După 1989, în presa românească a explodat pur și simplu moda dezvăluirilor culese din arhive și din depozite de documente – situație posibilă datorită desecretizării unor înscrisuri din perioada comunistă și abilității unor cercetători sau oameni de condei de a descoperi și valorifica materiale ascunse pînă atunci ochiului public. Fără a ne aventura în acest domeniu – altul este scopul acestui material – să amintim măcar doi reprezentanți ai acestui mod de interpretare a trecutului ascuns milioanelor de locuitori, aducînd la lumină fapte, imagini din Istoria Țării, pentru o mai bună cunoaștere a oamenilor și epocii în care aceștia și-au trăit viața: istoricul Traian Troncotă și jurnalistul de investigații Mihai Pelin.

Cu o sută și ceva de ani înainte situația era alta. În afara unor documente oficiale care oglindeau epoca în care fuseseră emise, încă două căi narative veneau să ne transmită realitatea acelor vremi – cu oameni și întîmplări prinși în jocul fatal al vieții și al morții – memoriile (sau în altă formă: jurnale, amintiri) și corespondența. Despre cea din urmă, corespondența, cînd îi descoperim amploarea și ritmul, acum, în mileniul III, cînd telefonul și alte forme moderne de comunicare ne înlesnesc legăturile interumane, ni se pare incredibil fenomenul sutelor de scrisori trimise între fel și fel de oameni, la care, de multe ori, răspunsul sosea chiar a doua zi!

O exemplificare masivă a procedeului epistolar ne pune în față scriitorul Eugen Teodoru – și nu oricum, ci cu scrisori elaborate de anumite personalități și în anumite condiții politice și sociale. Iată concretizarea celor de mai sus: epistolele sînt, în majoritatea lor, provenite de la Casa Regală a României și de pe căi diplomatice, precum și de la unele instituții ale vremii, iar perioada de timp care se reflectă în aceste înscrisuri (fie oficiale, fie particulare), acoperă un spațiu destul de mare – de la Alexandru Ioan Cuza la Carol al II-lea (1926).

,,Din scrinurile regilor”, volum care ne surprinde prin abordarea unor perioade efervescente din Istoria României, dar nu descrise ca atare, cu elemente constitutive ale faptelor și oamenilor epocii, ci prin cuvîntul epistolar, căruia i se alătură, acolo unde evenimentele o cer – pagini suculente din corespondența diplomatică sau din documente emise de organele Statului în niște condiții cu încărcătură istorică și social dramatică.

În 347 de pagini cartea tratează 115 subiecte (titluri), multe dintre ele avînd legătură fie de cronologie istorică, fie de linia continuă a evoluției unor personaje în timp și spațiu. După ce citești în întregime textele atîtor și atîtor corespondențe (Doamne, uite cum privim noi, prin intermediul acestor scrisori, în sufletele și în conștiința unor semeni de-ai noștri, de cel mai înalt rang social, la vremea lor!), încercînd să ieși din sfera eterogenului în care se succed evenimentele oglindite prin epistole, te simți un pic dezamăgit și, parcă, vinovat de intimitățile la care ai fost martor involuntar, din afara buduarului. De fapt, în linii mari, multe dintre aventurile unor membri ai Casei Regale sau ai camarilei le cunoaștem – ca istorie – acum, însă, avem privilegiul de a ne delecta cu o serie de întîmplări trăite de către unele fețe regești din România monarhică, „deconspirări” care pun într-o tușă de umbră groasă portretul moral al acestora (poate că era mai bine să nu le fi cunoscut!).

Cum de-au ajuns aceste epistole în mîinile și sub ochii scriitorului Eugen Teodoru? Ne explică autorul în Cuvînt înainte, din care reproducem: ,,Cu mai mult de un deceniu în urmă, am avut revelația unui material extrem de viu, luxuriant, puternic în conținutul său, reprezentînd drumul direct către o lume secretă, care, o foarte îndelungată vreme, nu a putut fi cunoscută publicului. La plecarea ei din țară, familia de Hohenzollern n-a mai atribuit nici un interes acestor hîrtii, scrisori, memorii și corespondențe, lăsîndu-le în clădirile pe care le-a părăsit, în clipa cînd și-a înțeles misiunea istorică încheiată, cum însuși actul de Abdicare grăia”. Pentru a completa acest tablou, vin cu un detaliu: printre alte funcții pe care le-a îndeplinit de-a lungul vieții, conform Dicționarului general al literaturii române, (secretar literar la ansamblul ,,Ciocîrlia”, redactor la televiziune, redactor la revista MAI ,,Pentru Patrie” etc.), Eugen Teodoru a fost o vreme și redactor-șef la revista Arhivelor Statului, un loc potrivit pentru revelația descrisă în ,,Cuvînt înainte”.

Important pentru noi, cititorii de astăzi și iubitorii de istorie, în special, nu este modul de documentare al autorului, ci faptul că avem în față un instrument de lucru, o adevărată radiografie a Monarhiei autohtone, cu faptele ei bune, dar și cu viciile unor membri ai Casei Regale, care au cîntărit serios în formarea unei atitudini ostile în rîndul poporului (bineînțeles, acolo unde informațiile au putut ajunge la cititorul de rînd – Măria sa, Poporul Român).

Toate piesele din carte sînt documente autentice, sînt ca niște părți vii dintr-un întreg masiv, despicat din cînd în cînd fie de cataclisme naturale sau umane, fie de comportamentul inadecvat al unui membru marcant al societății. Oricum, reînvierea unor tablouri din Istoria României antebelice și postbelice chiar prin portretele de cenușă ale unor membri ai Casei de Hohenzollern, ne dezvăluie o parte din culisele conducerii țării noastre, aruncînd vălul de pe multe secrete și manifestări intime, chestiune imposibilă în cazul în care, și în prezent, România ar fi avut statut de Monarhie.

Pentru a nu omite un lucru important pe parcursul acestui material trebuie să semnalez de la început conceptul inspirat prin care autorul, pînă să abordeze subiectul propriu-zis, cu prezentarea și comentarea unor documente originale, face un fel de introducere, de punere în temă asupra a ceea ce urmează, de multe ori acele rînduri se transformă în adevărate rezumate ale unui important subiect de istorie, care oferă textului ce urmează girul și conotația realului. Cred că fără aceste mici ,,lecții” de istorie trăită, tema generală era săracă, și înțelegerea contextului în care au avut loc aceste evenimente ar fi suferit de o oarecare inadverdență în urmărirea ,,poveștii”.

Mă bucur pentru că volumul se deschide cu un subiect cu proiecție luminoasă în Istoria modernă a României – ,,Mărturii despre Cuza”. Cred că fiecare român știe cine este Alexandru Ioan Cuza (sau ar trebui să știe). Cartea de Istorie (ce-i drept, intrată acum într-un con de umbră, în viziunea ,,globaliștilor” interesați numai de ce le oferă Google) l-a așezat definitiv pe domnitorul Cuza în Panteonul figurilor și personalităților luminoase ale acestui Neam. Din cînd în cînd, revistele de istorie ne mai aduc în prim-plan chipul Domnitorului și faptele cu ecou perpetuu de la 24 ianuarie 1859. În atare condiții, ce s-ar mai putea spune (și scrie) despre primul domnitor al României? Iată că se mai poate. Chiar dacă ceea ce aflăm din ,,Scrinurile regilor” nu este un material inedit, inedit este modul în care cititorul ia la cunoștință despre eveniment, adică Eugen Teodoru ne prezintă originalul documentelor care au generat acțiuni determinante pentru viața lui Cuza, cît și pentru dezvoltarea istorică și socială a României.

Episodul prezentat este unul tragic din viața Domnitorului Cuza – viața acestuia în exil, după lovitura de stat din februarie 1866, și încercările ex-domnitorului de a reveni în Țara pe care o croise și o pornise pe făgașul unui stat modern. Nu dorea să revină ca Domnitor, ci doar ca simplu cetățean român, doar ca să poată muri în pămîntul natal. Cum a reacționat Regele Carol I vom afla în episodul următor. Pînă atunci, însă, să evidențiem faptul că Eugen Teodoru a prefațat întîmplarea cu Al.I.Cuza cu reproduceri din literatura vremii despre Domnitor și tragica lui soartă, aducînd în prim-plan scrieri de referință, de Nicolae Iorga: ,,Au și alte popoare oameni mari, poate mai mari decît noi, cu toate că cu greu ar afla cineva în rîndul suveranilor din a doua jumătate a Secolului al XIX-lea o atît de frumoasă figură ca a lui Cuza”; Mihail Kogălniceanu: ,,Cît va avea țara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină ce va avea va fi aceea a lui ALEXANDRU IOAN CUZA”; Dimitrie Bolintineanu: ,,Trageți hora mare, mare”; Gh. Baronzi: ,,Călcarea de la Palat”, din care reproduc prima strofă: ,,Ale nopții valuri negre pe pămînt se coborîse,/Clopotul în vînt suna,/Anunțînd în Capitală ora tristă ce venise/Pe trădare a deștepta”.

(va urma)

GEO CIOLCAN

 ,,Din scrinurile regilor”, Editura Paul Editions