Cavoul în formă de cabină telefonică
  • 17-07-2020
  • 0 Comentarii
  • 70
  • 2

Acum cu nu știu cîți ani în urmă, mă aflam într-un grup care însoțea pe ultimul drum o rudă apropiată. Era o zi de toamnă tristă, cu o ploaie rece și niște nori care stăteau să cadă peste noi. De la poarta cimitirului, unde, sub streașina unui monument, așpteptau nemișcați mai mulți cerșetori, se deschidea o alee largă, pardosită cu nisip și pietriș. Imediat, în dreapta, se făcea o alee mai îngustă străjuită de morminte pe ambele părți. În stînga, alta. În față, biserica. Lîngă biserică, îți atrăgea privirea un cavou ca o cabină telefonică ceva mai mare, cu pereți formați din dreptunghiuri de sticlă prinse între ele cu vergele metalice nichelate. Ațintindu-mi privirea, am remarcat o statuie de femeie, lucru neobișnuit, căci, de obicei, monumentele funerare sînt amplasate în afara cavoului. M-am apropiat să privesc mai atent interiorul. Drept în față, rezemată de perete, crucea moartei – Liliana Pârjol, 1948-1971. În stînga ei, două catrene-epitaf cam tîmpite informau că biata femeie murise din facere. În dreapta, o fotografie de la nuntă, mărită, cu o mireasă, desigur moarta, mirele, nașii și alți cîțiva, cu toții zîmbitori și nebănuind ce va urma. O masă din fier forjat și niște flori din plastic. În dreapta cavoului, cum te uitai, o bancă dată cu var. Cum se întîmplă adesea cînd contemplăm un peisaj sau un interior, mă implic și intru virtual în cavou. Mă așez pe bancă și mă uit la statuie. Este, de fapt, un bust de femeie tînără, nici frumoasă, nici urîtă, cu părul puțin ondulat, sprîncenele și bulbul ochilor reprezentați în manieră clasică, fără conturarea kitchistă a irisului și a pupilei, așa cum sînt busturile din ciment ale scriitorilor din Cișmigiu, cu Alexandru Sahia purtînd doar rame de ochelari. Dar, melodrama începe în momentul cînd descopăr ceva terifiant, și aproape că îngheț: femeia cioplită în marmură albă este îmbrăcată cu o ie adevărată din pînză albă și cusută cu floricele roșii. Urmează a doua lovitură: la gît poartă un lănțișor cu o cruciuliță din aur. Mă dau un pas înapoi cu gînd să mai zăbovesc pînă dezleg și celălalt mister: bine, am văzut statuia, dar unde este moarta? Mă întorc și văd că grupul nostru se oprise în apropiere, și o groapă abia săpată aștepta să o înghită pe ruda mea. Mă apropii și mă uit iarăși pe geam. Moarta, cum se obișnuiește, era zidită bacovian într-un sarcofag din cărămizi și ciment și pe care mă așezasem crezîndu-l o bancă. Tulburat, o iau la picior și ajung la locul îngropării. Preotul își făcea datoria – Doamne miluiește! Doamne miluiește! – agitînd cădelnița din care se prelungea un fir subțire de tămîie. Dar eu mă gîndeam că dacă lumea cealaltă este lîngă noi, cum se spune, un univers paralel, ce-o fi zis, dac-o fi zis, nefericita de Liliana văzînd versurile acelea idioate, dar mai ales statuia cu ie și lănțișor de aur...

Peste ani și ani, aflîndu-mă într-un spital, m-am trezit vecin de pat cu un popă bătrîn și, din vorbă-n vorbă, am aflat că oficiase și în cimitirul unde se afla cavoul acela din sticlă și nichel. Și luîndu-mi toate precauțiile, l-am întrebat ce știe despre cavou. Surprinzător, în ciuda vîrstei, știa destule. Anume că răposata Liliana nu era o oarecare. Fată educată, știa limbi străine și publica versuri. De aceea, sub o formă sau alta, cu siguranță că s-ar fi jenat de spectacolul grotesc pus pe seama ei, cu ia și celelalte, și ar fi protestat. Cît privește soțul, după anul de văduvie, s-a recăsătorit, și-a luat fiica și a emigrat în Australia. Dar părinții ei au rămas pe loc și, în fiecare duminică, veneau la cimitir și îngrijeau cavoul. Într-o zi, însă, au avut un șoc: cineva, poate vreunul din cerșetorii care se adăposteau în cimitir, a spart un gemuleț și a furat lănțișorul, salvînd-o, în cele din urmă, pe biata femeie de la un ridicol etern. Și înțelegînd parțial situația, părinții au pus geamul la loc, dar nu și un alt lănțișor la gîtul fiicei lor.

PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite