CAREI – ULTIMA BRAZDĂ ELIBERATĂ
  • 22-10-2024
  • 0 Comentarii
  • 129
  • 0

 (80 de ani de la eliberarea Transilvaniei)


23 august 1944 –
în viziune paralelă
Întoarcerea armelor împotriva fostului aliat – Germania nazistă –
și trecerea de partea alianței antigermane, avînd în frunte Uniunea Sovietică, fapt realizat de România prin lovitura de stat de la 23 august 1944, a creat două situații inedite, paralele, care, puse în antiteză, relevă momentul special în are se afla țara noastră. Pe un plan – privit prin prisma României – actul de la 23 august 1944 însemna ruperea militară (și, în consecință, și pe alte planuri) de Germania lui Hitler și, simultan, alăturarea lîngă coaliția antihitleristă, avînd ca obiectiv eliberarea țării și recuperarea Transilvaniei de Nord de la Ungaria; pe alt palier – cel privit din punctul de vedere al intereselor URSS – pentru sovietici a însemnat scoaterea unui inamic din luptă. Aceste două interpretări au devenit cauze generatoare de noi situații, în special pe front, înscriindu-se ca o mare surpriză pentru partea română, care se credea de-acum egală noului partener și aliat – fostul dușman de pînă mai ieri, Uniunea Sovietică.
Emoțiile au apărut la cîteva zile de la data-reper, 23 august 1944, cînd Guvernul nou instalat, condus de  generalul Constantin Sănătescu, s-a trezit la realitate din euforia inițială, constatînd că URSS, la cererea lui Stalin, tergiversa oficializarea noului statut al României, care urma după ce s-ar fi semnat Convenția de Armistițiu dintre URSS și România. Deși delegația României (prințul Barbu Știrbey, comunistul Lucrețiu Pătrășcanu – ministrul Justiției în noul Guvern de la București – și țărănistul Ghiță Popp) sosise de mai multe zile la Moscova, a fost ținută în stand-by pînă la data de 12 septembrie 1944, cînd, la Moscova a fost semnată Convenția de Armistițiu cu Națiunile Unite, act care, într-un plan mascat, fixa România, din acel moment, în sfera de influență (și nu numai) sovietică, mai bine zis – stalinistă.
Tergiversarea semnării acestui document important nu a fost făcută la întîmplare, deoarece în cele trei săptămîni scurse de la actul 23 august, Uniunea Sovietică a devenit stăpîna României, ocupînd Capitala, și – culmea! – considerîndu-ne în acest timp inamici – soldații români de pe linia frontului (abandonați de Comandantul lor suprem de atunci, regele Mihai, care fugise din București, împreună cu regina mamă, la un conac din comuna Dobrița, județul Gorj), au fost tratați drept prizonieri de război (140.000), deportați în Siberia, de unde puțini s-au mai întors acasă, după ani buni de  prizonierat.
Atîta timp cît Armistițiul nu fusese semnat și, pe cale de  consecință, România era considerată o țară inamică, Armata Roșie a pricinuit pierderi grele trupelor noastre, provocînd și diferite acte de indisciplină pe teritoriile românești pe care le „eliberau”.
Apropo de comportamentul de învingători al soldaților sovietici, marele actor Constantin Tănase a prins în numai cîteva versuri situația critică în care se afla România imediat după „predarea” acesteia de către noul regim de la București în mîinile Armatei Roșii. Catrenul sună astfel: „Era rău cu der, die, das/Dar mai rău cu davai cias/De la Nistru pîn la Don/Davai cias, davai palton/ Davai cias, davai moșie/Harașo tovărășie!”.
Condiții dure pentru România
Bucuria semnării Convenției de Armistițiu, de la Moscova, din noaptea de 12/13 septembrie 1944, dintre Guvernul român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit al Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte, în cele 20 de puncte prevedea condiții grele pentru țara noastră. Iată o parte dintre acestea:
- recunoașterea anexiunilor sovietice din vara anului 1940;
- plata despăgubirilor de război – 300 de milioane de dolari (în diferite produse);
- asigurarea libertății de mișcare pentru trupele sovietice pe teritoriul României;
- suportarea costurilor întreținerii trupelor sovietice de ocupație sau aflate în tranzit;
- participarea României cu cel puțin 12 divizii în luptele împotriva Germaniei;
- arestarea și pedepsirea criminalilor de război.
În avantajul nostru, în Convenție era stipulată nulitatea Arbitrajului (Diktatului) de la Viena, de la 30 august 1940, și restituirea Transilvaniei, sau a celei mai mari părți a ei (o decizie definitivă asupra acestui punct urmînd a se lua la Conferința de Pace de la Paris).
Ca o concluzie la semnificația Convenției de Armistițiu pentru România, prin interpretarea ei abuzivă, URSS a intervenit în mod direct în multe probleme interne ale țării noastre, precum: instaurarea cenzurii asupra presei și telecomunicațiilor; navele Marinei Regale Românești au fost preluate cu forța de sovietici. La numai cîteva luni de la semnarea acestui document, Moscova impunea instaurarea primului guvern majoritar comunist la București (6 martie 1945, guvernul condus de Petru Groza). Totuși, în contextul unei subordonări totale a unor state din Europa, Uniunii Sovietice, în special prin instalarea Armatei Roșii în aceste țări, România este un caz excepțional – trupele sovietice retrăgîndu-se din România în anul 1958, în timp ce în celelalte țări socialiste de pe continent s-au retras abia după 45 de ani, ca urmare a schimbărilor politice și sociale din aceste state și a dezmembrării URSS (decembrie 1991).
Jocul cu Transilvania
În timp ce războiul înainta spre vest, frontul fiind mereu în mișcare, Uniunea Sovietică, fiind sigură de cîștigarea acestui conflict armat, își permitea anumite jocuri de culise, în special spre a ține în șah două țări interesate de a stăpîni același teritoriu : România și Ungaria, în relația lor cu Transilvania. Pentru a le putea dirija pe amîndouă, cu toate că la acel timp doar România trecuse de partea sa, în timp ce Ungaria lupta, în continuare, alături de Germania, Moscova a folosit – în afara armei de pe frontul real – arma șantajului. Totuși, pînă la acțiunea lui Stalin în această stratagemă de „amețire” a dușmanului, trebuie să amintim și de jocul de glezne a lui Churchill, care a introdus în Convenție problema Transilvaniei, acesta imaginînd o presiune asupra Ungariei spre a determina desprinderea ei, într-un termen rezonabil, de Germania. Astfel momeala aruncată, cele două state vecine vor putea fi exploatate în favoarea Marilor Puteri pînă la un anumit punct.
În curînd, în contextul loviturii de stat de la București, din 23 august 1944, cîștig de cauză asupra viitoarei soluții a Transilvaniei a avut Uniunea Sovietică, Stalin dirijînd operațiunea „Transilvania – la România”. De altfel, încă din 1941, Stalin hotărîse ca Transilvania să revină României, ca drept „pedeapsă” pentru Ungaria care se alăturase pactului Anticomintern (pactul anticomunist încheiat la data de 25 noiembrie 1936, între Germania Nazistă și Japonia Imperialistă). După război, cînd istoricii au avut acces la arhive, au descoperit un document din iunie 1944 (deci, înainte de momentul 23 august), din care s-a putut constata că o comisie specială sovietică, avîndu-l în frunte pe cunoscutul diplomat Maxim Litvinov, i-a înaintat lui Stalin o notă detaliată, intitulată „Despre Transilvania”, în care erau propuse trei soluții referitoare la viitorul acestui teritoriu:
1. Transilvania dată Ungariei;
2. Transilvania dată României;
3. Transilvania – stat independent.
Citind cele de mai sus constatăm cinismul și aroganța Marilor Puteri cînd decid ele însele soarta unui vast teritoriu de 44.000 de kilometri pătrați și cu o popuație de 2.628.238 de locuitori care se unise cu România la 1 decembrie 1918, act de voință parafat prin tratate și recunoașteri internaționale. Acum, cînd războiul se apropia la final și, mai ales, în urma actului voluntar săvîrșit de România la 23 august 1944, eveniment insolit ce a scurtat cel de-al II-lea Război Mondial cu șase luni, se găseau state care să joace la ruletă teritorii aparținînd, oficial, României. În sensul arătat mai sus s-a exprimat și Litvinov, care propunea (și mai „diplomatic”) un alt scenariu vizavi de Transilvania postbelică: constituirea unui stat independent pus sub protecția URSS! Iată și argumentul diplomatului sovietic (să recunoaștem – o încercare de șantaj ordinar): „Controlul asupra noului stat ne-ar permite să intensificăm presiunile noastre atît asupra  Ungariei, cît și asupra României și să le împiedicăm pe una și pe alta să intre în vreo combinație ostilă nouă”.
Pînă la urmă Stalin a fost mai pragmatic (a se citi mai „hoț”) decît toți,  gîndind că Transilvania de Nord ar putea fi folosită ca mijloc de presiune asupra Ungariei, cît și a României. Cum? Printr-o politică abilă Budapesta ar putea fi ademenită să obțină o parte din acest teritoriu, pe partea cealaltă, Bucureștiul era amenințat că va... pierde o parte din Transilvania! După cum vom vedea, toate scenariile diabolice care se țeseau pe seama Transilvaniei s-au năruit sub asaltul impetuos al Armatei Române care, luptînd de data aceasta pentru eliberarea de sub jugul maghiar a Transilvaniei Române, a românilor asupriți secole întregi de Imperiul Austro-Ungar, apoi de Ungaria, deși cu sacrificii umane însemnate, a reușit, la 25 octombrie 1944, eliberarea ultimei brazde de pămînt românesc – orașele Satu Mare și Carei.
Eliberarea Ardealului de Nord-Vest
În timp ce mai-marii diriguitori ai operațiunilor militare ce se desfășurau pe teritoriul României, în toamna anului 1944, puneau la cale modul cum să împartă Transilvania (cea ocupată de Ungaria) după eliberarea acesteia, Armata Română împreună cu trupe din Armata Roșie au inaugurat o nouă etapă de luptă în vederea eliberării acestui teritoriu românesc de sub ocupația hortysto-hitleristă. Această etapă se va încheia la 25 octombrie 1944 odată cu eliberarea localității Carei și cu ieșirea forțelor principale ale Armatei noastre de operații peste frontiera de stat cu Ungaria, luptînd în continuare pentru eliberarea și a altor teritorii: ungar, austriac, cehoslovac – pînă la victoria finală – 9 mai 1945. Prin eliberarea întregului teitoriu românesc de sub ocupația hortistă-hitleristă, la 25 octombrie 1944, se anula astfel nedreptul Diktat de la Viena din 30 august 1940.
Concepția acestei operații, declanșate la 6 octombrie 1944 (după unele date, la 9 octombrie), prevedea încercuirea și nimicirea trupelor hortysto-germane din partea de nord a Transilvaniei și din zona orașului maghiar Debrețin de către trupele române (Armatele 1 și 4) în cooperare cu trupele sovietice (Frontul 2 ucrainean). Operația de amploare concepută astfel purta denumirea operația „Debrețin”, cu Frontul 2 ucrainean care a acționat cu forțele sale principale pe direcția Debrețin, Nyiregyhaza, Csop; în rîndul acestor forțe au acționat și 5 divizii românești. Cu forțele de la aripa dreaptă, Frontul 2 ucrainean a primit misiunea de a acționa în Podișul Transilvaniei pe direcția generală Cluj-Carei. Alături de Armatele 7, 27 de gardă și 40 sovietice, pe această direcție a luptat și Armata 4 română inițial cu 11, apoi cu 8 divizii. La aceeași operație, la aripa stîngă a frontului, Armata 46 sovietică și  Armata 1 română cu 4 divizii au dezvoltat ofensiva spre cursul mijlociu al Tisei.
Deși inferioară ca efective în raport cu armatele sovietice, trupele române  (Armata 1 și 4) au acționat la nord de Carpații Meridionali și la vest de Carpații Occidentali pe un front de 900 de km (la începutul lui septembrie 1944), 200 km (la 26 septembrie) și 120 km (la 12 octombrie) pătrunzînd în dispozitivul de luptă germano-ungar 350 de km. Fixarea și urmărirea inamicului în interiorul arcului carpatic pe direcția Brașov-Cluj-Carei a înlesnit ofensiva armatelor sovietice în Carpații Orientali, spre Tîrgu Mureș, Dej și Satu Mare.
La 8 octombrie, comandantul Armatei 4 române a transmis corpurilor de armată ordinul din care reieșea că „Armata trece la atacul general în dimineața de
9 octombrie, concomitent cu ofensiva forțelor aliate de la dreapta și stînga sa cu efortul de-a lungul căii ferate Cîmpia Turzii-Cojocna”. Începea astfel operația „Cluj”, care avea drept obiectiv startegic eliberarea părții de nord-vest a Transilvaniei aflată încă sub ocupație ungară, în strînsă cooperare cu armatele sovietice. Acțiunile ofensive s-au desfășurat în 3 etape: prima (9-13 octombrie), în care trupele române au rupt apărarea inamicului pe linia de contact, au ieșit în Valea Someșului Mic și, după ce l-au forțat prin mișcare, au cucerit înălțimile de la vest de acest rîu. Drumul fiind deschis, în cooperare cu Corpul 104 sovietic au eliberat orașul Cluj (11 octombrie); a doua etapă (14-20 octombrie) a avut ca obiectiv zdrobirea inamicului din Munții Mezeș și Făget; etapa a treia (21-25 octombrie) a urmărit înfrîngerea forțelor germano-ungare din zonele orașelor Carei și Satu-Mare – obiectiv realizat pe 25 octombrie cînd armatele învingătoare au depășit frontiera româno-ungară.
În timp ce trupele române și sovietice își dezvoltau ofensiva conform planului de operații, eliberînd rînd pe rînd localități române, ostașii erau martori la entuziasmul și bucuria cu care îi primeau locuitorii acestor așezări. Jurnalele de operații ale marilor unități consemnau momente istorice de neuitat. La 10 octombrie au fost eliberate mai multe localități printre care Cojocna și Corpadea. Locuitorii au întîmpinat armata eliberatoare cu pîine și sare și cu tricolorul în mîini, pe care îl ținuseră ascuns timp de patru ani, cu mare risc, dar cu speranța în ziua pe care, iată, ajunseseră să o trăiască. Iată ce nota ofițerul ce avea misiunea să țină la zi jurnalul de operații al Regimentului 2 dorobanți din Divizia 11 infanterie: „Zi ploioasă și vînt de toamnă. Sub picurii deși ai ploii, frumosul drapel românesc fîlfîia mîndru în poarta bisericii de pe creastă. Populația satului Cojocna varsă lacrimi de bucurie că a scăpat de sub călcîiul dușman, care nu a putut să facă altceva decît să oprimeze sufletele românești, pline de cel mai cald și sfînt patriotism. E bucurie mare”. Tot în acest context fericit, fostul comandant al diviziei își amintește: „La intrarea noastră în Cojocna populația satului a ieșit într-un număr impresionant în întîmpinarea trupelor române eliberatoare. Cu flori, cu pîine și cu sare, după datina străbună ne-au întîmpinat. Uralele de bun venit nu mai conteneau. Apoi, un cor format din tinerii satului, sub conducerea directorului școlii din Cojocna, a intonat minunate cîntece românești, care ne-au umplut inimile de bucurie și mîndrie”.
Fusese depășită, așadar și în acest sector linia de demarcație impusă României prin Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, prilej cu care generalul de brigadă Filip Agricola, comandantul Corpului 6 armată, a dat Ordinul de zi nr. 120 în care elogia curajul și devotamentul cu care au luptat soldații săi: „Astăzi, 10 octombrie 1944, ora 12, după grele lupte și nemăsurate greutăți, ați trecut linia de demarcație, pășind în Ardealul vostru de nord vremelnic răpit. Să fim mîndri că ne este hărăzit nouă să dărîmăm pietrele de hotar maghiare tocmai aici, în regiunea Clujului,  leagănul de milenii al poporului român”.
După eliberarea Clujului (11 octombrie) și a Oradei (12 octombrie) trupele româno-sovietice și-au concentrat eforturile pentru zdrobirea forțelor inamice din „Poarta Someșului”, comandantul Armatei 4 române ordonînd unităților din subordine să înainteze rapid pe direcția Bonțida – Jibou – Carei și să iasă în Cîmpia Tisei. Se apropia ziua cea mare.
Printr-o manevră ingenioasă de dublă învăluire, marile unități și unități din compunerea Armatei 4 române și-au îndeplinit misiunea: începînd atacul în seara zilei de 24 octombrie, la căderea nopții, militarii Diviziei 9 infanterie au pătruns în Carei unde au angajat lupte de stradă. Cu toată opoziția lor, trupele germano-ungare au fost înfrînte, zorii zilei de 25 octombrie aducînd bucuria eliberării ultimei localități importante de la frontiera de vest a țării. Atingînd acest punct fără a omite faptul că armata română și-a continuat ofensiva spre vest, pentru eliberarea și a altor state de sub jugul războiului, cred că merită să cităm din documentele de arhivă măcare cîteva rînduri din această epopee a Armatei Române. Iată, de pildă, o parte din Ordinul de zi nr. 302 bis din 29 octombrie 1944 al comandantului Armatei 4 române, generalul Gheoghe Avramescu: „La chemarea țării pentru eliberarea Ardealului, răpit prin Dictatul de la Viena, ați răspuns cu însuflețire și credință în izbînda poporului nostru. Tineri și bătrîni ați pornit spre hotarele sfinte ale patriei și cu piepturile vostre ați făcut zăgaz dușmanului care voia să ajungă la Carpați. Zdrobit de focul năpraznic al artileriei și de necontenitele voastre asalturi, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump. Pe cei care au căzut la datorie îi vor preamări urmașii și numele lor va fi înscris în cartea de aur a poporului român. Luînd pildă de la cei care au pus patria mai presus decît viața, continuăm lupta”.
Entuziasmul din țară
Ca de obicei, cînd scriu despre evenimente cu rezonanțe istorice semnificative, mă documentez direct de la surse venind chiar din timpurile acelor evenimente. În cazul de astăzi, am în față două ziare vechi: Timpul și  Universul, ambele de vineri 27 octombrie 1944. Deși cu unele aprecieri generale cu mici deosebiri de vedere asupra evenimentelor, ambele jurnale publică pe prima pagină Comunicatul special din ziua de 25 octombrie 1944 al Marelui Stat Major al Armatei: „În Transilvania de Nord-Vest, trupele române de sub comanda generalului de corp de armată Avramescu Gh., în strînsă legătură cu cele sovietice, au ocupat orașele Carei și Satu Mare, după ce au depășit frontiera maghiară, dezrobind astfel întreaga Transilvanie. După două luni de lupte îndîrjite trupele române au reușit, într-o primă fază, să distrugă forțele germane din interiorul țării noastre, capturînd 52.000 ofițeri și soldați germani, printre care 14 generali și să facă, pe un front de aproape 450 de km, acoperirea marșurilor și concentrării, nestingherite de inamic, a forțelor aliate sovietice.
Într-o a doua fază, luptînd într-o strănsă cola­borare și bună caramaderie cu puternicele și vitezele trupe sovietice, diviziile noastre au contribuit larg la înfrîngerea și nimicirea forțelor germano-maghiare din Transilvania și Banat.
Jertfele de sînge ale armatei noastre, în aceste două luni de lupte neîntrerupte, au fost însă mari. Peste 1.500 de ofițeri, 1.400  de subofițeri și 62.000 trupă – morți, răniți și dispăruți – au căzut pentru dezrobirea Ardealului.
Ajunse azi pe frontiera din 1940, diviziile noastre sînt gata de un nou efort și noi jertfe pentru consfințirea drepturilor noastre prin lupte alături de marii noștri aliați, pînă la înfrîngerea totală a forțelor germano-maghiare”.
Alte titluri din aceste ziare: „Întreaga Transilvanie a fost dezrobită”; „Ardealul scos de sub robia hortystă”; „S-au aprins luminile în capitală”; „Armata Roșie”; „Ziua cea mare”, de Ilya Ehrenburg; „După patru ani”. O știre aparte publică „Timpul” sub genericul: „Serviciul de reportaj politic și militar Radio-Timpul  ora 2 noaptea”, apare următorul text: „Ordinul de zi al Mareșalului Stalin pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. Moscova, 25, - Prin radio – Mareșalul Stalin a anunțat astăseară printr-un ordin de zi special eliberarea complectă a Transilvaniei de Nord de către trupele sovietice în cooperare cu trupele române. Ordinul de zi anunță cucerirea orașelor Satu Mare și Carei. Moscova a salutat astăseară cu 20 de salve de artilerie trase de 224 tunuri eliberarea Transilvaniei de Nord”.
Interesantă este poziția ziarului „Timpul”, director Grigore Gafencu, care, în micuțul reportaj „S-au aprins luminile în capitală”, face elogiul numai al Armatei Roșii, fără a aminti și de Armatan Română, încheind astfel: „Avem lumină! Să fim fericiți că am putut să ieșim din negura ce ne înconjura, și să salutăm clipa aceasta prin muncă, desciplină și recunoștință către armatele roșii care ne-au ajutat să dezrobim pămîntul Ardealului și nației și să ne făurim o țară în granițele ei firești. La 25 octombrie 1944, a fost dezrobită lumina la București. Pentru ca democrația să fie și mai bine văzută”. Autor – B.M.Marian.
Sub ocupația sovietică, după eliberare
Deși armatele lor luptau împreună de la 23 august 1944, relațiile sovieto-române rămîneau tensionate. După eliberarea Transilvaniei de Nord, administrația acestui teritoriu a creat disensiuni între cele două guverne de la Moscova și București. Cum încercarea de a înființa un Comisariat pentru administrarea regiunii eliberate a eșuat, spiritele s-au încins, în noiembrie 1944, prin agitația comunistă și prin presiunea sovietică situația devenind explozibilă. Formarea unui nou cabinet Sănătescu a obligat Moscova să acționeze cu duritate. Astfel, aflat în prima sa vizită în România, A.I. Vîșinski, vicepreședinte al Comisarilor Poporului din URSS, a ordonat expulzarea administrației românești din Transilvania. Deși Guvernul român a protestat, sovieticii au argumentat cu asigurarea securității din zona din spatele frontului, ridicînd și o problemă inventată, anume, să se evite „Orice posibilitate de persecutare a minorității maghiare de către români”, fiind invocată „activitatea gărzilor lui Maniu, care creaseră o situație intolerabilă”.
Instalarea administrației sovietice, în perioada noiembrie 1944 - martie 1945, a permis răspîndirea zvonului că... Ungaria ar urma să devină protectorat al Uniunii Sovietice, caz în care ar fi dus la înglobarea (reîntoarcerea la Ungaria) a întregului Ardeal. După cum s-a văzut, politica sovietică era una de șantaj asupra autorităților de la București, în vederea instalării unui guvern cu majoritatea deținută de aripa comunistă. Ceea ce s-a întîmplat la 6 martie 1945.
Astăzi, la trecerea a opt decenii de la acest eveniment crucial din desfășurarea celui de-al II-lea Război Mondial, rămînem cu venerația pentru cei care și-au dat viața pentru reîntregirea României, cît și pentru cei circa 1.000 de veterani de război care mai trăiesc astăzi în toată țara. În amintirea acestora și a semnificației zilei de 25 octombrie 1944, prin Decretul nr. 381 din 1 octombrie 1959, 25 octombrie a fost denumită ZIUA ARMATEI ROMÂNE. E bine ca măcar în această zi să ne gîndim la sacrificiile și jertfele făcute de către Armata Română pe front, pentru a elibera țara, nefiind niciodată recompensată pe deplin (în plină campanie militară, comandantul Armatei a 4-a, generalul Gheorghe Avramescu, este arestat pe frontul din Cehoslovacia și dispare fără urmă!) și să facem comparație cu actuala Armată a României, aservită unor puteri interstatale, care niciodată nu se vor da înapoi de a face din ostașul român carne de tun pentru așa-zisele „campanii de instalare a păcii în lume”.
Comparați și meditați!
GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite