Copilăria mea pe veci pierdută

dă-mi filmul vieții înapoi

să mai revăd, pictată-n lemn de plută

icoana unui car cu patru boi

Povara lor de-o mie de chintale

un abur cald de pîine risipea

masive vietăți patriarhale

trăgînd caleașca verii ce murea

Purtau la nuntă lăzile de zestre

slujeau la oaste și la-ngropăciuni

cu duhul lor de zugrăveli rupestre

parcă aveau ceva de demoni buni.

Car cu boi din veac bătrîn

Eu am suflet de român

Și oriunde m-aș afla

Mă gîndesc la țara mea.

La răsuflarea lor în ieslea sfîntă

se întrema un prunc mîntuitor

iar jertfa Lui și astăzi îi descîntă

crucificați pe viață-n jugul lor

Ei nu cunosc ce-nseamnă dușmănie

răstoarnă tot pămîntul de le ceri

le pun copiii flori de iasomie

în coarnele tocite de poveri

Dar steaua lor încet se-mpuținează

apoi se pierde tragic din tablou

se va mai naște oare vreo amiază

să pot dormi la umbra lor din nou?

Să le mai sorb privirea-nlăcrimată

să le mai mîngîi greabănul cu fîn? –

copilăria mea înfiorată

mai dă-mi puterea să mai văd o dată

un car cu patru boi din veac bătrîn.

Car cu boi din amintiri

În chenar de trandafiri.

După-atîtea mii de ani

Noi vom fi mereu țărani.

CORNELIU VADIM TUDOR