Casa care nu mai e
  • 16-03-2021
  • 0 Comentarii
  • 270
  • 0

De multe ori stau și mă gîndesc cu nostalgie la grădina din copilărie. La casa în care am crescut, casă modestă de la țară, dintr-un sat cu oameni harnici și voioși, puși mereu pe glume din orice. Iar cînd cineva se afla la necaz, cu mic, cu mare, toți săreau numaidecît să dea o mînă de ajutor. Îmi amintesc cum, odată, un sătean ce trecea pe lîngă poarta noastră, a început să strige cît îl țineau puterile că ne-a luat foc casa... Era o toamnă ploioasă și friguroasă, iar noi făcuserăm un foc atît de zdravăn, încît flăcările țîșneau în afară, învăluind acoperișul, și așa destul de firav. Cu gălețile cu apă, în mare grabă, am urcat în pod și am reușit să stingem flăcările care ne-ar fi lăsat fără acoperiș deasupra capului. Între pereții acestei case ne împărtășea mama gîndurile ei, de femeie încercată greu de nedreptățile vieții. Că nu i-a fost ușor, sărmana: rămasă văduvă mult prea devreme, a trebuit să se îngrijească de cei șapte copiii, încă mititei, fără nici un sprijin din partea cuiva. Nu știu dacă mama s-a ridicat vreodată de la masă cu burta plină... Cu siguranță că nu! Dar cu ochii plini de lacrimi, da. Toți cei din casă am trăit la fel. Viața noastră a fost aceeași, fără ca vreunul dintre noi să fi fost favorizat mai mult sau mai puțin de mama. Și, chiar dacă ar fi vrut, n-ar fi avut cum s-o facă, deoarece sărăcia nu-i dădea pace...

Astăzi, ajuns la vîrsta senectuții, după ce fiecare dintre noi ne-am făcut un rost, m-am trezit că am rămas fără casa și, mai ales, ogada fermecată a copilăriei, locul unde, cînd am început să merg copăcel, îmi împleticeam picioarele prin nalba înaltă pînă la brîu... Și asta s-a întîmplat pentru că unii dintre frați, gîndind că totul li se cuvine, le-au vîndut fără să le fi păsat de sentimentele mele față de acest sat mirific, blagoslovit de Dumnezeu. Așa că, dintr-odată, m-am trezit fără casa părintească. Acum, casa în care m-am născut și în care am copilărit s-a dărîmat, în locul ei fiind construită o alta nouă, cea care este astăzi și care nu ne mai aparține... De aceea mă încearcă o mare tristețe. Îmi amintesc de plimbările pe care le făceam de multe ori, zilnic, pînă la pîrîu, cînd ascultam și luam aminte la tot ce îmi înveselea inima și sufletul. Pentru că, de felul meu, am fost un copil trist. Am suferit cînd a murit tata..., cînd a plecat unchiul în armată. Am suferit cînd am pățit accidentul. N-a fost vina cuiva, totul s-a întîmplat dintr-o joacă de copii. Și nu că ar fi fost vorba de vreun pariu, între mine și Nicu al lui Ghiuș, pe o bască de nuci, cum lansase vorba Vasile al lui Ghiță Rusu. Toți trei ne-am cățărat pe acel stîlp de înaltă tensiune, din Talpău, ca să vedem de la înălțime cum apune soarele, și-apoi să ne lăudăm la școală cît de voinici am fost – fără să știm cît de primejdios este să atingi un fir de curent electric. Iute de picior cum eram, numaidecît i-am întrecut pe ceilalți doi, trezindu-mă în perimetrul morții nevăzute... De acolo mi se trag toate necazurile vieți. Toate dramele prin care aveam să trec pînă în prezent. Și am învins, zic eu, în ciuda gradului de handicap pe care l-am căpătat. Dar rănile din suflet mi s-au adîncit parcă mai mult de cînd am primit vestea că frații mei au înstrăinat casa noastră. Acum, la bătrînețe, nu ne mai putem întoarce acolo, să depănăm amintiri despre cei pe care i-am cunoscut la vremea noastră și care de mult sînt oale și ulcele...

Grădina, însă, era oaza mea de liniște, cea care îmi oferea gura de oxigen de care aveam nevoie în clipele de depresie cumplită... De cîte ori m-au încîntat atunci, în copilărie, cîntecul păsărilor și mîngîierea vîntului, cînd mama mă lua cu ea la muncă și mă punea în trocuță, la umbra butucului de vie, să adorm...

Am iubit ograda copilăriei pentru toate cîte mi le-a oferit în anii aceia. Mama, însă, ca o leoaică s-a luptat vîrtos pentru noi toți... A dorit cu tot dinadinsul ca neamul nostru să nu fie umilit. Toate acestea aveam să le înțeleg odată cu trecerea anilor...

Grădina copilăriei și casa vor rămîne veșnic vii în amintirea mea și le voi pomeni cu drag cîtă vreme voi trăi. Și dacă se va găsi careva să le refacă așa cum erau odinioară, îi voi fi recunoscător... Pentru că aici am trăit cele mai frumoase clipe din viață, aici mi-am scris primele stihuri. Iar din aceste locuri minunate, unde am crescut sub privirea unei mame văduve și extrem de sărace, am plecat, într-o bună zi, spre lumea necunoscută a Bucureștilor...

ION MACHIDON,

președintele Cenaclului ,,Amurg sentimntal”

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite