Capitolul 7 – Nu vreau să te mai pierd... (3)
  • 20-11-2023
  • 0 Comentarii
  • 214
  • 1

Ajunseră repede la salonul bolnavului și intrară. Iulia rămase în spatele asistentei ca să închidă ușa, apoi înaintă spre patul profesorului. Acesta era întins sub pătură, conectat la aparatele de monitorizare. Auzind zgomot întoarse capul spre ele, ceea ce-i smulse Iuliei un țipăt de surpriză, iar cînd o văzu, fața i se lumină de fericire, iar buzele-i șoptiră: „Iulia”... Asistenta se uita uimită la ei și o întrebă pe fată:
– Vă cunoașteți cu domnul profesor?
– Da, ne cunoaștem, îi zîmbi Iulia. El e Tudor Grigorescu pe care l-am întîlnit în anul 1962!
– Acel Tudor Grigorescu de care te-ai despărțit acum două zile?
– Acela, doar că pentru el au trecut 60 de ani, nu două zile, completă Iulia, în timp ce se așeză lîngă bătrînul pe care-l îmbrățișă, așezîndu-și capul pe pieptul lui.
Tudor își așeză palma pe capul Iuliei mîngîind-o cu drag și-i spuse:
– Îmi pare rău că mă găsești în starea asta, deși, ca să fiu drept, era să nu mai mă găsești deloc, zîmbi el amar.
Fata își ridică capul de pe pieptul lui și, privindu-l cu dragoste, îl întrebă:
– Cum ai scăpat cu viață în seara aceea? Am văzut clar cum glonțul tras de căpitanul Pavelescu te-a lovit drept în piept și știu sigur că atunci nu erau veste antiglonț.
– Așa e, draga mea, nu erau, dar în dreptul inimii mele aveam ceva care m-a apărat.
– Ce?
– Telefonul tău mobil, zise zîmbind Tudor.
– Cum așa? Păi parcă era la Securitate.
– Era, însă Victor, prietenul meu, l-a sustras și mi l-a dat cu o zi înainte de a fugi. Urma să ți-l ofer înainte să pleci, dar nu am mai apucat și uite că glonțul s-a lovit de el, iar eu am scăpat.
– Așadar, telefonul meu nu a mai putut fi folosit de nimeni fiindcă era țăndări, zîmbi Iulia. Asta e bine. Spune-mi, te rog, cum ai ajuns tu în gruparea Apolodor care, aflu de la tata, s-a transformat în UM 0110 și mai ales povestește-mi partea ta de adevăr, ca să zic așa, fiindcă e clar că ai pus la cale unele din cele ce s-au petrecut.
– Aș vrea să te rog, interveni asistenta, să nu-l obosești prea tare fiindcă riscăm să-i agravăm problemele cu inima.
– Fi fără grijă, nu am s-o fac, o asigură Iulia și fmeia plecă.
Fata se întoarse spre Tudor și așteptă cu interes ca acesta să-și înceapă povestea.
– Cînd te-am întîlnit în Gara de Nord am fost fermecat de aerul occidental pe care-l degajai, așa cum ți-am și spus de fapt atunci. Ei bine, în orele care au urmat, mi-am dat seama că țin în mînă o adevărată comoară națională, de care eram obligat să am grijă. În acea perioadă lucram sub acoperirea de bibliotecar, pentru a putea să-mi îndeplinesc mai ușor misiunea de a păzi documentele importante care erau arhivate de DGSP în clădirea Bibliotecii Centrale de Stat. Am fost cooptat în grupul Apolodor în primăvara lui 1962, atunci cînd a fost constituit de Alexandru Drăghici, Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu. Eram locotenent și puțini oameni din Securitate mă cunoșteau. Singurul coleg din grupul Apolodor cu care țineam legătura era prietenul meu din copilărie, Victor. Lui i-am spus despre tine și de aceea a dat buzna peste noi la terasă, fiindcă murea de curiozitate să te cunoască. Așa ne-a invitat la serata lui Silviu, care, aveam să aflu mai tîrziu, a fost cel care i-a spus despre tine căpitanului avelescu, al cărui informator era.
– Ți-am zis că a fost unul dintre ei, ți-am zis de atunci, izbucni Iulia.
Tudor zîmbi și spuse:
– Da, iubita mea și te-am crezut, dar trebuia să-mi joc rolul mai departe. Oricum, cînd l-am văzut pe Aurelian cum se ține după noi la Orșova, și după ce am recunoscut metodele subtile de interogatoriu la care te supunea folosindu-se de niște discuții aparent banale, mi-am zis că jocul începe să se dezvolte în direcția dorită de mine și de Victor.
– Cum adică?
– Adică, noi îl urmăream pe căpitanul Pavelescu pentru spionaj în favoarea sovieticilor de cîteva luni. Faptul că el se ocupa acum de cazul tău ne-a determinat să ne apropiem de el cît puteam de tare, așa că atunci cînd Aurelian te-a arestat doar pe tine, mie mi-a cam stricat planurile de a ajunge în contact direct cu el și din acest motiv am înscenat întîlnirea cu Victor.
– Cum adică? Ce ați făcut?
– Cînd am ajuns acasă, l-am sunat pe Victor și i-am spus să-l anunțe pe Aurelian că se va întîlni cu mine ca să-i dau ceva, iar Aurelian s-a asigurat că va ajunge imediat la el, motiv pentru care i-a și trimis mașina să-l ia de la restaurant.
– Victor și Aurelian se cunoșteau?
– Da, Victor lucra în DGSP, fără ca colegii lui să știe că se ocupa de vînătoarea NKVD-iștilor, așa că i-a fost foarte ușor să-i intre pe sub piele lui Aurelian și să-l trimită apoi la mine acasă, ca să-mi caute prin sertare și să-mi ridice dușumelele, cît se întîlnea el cu mine la „Poarta Albă” sugerînd că aș mai ascunde și alte obiecte prețioase acolo. Apoi, Aurelian m-a arestat și m-a adus lîngă tine, făcînd exact ceea ce-mi doream. Restul îl știi. Ce nu știi încă e faptul că am profitat de libertatea de a merge în continuare la muncă ca să mă văd cu Victor pentru a pune la cale evadarea noastră și capturarea lui Pavelescu, pe care-l documentasem suficient între timp. De aceea m-am întîlnit cu Mitică pe care-l știam de informator al Securității, fiind sigur de faptul că va raporta „mai sus”. Rămînea doar ca Victor să-i sugereze lui Pavelescu faptul că pe munte urma să te aștepte un comando american, pe care el ar putea să-l captureze acoperindu-se de glorie și urcînd în grad și funcție.
– Lucru care i-ar fi reușit, spuse Iulia, dacă mă gîndesc la felul în care am evadat și-mi amintesc că te-am și avertizat asupra acestui lucru, dar tu ai schimbat vorba întrebîndu-mă despre Bob Dylan.
– Ce voiai să fac? Nu puteam să deconspir întregul plan.
- Mda...spune-mi te rog ce s-a întîmplat cu Pavelescu după ce a tras în tine? Bănuiesc că l-ați capturat, nu?
O umbră acoperi ochii bătrînului și o expresie preocupată îi apăru pe față. Se uită la Iulia și-i spuse:
– Adevărul e că individul a dispărut chiar în acea noapte și de atunci nu i-am mai dat de urmă.
– Cum așa?
– Nu știu, dar oricît ne-am străduit în anii următori să-l găsim nu am reușit. Probabil a plecat în Uniunea Sovietică și de acolo cine știe pe unde, fiindcă e clar că nu s-a mai întors niciodată în România.
– E posibil, aprobă fata.
– Dar spune-mi: tu cum ai ajuns aici? – schimbă discuția Tudor.
– Eu? Eu am fost așteptată, zise fata. După ce m-ai împins prin poartă, am aterizat într-un loc luminat de reflectoare la fel ca cel din care plecasem, doar că personajele erau altele. Mă așteptau părinții, prietena mea, Jandarmeria, Poliția și SMURD-ul.
– Un adevărat „comitet de primire”, glumi Tudor. Dar de unde știau că vei apărea chiar atunci?
– Inspectorul de poliție care a cercetat cazul dispariției mele s-a gîndit că dacă eu am putut trimite o scrisoare părinților mei din anul 1962, atunci sînt cu adevărat acolo și poate afla despre mine cercetînd arhivele Miliției și ale Bibliotecii de Stat.
– Inteligent om!
– Într-adevăr. Așa a descoperit raportul lui Aurelian despre excursia noastră la Orșova, apoi cel prin care NKVD-istul ăla de Pavelescu propunea arestarea mea și cel prin care i se propunea să fim lăsați să evadăm, ca să-l conducem pe el la comando-ul american.
– A găsit toate astea? – se miră Tudor. Înseamnă că așa au știut data la care vei ajunge înapoi, deși...
– ...deși.... Nu ar fi trebuit să poată afla acest lucru, fiindcă, acuma mi-am dat seama, tu ești cel care a rupt ultimele pagini din raport, nu-i așa?
– Așa e. Eu am rupt paginile în decembrie 1989, fiindcă rușii erau peste tot în România și nu doream să afle despre portalul din munte și despre unitatea de contraspionaj în care lucram.
– Ei bine, ai lăsat suficient ca Inspectorul Ionescu să-și dea seama de data si ora aproximativă la care voi apărea.
– Atunci mă bucur.
– Nu te-am întrebat cum au trecut acești 60 de ani pentru tine. Te-ai căsătorit, ai copii?
– Au trecut foarte frumos, zîmbi el mulțumit. Am trăit toate marile realizări de care mi-ai spus tu, m-am ferit de cutremurul din 1977 și apoi m-am căsătorit. Soția mea a murit acum 10 ani și eu am rămas cu fiica mea, care momentan e plecată într-o delegație la Londra. Va ajunge aici mîine și m-aș bucura să vă cunoașteți.
– Cum o cheamă? – vru să știe fata.
– Cum ar putea s-o cheme altfel decît... Iulia? – răspunse Tudor.
– Mulțumesc că mi-ai păstrat amintirea, șopti fata. Urmară cîteva secunde de tăcere apoi ea îl întrebă:
– Oamenii de aici te cunosc drept profesor. Cum așa?
– Am predat mulți ani la Universitate și se pare că studenții m-au iubit și au vorbit despre mine, zîmbi el modest.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite