„Capsa“ de odinioarã s-a dus, dar i-au rãmas povestile
  • 25-07-2023
  • 0 Comentarii
  • 99
  • 0

N-aș fi scris despre uitatul scriitor Vlaicu Bârna dacă nu i-aș fi citit, cu reală plăcere, volumul ,,Între Capșa și Corso”, ediția a treia, apărută în anul 2014 la Editura ,,Polirom”. Căci, în ciuda unei opere care acoperă două epoci, el n-a depășit condiția de scriitor minor. Era să scriu – la fel de minor precum Veronica Micle, Vlahuță, Șt.O. Iosif, Brătescu-Voinești, I.C. Visarion. Sau ca terțetul contemporan Dumitru Corbea-Cicerone Teodorescu-Victor Tulbure, și ei longevivi. Cu toții, ,,toboșari ai vremurilor noi”, care rămîn în conștiința publică mai mult printr-o particularitate de ordin biografic și istoric, nu printr-o creație care să fi rezistat judecății timpului. Încă ezit să-l plasez în această categorie și pe Ionel Teodoreanu, căruia G. Călinescu i-a rezervat mai multe pagini în ,,Istoria” sa, dar ulterior a ținut să mai adauge că dacă, peste 100 de ani, va trebui să-și revizuiască opiniile despre dînsul, nu-i va mai oferi nici măcar cîteva rînduri. Mai departe, parcurgîndu-i încîntat volumul de amintiri literare, mă văd obligat să-i consacru personajului măcar un modest medalion literar.
Prin urmare, Vlaicu Bârna (1913-1999), fiu de moțogani săraci, a trăit mult și, pe cale de consecință, a scris mult – versuri și proză, eseuri și cronici literare, amintiri. Cîteva poezii ale lui, închinate partidului, puse pe note de specialiști, au devenit cîntece de masse mobilizatoare. După cum afirmă criticul Marian Popa, primele creații mai acătării ale lui Vlaicu Bârna au avut o tentă vădit naționalistă și antisovietică. Era prin 1940, cînd, ca atîția alții (printre care și Mihail Sadoveanu), și el protestase împotriva samavolnicului Pact Ribbentrop-Molotov. Dar, nu peste multă vreme, instinctul de conservare va fi mai puternic decît teribilismul juneții, care îl împinsese să-și manifeste fățiș iubirea de țară. Ca atare, își va pune cenușă-n cap și va parcurge invers drumul în literatură. Iar noile autorități îi vor trece cu vederea rătăcirea vremelnică. Dar, după 1989, ca atîția alții, și el ,,se va trezi” și va condamna comunismul, ce-i drept, cam cu o jumătate de gură. La fel ca Fluviul Amazon care, pe anumite porțiuni, o ia spre izvoare, sub imperiul atracției selenare. Același fenomen provoacă și mareele.
Debutînd de tînăr în presa literară a vremii, Vlaicu Bârna va face o pasiune din frecventarea de cercuri și reviste literare prin care va cunoaște îndeaproape nume mari și mici de scriitori aparținînd tuturor orientărilor artistice din acea vreme. Aceeași atenție o va acorda și scriitorilor mai tineri, lansați după 23 August 1944. În continuare, cam o dată la 2 ani, va tipări cîte un volum de versuri și proză, care va excela prin aceea că nu creau probleme de ordin politic și ideologic. Încă din vremea studenției la București, Vlaicu Bârna va deveni un mare admirator al criticului Eugen Lovinescu, teoreticianul modernismului literar românesc, și aproape că nu va lipsi de la nici o ședință săptămînală ținută de maestru în locuința sa din Strada Câmpineanu 40, care era și adresa cenaclului și a revistei ,,Sburătorul”.
Ajuns spre sfîrșitul vietii și cu memoria în bune condițiuni, va hotărî să lase posterității amintirile sale cu scriitorii și epoca în care a trăit, dominată de două războaie și două revoluții. S-a pus pe treabă și, în 1998, a publicat volumul ,,Între Capșa și Corso”. Cartea a avut succes și, în 2005, va apărea într-o nouă ediție. Dar, așa cum s-a întîmplat și în jurnalul lui Rebreanu, după moartea lui Vlaicu Bârna, familia i-a descoperit un manuscris cu amintiri literare, gata pregătit pentru tipar – ,,Figuri din Parnasul Interbelic” – din care unele fragmente au apărut sporadic în periodice. Dar volumul integral a fost tipărit, așa cum am mai spus, în anul 2014.
