
- 06-05-2021
- 0 Comentarii
- 535
- 0
După 1989, în presa românească a explodat pur și
simplu moda dezvăluirilor culese din arhive și din depozite de documente –
situație posibilă datorită desecretizării unor înscrisuri din perioada comunistă
și abilității unor cercetători sau oameni de condei de a descoperi și
valorifica materiale ascunse pînă atunci ochiului public. Fără a ne aventura în
acest domeniu – altul este scopul acestui material – să amintim măcar doi
reprezentanți ai acestui mod de interpretare a trecutului ascuns milioanelor de
locuitori, aducînd la lumină fapte, imagini din Istoria Țării, pentru o mai
bună cunoaștere a oamenilor și epocii în care aceștia și-au trăit viața:
istoricul Traian Troncotă și jurnalistul de investigații Mihai Pelin.
Cu o sută și ceva de ani înainte situația era alta.
În afara unor documente oficiale care oglindeau epoca în care fuseseră emise,
încă două căi narative veneau să ne transmită realitatea acelor vremi – cu
oameni și întîmplări prinși în jocul fatal al vieții și al morții – memoriile
(sau în altă formă: jurnale, amintiri) și corespondența. Despre cea din urmă,
corespondența, cînd îi descoperim amploarea și ritmul, acum, în mileniul III,
cînd telefonul și alte forme moderne de comunicare ne înlesnesc legăturile
interumane, ni se pare incredibil fenomenul sutelor de scrisori trimise între
fel și fel de oameni, la care, de multe ori, răspunsul sosea chiar a doua zi!
O exemplificare masivă a procedeului epistolar ne
pune în față scriitorul Eugen Teodoru – și nu oricum, ci cu scrisori elaborate
de anumite personalități și în anumite condiții politice și sociale. Iată
concretizarea celor de mai sus: epistolele sînt, în majoritatea lor, provenite
de la Casa Regală a României și de pe căi diplomatice, precum și de la unele
instituții ale vremii, iar perioada de timp care se reflectă în aceste
înscrisuri (fie oficiale, fie particulare), acoperă un spațiu destul de mare –
de la Alexandru Ioan Cuza la Carol al II-lea (1926).
,,Din scrinurile regilor”, volum care
ne surprinde prin abordarea unor perioade efervescente din Istoria României,
dar nu descrise ca atare, cu elemente constitutive ale faptelor și oamenilor
epocii, ci prin cuvîntul epistolar, căruia i se alătură, acolo unde
evenimentele o cer – pagini suculente din corespondența diplomatică sau din
documente emise de organele Statului în niște condiții cu încărcătură istorică
și social dramatică.
În 347 de pagini cartea tratează 115 subiecte
(titluri), multe dintre ele avînd legătură fie de cronologie istorică, fie de
linia continuă a evoluției unor personaje în timp și spațiu. După ce citești în
întregime textele atîtor și atîtor corespondențe (Doamne, uite cum privim noi,
prin intermediul acestor scrisori, în sufletele și în conștiința unor semeni
de-ai noștri, de cel mai înalt rang social, la vremea lor!), încercînd să ieși
din sfera eterogenului în care se succed evenimentele oglindite prin epistole,
te simți un pic dezamăgit și, parcă, vinovat de intimitățile la care ai fost
martor involuntar, din afara buduarului. De fapt, în linii mari, multe dintre
aventurile unor membri ai Casei Regale sau ai camarilei le cunoaștem – ca
istorie – acum, însă, avem privilegiul de a ne delecta cu o serie de întîmplări
trăite de către unele fețe regești din România monarhică, „deconspirări” care
pun într-o tușă de umbră groasă portretul moral al acestora (poate că era mai
bine să nu le fi cunoscut!).
Cum de-au ajuns aceste epistole în mîinile și sub
ochii scriitorului Eugen Teodoru? Ne explică autorul în Cuvînt înainte, din
care reproducem: ,,Cu mai mult de un deceniu în urmă, am avut revelația unui
material extrem de viu, luxuriant, puternic în conținutul său, reprezentînd
drumul direct către o lume secretă, care, o foarte îndelungată vreme, nu a
putut fi cunoscută publicului. La plecarea ei din țară, familia de Hohenzollern
n-a mai atribuit nici un interes acestor hîrtii, scrisori, memorii și
corespondențe, lăsîndu-le în clădirile pe care le-a părăsit, în clipa cînd și-a
înțeles misiunea istorică încheiată, cum însuși actul de Abdicare grăia”. Pentru
a completa acest tablou, vin cu un detaliu: printre alte funcții pe care le-a
îndeplinit de-a lungul vieții, conform Dicționarului general al literaturii
române, (secretar literar la ansamblul ,,Ciocîrlia”, redactor la televiziune,
redactor la revista MAI ,,Pentru Patrie” etc.), Eugen Teodoru a fost o vreme și
redactor-șef la revista Arhivelor Statului, un loc potrivit pentru revelația
descrisă în ,,Cuvînt înainte”.
Important pentru noi, cititorii de astăzi și
iubitorii de istorie, în special, nu este modul de documentare al autorului, ci
faptul că avem în față un instrument de lucru, o adevărată radiografie a
Monarhiei autohtone, cu faptele ei bune, dar și cu viciile unor membri ai Casei
Regale, care au cîntărit serios în formarea unei atitudini ostile în rîndul
poporului (bineînțeles, acolo unde informațiile au putut ajunge la cititorul de
rînd – Măria sa, Poporul Român).
Toate piesele din carte sînt documente autentice,
sînt ca niște părți vii dintr-un întreg masiv, despicat din cînd în cînd fie de
cataclisme naturale sau umane, fie de comportamentul inadecvat al unui membru
marcant al societății. Oricum, reînvierea unor tablouri din Istoria României
antebelice și postbelice chiar prin portretele de cenușă ale unor membri ai
Casei de Hohenzollern, ne dezvăluie o parte din culisele conducerii țării
noastre, aruncînd vălul de pe multe secrete și manifestări intime, chestiune
imposibilă în cazul în care, și în prezent, România ar fi avut statut de
Monarhie.
Pentru a nu omite un lucru important pe parcursul
acestui material trebuie să semnalez de la început conceptul inspirat prin care
autorul, pînă să abordeze subiectul propriu-zis, cu prezentarea și comentarea
unor documente originale, face un fel de introducere, de punere în temă asupra
a ceea ce urmează, de multe ori acele rînduri se transformă în adevărate
rezumate ale unui important subiect de istorie, care oferă textului ce urmează
girul și conotația realului. Cred că fără aceste mici ,,lecții” de istorie
trăită, tema generală era săracă, și înțelegerea contextului în care au avut
loc aceste evenimente ar fi suferit de o oarecare inadverdență în urmărirea
,,poveștii”.
Mă bucur pentru că volumul se deschide cu un
subiect cu proiecție luminoasă în Istoria modernă a României – ,,Mărturii
despre Cuza”. Cred că fiecare român știe cine este Alexandru Ioan Cuza (sau
ar trebui să știe). Cartea de Istorie (ce-i drept, intrată acum într-un con de
umbră, în viziunea ,,globaliștilor” interesați numai de ce le oferă Google) l-a
așezat definitiv pe domnitorul Cuza în Panteonul figurilor și personalităților
luminoase ale acestui Neam. Din cînd în cînd, revistele de istorie ne mai aduc în
prim-plan chipul Domnitorului și faptele cu ecou perpetuu de la 24 ianuarie
1859. În atare condiții, ce s-ar mai putea spune (și scrie) despre primul
domnitor al României? Iată că se mai poate. Chiar dacă ceea ce aflăm din
,,Scrinurile regilor” nu este un material inedit, inedit este modul în care
cititorul ia la cunoștință despre eveniment, adică Eugen Teodoru ne prezintă
originalul documentelor care au generat acțiuni determinante pentru viața lui
Cuza, cît și pentru dezvoltarea istorică și socială a României.
Episodul prezentat este unul tragic din viața Domnitorului Cuza – viața acestuia în exil, după lovitura de stat din februarie 1866, și încercările ex-domnitorului de a reveni în Țara pe care o croise și o pornise pe făgașul unui stat modern. Nu dorea să revină ca Domnitor, ci doar ca simplu cetățean român, doar ca să poată muri în pămîntul natal. Cum a reacționat Regele Carol I vom afla în episodul următor. Pînă atunci, însă, să evidențiem faptul că Eugen Teodoru a prefațat întîmplarea cu Al.I.Cuza cu reproduceri din literatura vremii despre Domnitor și tragica lui soartă, aducînd în prim-plan scrieri de referință, de Nicolae Iorga: ,,Au și alte popoare oameni mari, poate mai mari decît noi, cu toate că cu greu ar afla cineva în rîndul suveranilor din a doua jumătate a Secolului al XIX-lea o atît de frumoasă figură ca a lui Cuza”; Mihail Kogălniceanu: ,,Cît va avea țara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină ce va avea va fi aceea a lui ALEXANDRU IOAN CUZA”; Dimitrie Bolintineanu: ,,Trageți hora mare, mare”; Gh. Baronzi: ,,Călcarea de la Palat”, din care reproduc prima strofă: ,,Ale nopții valuri negre pe pămînt se coborîse,/Clopotul în vînt suna,/Anunțînd în Capitală ora tristă ce venise/Pe trădare a deștepta”.
(va urma)
GEO CIOLCAN
,,Din scrinurile regilor”, Editura Paul Editions