de la Bonn, Nikolaus Kleininger, care m-a avertizat că am să fiu dezamăgit, așa cum fusese el la Weimar, unde tavanul este la fel de jos, fiindcă Goethe era destul de mărunt în raport cu media de înălțime pe care o are rasa umană după 200 de ani. Nu am fost, însă, deloc dezamăgit, dimpotrivă. Am văzut, acolo, originalele tuturor portretelor celebre ale lui Beethoven. Am văzut și două șuvițe din părul lui (cum mai văzusem și la Viena, în 1979 și 1987, după care au dispărut). Ghida ne spune ceva terifiant: analizate cu mijloacele științei moderne, firele de păr tăiate din bogata coamă a acelui leu, care se prăpădise de ciroză la numai 56 de ani și 3 luni, dovedeau o intoxicație cu plumb! De ce? Fiind destul de strîmtorat financiar (toată viața a dus grija zilei de mîine), Beethoven mînca, îndeosebi, pește din Dunăre, dar fluviul era poluat, în permanență, datorită țevilor de plumb ale canalizării Vienei. Asta i-a provocat, sau i-a agravat ciroza acestui om foarte plăpînd, care pare uriaș doar în poze și statui, în realitate avînd doar... 1,56 metri înălțime. Acum sînt fericit. Am o stare de bine, pe care vreau să o împărtășesc tuturor. I-am văzut și camera în care s-a născut, la Bonn, dar și mormîntul, la Viena, unde am depus flori proaspete. De ce e Beethoven atît de important pentru Europa Unită? În primul rînd pentru că el este un geniu tutelar al acestui leagăn al civilizației. În al doilea rînd, fiindcă a scris finalul Simfoniei a IX-a, în Re, cunoscut sub numele de „Oda Bucuriei”; inițial, poemul lui Schiller, pe care Beethoven l-a imortalizat într-un cor polifonic grandios, se intitula „Oda Libertății”. Poate că la Bucurie se ajunge numai prin Libertate. Bijuteria muzicală a devenit, între timp, Imnul Europei Unite: „Slavă ție, stea curată/ Voie bună pe pămînt/ Astăzi noi sîntem prieteni/ Soli din rai cu soare sfînt/ Raza ta adună iară/ Pe popor lîngă popor”... Nu știam încă ce imn poate întrece, în frumusețe și măreție, „Marseilleza”, de anonimul Rouget de Lisle, care a scris și muzica, și versurile. Acum știu, acesta e „Oda Bucuriei”, de genialii Beethoven și Schiller. Personal, trăiesc în cultul lui Beethoven, capodoperele de referință fiind „Pastorala”, „Romanța în fa major pentru vioară și orchestră”, „Imperialul”...
Iată de ce e mare Germania. Iată de ce e unică Europa.   Iată de ce vreau ca toți românii mei să circule, în libertate și cu fonduri suficiente, prin burgurile și cetățile continentului, să viziteze tot ce e mai frumos, să intre în catedrale, să hrănească porumbeii din piețe, să vadă locurile unde au trăit și au creat marii oameni ai lumii. Noi facem parte din Euro­pa, în mod organic. Dar trebuie să ne purtăm ca atare și să ne accepte toți. Habar n-aveți ce îngrozitor de rău ne fac nouă, tuturor românilor, țiganii care ucid, violează, tîlhăresc, cerșesc. A cere înțelegere, la nesfîrșit, pentru asemenea fărădelegi, pe motiv că sînt și ei oameni, e ca și cum am accepta ca într-o biserică, alături de sfinți și arhangheli, să stea, cu drepturi egale, și dracii. Isus a fost blînd ca un porumbel, desigur, dar să nu uităm că a venit un moment cînd a pus mîna pe bici și i-a izgonit din templu pe zarafi și farisei.
Prin urmare, ce legătură este între Imperiul Roman și Ludwig van Beethoven? Una singură, durabilă, indestructibilă: continuitatea de civilizație a bătrînului continent. Putem fi europeni, fără a renunța la calitatea noastră de români. Putem trăi în Europa Unită, fără a pierde România. În fine, putem fi compatrioți – ca europeni – cu Homer, Horațiu, Dante, Shakespeare, Rembrandt, Kant (cel care a formulat, pentru prima oară, denumirea „Statele Unite ale Europei”), Mozart, Balzac, Goya, Napoleon și alte genii ale Europei. Eu nu fac parte din categoria de „yes-mani”, pentru care gîndesc alții. Eu vreau să înțeleg, să judec, sau, cum spunea Tudor Arghezi, „Aș vrea să pipăi și să urlu: este!”. Începe să mi se ia un văl de ceață de pe ochi. Nava spațială a lumii merge înainte. Odată cu anul 2000 s-a intrat într-o nouă Epocă din Istoria Umanității. Noi, clasa politică, avem datoria să conducem luntrea țării, pe apele învolburate ale vremii, cu prudență, cu înțelepciune, cu clarviziune. Haideți să optăm pentru concordie, belșug și lumina culturii – nu pentru maghernițe, vrajbă, mizerie. Nu de alta, dar România e singura țară din lume care are, în denumirea sa, numele maicii Rome...
Sfîrșit
CORNELIU VADIM TUDOR
(„România Mare”, 24 martie 2000)