Pacea de la Adrianopole din 1829, revoluția de la 1848, Unirea lui Cuza de la 1859, precum și intrarea în țară a prințului Carol în 1866 au apropiat Principatele Române de civilizația din Occidentul Europei. Și în mod firesc, marile orașe, precum Bucureștii și Iașii, s-au deschis spre modernitate. Așa au apărut și Universtățile din Iași (1860) și București (1864), urmate de atîtea școli, sălile de teatru și concerte, saloanele aristocraților în care străluceau uniformele ofițerilor români, francezi, nemți sau ruși, vorbitori de limbi străine. În locul hanurilor s-au înălțat hotelurile cu restaurante la parter, cafenelele și berăriile cum ar fi ,,Bulevard”, ,,Broft” și ,,Continental”, ,,Ströbel” din Lipscani, ,,Fieschi” în Șelari, ,,Fialkovski”, ,,Kübler”, ,,Oteteleșanu”, ,,Gambrinus” și ,,Capșa” de pe Calea Victoriei, ,,Corso” din fața fostului Palat Regal. Încet-încet, aceste localuri au devenit puncte de întîlnire pentru marii artiști din diferitele epoci – actori, muzicieni, scriitori, artiști plastici, perecum și politicieni dintre cei mai curajoși. Dar cele mai multe dintre aceste localuri, cu timpul, au dispărut, făcînd loc altor construcții mai impunătoare. ,,Capșa” a supraviețuit pînă astăzi.
 Despre cafenelele de altădată s-a scris mult, și fiecare memorialist de ocazie a ținut să-și informeze cititorii în legătură cu obiceiurile locului: ce erau șvarțul, gingirlia cu caimac, filtrul și capuținerul?  Ce tabieturi aveau Macedonski, cînd i se servea ceaiul, Ion Barbu sau Camil Petrescu; nemuritoarele calambururi ale lui Oscar Lemnaru și Șerban Cioculescu.  Spaima pe care o provoca în special tinerilor Zaharia Stancu, un poet și prozator de succes, dar și un oportunist fără rivali, care tot timpul a deținut funcții importante, și cu un deget putea spulbera speranțe și distruge destine.  O figură frumoasă făcea N. Crevedia, mereu spiritual, care a lăsat un catren plin de substanță: ,,La Capșa unde vin toți seniorii/ E un local cu două mari despărțituri,/ Într-una se mănîncă prăjituri,/ Într-alta se mănîncă scriitorii...”  Și paradoxalul Petre Țuțea se distingea printre consumatori prin inteligența și cultura lui vastă.  Nelipsit de la discuțiile din Cafeneaua ,,Capșa” era și marele pictor Nicolae Tonitza, fost sublocotenent și erou în luptele de la Mărășești și Oituz din 1917. El avea un mod de viață cu totul original: zăbovea zile și nopți în atelier, după care, zi și noapte, evada prin cîrciumile orașului, unde știa că se găsește un vin bun. A făcut epocă un dialog între filozoful C. Rădulescu-Motru și profesorul Nae Ionescu, un tip zgîrcit:
– E adevărat că aveți mulți bani, domnule profesor?
– Dar, domnule, banii curg pe Calea Victoriei. E suficient să întinzi mîna după ei...
 Poetul Ion Barbu era o fire dificilă. Odată, la un șpriț, l-a făcut pe un distins avocat ,,Clănțău de bară...”.  În tinerețe, Petre Țuțea aderase la marxism. ,,Da, și-a adus el aminte. Pe atunci practicam un marxim imbecil”.  Braseria ,,Corso”, pe care o frecventaseră Eminescu și Caragiale în tinerețe, a fost dărîmată de regele Carol al II-lea prin 1939, ca să facă loc clădirii care va adăposti Fundația ,,Carol I” și, mai tîrziu, Biblioteca Centrală Universitară. Se zvonise că, de fapt, el voia să pună capăt la pamfletele și înjurăturile care se proferau aici de către scriitori împotriva lui. Iată cîteva versuri care s-au păstrat pînă astăzi: ,,Tot cedînd la suprafețe, vînduși țara cu toptanul/ Și păstrată-i pentru tine Vlașca și Teleormanul...” (Tudor Arghezi). Și: ,,Dau din țară cît un pic,/ Nu-i nimic,/ Dau la ruși și la bulgari/ Tot ce vor,/ Dau Ardealul la maghiari,/ Că-i al lor,/ Și astfel, cu glorie,/ Rămîn în istorie”. (V. Eftimiu).  Pe locul Casei ,,Capșa” se aflau casele lui Momolo pe care-l va moșteni Caragiale. Acolo s-au ținut ședințele Societății Filarmonice, iar Liszt a dat un concert.  A.C. Cuza, profesor universitar, poet și politician naționalist și antisemit, paradoxal, a fost dușmanul Căpitanului și al Legiunii. A murit în 1947, la vîrsta de 90 de ani. În tinerețe îi cunoscuse pe Eminescu și Ion Creangă.  Dialog cu Lucian Blaga care ședea pe o bancă într-un parc din Sibiu, pe vremea cînd era student la Teologie:
– Ce faci, Lucian?
– Stau și mă cujet...
 Iată din cine era formată genialitatea glorioasă a intelectualității române în perioada interbelică: Alice Călugăru, Eugenia Actarian, Alice Voinescu, Martha Bibescu, Elena Văcărescu, M. Eliade, E. Ionescu, P. Țuțea, Em. Cioran, N. Ionescu, P. Comarnescu, C. Rădulescu-Motru, M. Vulcănescu, M. Sebastian, C. Noica.  Irascibilul Ion Barbu, referindu-se la criticii Ș. Cioculescu și Vl. Streinu, o vreme profesori la Gimnaziul din Găești: ,,Simigiii de la Găești...”  George Murnu, inspiratul traducător din literatura antichității grecești și latine, era un tip foarte distrat. Cînd i-a murit soția și amicii s-au grăbit să-și exprime condoleanțele, el îi bătea pe spate, spunînd: ,,Nu face nimic...”  Iată și falanga scriitorilor clujeni din anii ‘20 care aveau să cucerească Bucureștii: L. Blaga, I. Agârbiceanu, A. Cotruș, I. Th. Ilea, I. Chinezu, Em. Giurgiuca, I. Clopoțel.  Zaharia Stancu, un ,,Self-Made Man”, sau, cum spuneau romanii, ,,Dramatis personae”. N-a putut să-l sufere pe Liviu Rebreanu, președintele Societății Scriitorilor Români, care îl dăduse afară din Societate, lăsîndu-l muritor de foame, zicea el.  Prin 1939, Z. Stancu intenționa să publice un pamflet împotriva lui Lucian Blaga. Motivul era că poetul ardelean se cam dăduse la Cocuța, fata poetei Elena Farago și amanta lui Zăricuță. Pamfletul se numea ,,Filozoful Lulu” și lua în derîdere studiile lui Blaga: ,,Spațiul mioritic” și ,,Orizont și stil”. Dar pamfletul n-a mai apărut, fiindcă a intervenit Cocuța, explicînd iubitului că toată afacerea se va întoarce împotriva lui, fiindcă simpatia lui Blaga în rîndul cititorilor se afla într-o continuă creștere.  Prin 1956, Lucian Blaga fusese propus la Premiul Nobel, dar Zaharia Stancu, Mihai Beniuc și alții, trompetele regimului care se opunea ideii, întrucît Blaga, mai ales în opera sa filozofică, manifestase simpatii pentru capitalism, nicidecum pentru înnoirile comuniste.
 Dar, să mai revenim o dată la poetul Ion Barbu, nelipsit de la ,,Capșa”. Mare afemeiat, mulți l-au catalogat drept psihopat. Odată povestise amicilor cum o convinsese pe o distinsă prozatoare, aflată în plină ascensiune artistică, să-i cedeze  taman într-o cabină a Băii ,,Grivița”. Și după ce amicii l-au felicitat pentru performanță, poetul s-a ridicat de la masă, spunînd: ,,Mă duc să le spun și altora de isprava mea...”  Numit director în Ministerul Muncii, condus de Mihai Ralea, Sadoveanu a deschis în București Restaurantul ,,Hanul Ancuței”, pe Str. Izvor, vizavi de Stadionul ANEF. Afacerea fusese mijlocită de Masonerie, unde cei doi scriitori prieteni dețineau un grad mare. Vinul casei se numea ,,Trei nuci” (simbol masonic), pe care Păstorel îl recomandase cu căldură.  Imediat după război, în garsoniera soților Breslașu își făcuse loc și Mihai Beniuc. Amîndoi erau legați de adeziunea la PCR. Dar în scurtă vreme, madam Breslașu a devenit madam Beniuc. Cine să fi fost persoana, cumva Emma Beniuc, viitoare activistă și traducătoare din scriitorii sovietici? Sau cumva o altă doamnă, mama ziaristului Victor Nițelea? Doamna deținea un tablou pictat de artistul vienez Anton Zigri. În schimbul soției, Marcel Breslașu, care avea să ajungă mare poet și profesor universitar în locul distinsei Alice Voinescu, azvîrlită în pușcărie, se alesese cu o funcție grasă la Fondul Literar.
PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite