Pe platoul muntelui, Iulia și Tudor erau înconjurați de trupele de Securitate, dar se aflau la doar un metru de poarta salvatoare, așa că-și permiteau o mică discuție cu urmăritorii lor. Tudor privi la căpitanul de Securitate și îi strigă:
– Tovarășe căpitan, nu știu cine pe cine a înconjurat!
– Cum adică? – veni răspunsul.
– Uite așa bine.
– Nu înțeleg.
– Păi să vă lămuresc atunci.
– Repede, că nu am vreme, se stropși căpitanul, curios să vadă ce moft mai era și ăsta.
– Mă numesc Tudor Grigorescu și sînt ofițer al grupului Apolodor, înființat acum 7 luni la ordinul tovarășilor Gheorghiu Dej, Alexandru Drăghici și Nicolae Ceaușescu, cu scopul de a deconspira și elimina spionii sovietici din România.
– Cine? Ceaușescu? – făcu Iulia.
– Ce? – se miră căpitanul Pavelescu.
– Da, tovarășe căpitan, am ordin să curăț țara de spioni și, dacă tot ne-am întîlnit aici, o să încep cu dumneavoastră.
– Sugerezi că sînt spion sovietic, măi țîcă?
– Am dovezi în direcția asta, tovarășe Nikolai Pavlovici, botezat Pavelescu Nicolae.
Căpitanul duse mîna la toc să scoată pistolul, dar în aceeași clipă își simți brațul prins și îndoit la spate. Se întoarse nervos să-l admonesteze pe îndrăzneț și-l văzu pe locotenentul Victor Munteanu care-l privea extrem de serios.
– Locotenente, dă-mi drumul imediat! – strigă căpitanul furios.
– Permiteți să mă prezint, tovarășe căpitan, spuse acesta în timp ce-i luă arma și se dădu trei pași înapoi ca să-l poată supraveghea mai bine.
– Tudor, tu vorbești serios? Ești ofițer de Securitate într-un grup anti KGB înființat printre alții de Nicolae Ceaușescu? – îl întrebă surprinsă Iulia.
– Da, Iulia, sînt. E un grup operativ pentru eliminarea KGB-iștilor din DGSP.
– Ce se întîmplă aici? De ce nu-i arestăm, tovarășe căpitan? – se auzi vocea lui Aurelian care apăru în poiană ieșind dintre copaci însoțit de cîțiva ostași.
– Se întîmplă, Aureliene, că nemernicii ăștia doi, care pretind că fac parte din nu știu ce grupare secretă de spioni, mă arestează ca agent sovietic, îi răspunse căpitanul scrîșnind din dinți.
– Vă arestează? Cine? Ăsta? – se miră locotenentul Mureșan arătînd spre Tudor.
– ...ăla și cu mine, se auzi vocea lui Victor care veni spre lumina reflectoarelor astfel că Aurelian putu să vadă pistolul pe care-l ținea spre superiorul său căpitanul Pavelescu.
– Nemaipomenit! Dacă nu arunci arma, Victore, îi fac strecurătoare pe prietenii tăi, spuse locotenentul trăgîndu-și pistolul afară din toc, armîndu-l și îndreptîndu-l spre Iulia și Tudor, imitat fiind de cei doi soldați.
În acel moment, Tudor o trase pe Iulia înspre el aruncîndu-se amîndoi la pămînt și rostogolindu-se prin iarba înaltă, în timp ce Victor trăgea spre Aurelian, lovindu-l în umărul drept, ceea ce-l făcu să scape pistolul și să dea comanda „foc” celor doi soldați de lîngă el care deschiseră focul asupra eroilor noștri. Gloanțele trecură pe lîngă ei și cîteva pătrunseră prin poarta temporală în timp ce Victor strigă către soldați, stînd în picioare și ținîndu-i pistolul la cap căpitanului Pavelescu.
– Dacă nu vă opriți, comandantul vostru moare!
Aceștia se opriră și el continuă să vorbească, de data asta cu Aurelian.
– Aureliene, Tudor o să vină la tine și o să-ți dea un ordin semnat de ministrul de Interne, căruia trebuie să i te supui și pe care vreau să-l citești cu voce tare ca să audă și trupa!
– Bine, să vină, răspunse Aurelian ținîndu-se de mîna rănită.
Tudor se ridică de după stînca după care se ascunsese și se îndreptă spre el înmînîndu-i o hîrtie pe care acesta o citi și apoi strigă soldaților: „E în regulă, au aprobarea tovarășilor Dej, Drăghici și Ceaușescu!”.
Privi spre Tudor și-i spuse:
– Nu știam de voi, poate o să lucrăm împreună.
– Asta nu depinde de mine, răspunse băiatul și se îndreptă spre Iulia, care se ridicase de la pămînt și privea curioasă scena. Cînd Tudor se apropie de ea, îi spuse:
– ...și zi așa, ești ofițer de Securitate...
– Da, sînt, și mă bucur fiindcă astfel te-am putut proteja și ajuta să ajungi acasă, răspunse el.
– Am atîtea să te întreb...
– ...știu, iubita mea, dar trebui să te întorci.
– Nu o să te uit niciodată, Tudor, șopti fata.
Băiatul îi cuprinse capul în palme și o sărută apăsat pe gură. În același moment îl auziră pe Victor strigînd:
– Iulia, ai grijă!
Tudor se întoarse și-l văzu pe Victor la pămînt, dezarmat, și pe căpitanul Pavelescu țintind-o pe Iulia. Înțelegînd situația, Tudor o împinse prin poartă pe fată, care mai apucă să vadă cum glonțul îl izbește în partea stîngă a pieptului pe Tudor, aruncîndu-l la pămînt.
Capitolul 7 –
Nu vreau să te mai pierd... (1)
Inspectorul principal Ionescu pregătise lucrurile ca la carte: adusese un echipaj SMURD pentru cazul în care fata ar fi venit rănită, 10 jandarmi înarmați pentru cazuri neprevăzute, proiectoare și doi specialiști de la Institutul de Fizică Atomică București pentru a studia portalul sau gaura de vierme, cum i se mai spunea. Toți se așezară în jurul acesteia încă de pe la ora 16, montaseră dispozitivul și erau pregătiți să o primească Iulia.
La un moment dat, pe la ora 18:20 prin poartă veniră cu viteză două mici obiecte care căzură în iarbă. Jandarmii aflați în apropiere fură singurii care le văzură și, îndreptîndu-se spre locul în care căzuseră, au rămas muți de uimire cînd au găsit două gloanțe calibrul 7,62 mm folosite la armele tip Kalașnikov, cum aveau și ei. Erau calde, semn că fuseseră trase de curînd. Pentru a nu panica grupul și, în special, pe părinții și pe prietena Iuliei, le arătară discret doar comandantului Ionescu. Acesta studie cu atenție gloanțele și le spuse să fie pregătiți.
* * *
Cînd Tudor o împinse ca să o ferească de glonțul tras de Căpitanul Pavelescu, Iulia se dezechilibră și căzu pe spate prin poartă. Se trezi într-o mare de lumină ce provenea de la niște reflectoare puternice și, pentru cîteva secunde, orbită de lumina lor, crezu că nu reușise să treacă. Auzi însă strigătul Alexandrei, prietena ei, și știu că s-a întors acasă. Se întoarse pe o parte, așezîndu-se apoi în genunchi, dar nu se putu ridica în picioare findcă se pomeni răsturnată la loc de o mare de păr negru și creț, care o îmbrățișă cu foc și-i spuse:
– Să nu mă mai sperii așa niciodată, că te omor! Ai auzit?
Prietena ei, care suferise atît de mult lunile acelea, era fericită că o regăsise. Apoi părinții ei o îmbrățișară și o sărutară sub privirile unor jandarmi și civili necunoscuți, care se uitau zîmbitori la ei. În tot acest vacarm, Iulia stătea ca o stană de piatră, neputînd reacționa în nici un fel, fiindcă revedea momentul în care Tudor primise în piept glonțul destinat ei și știa că murise ca s-o salveze.
Lacrimi începură să i se prelingă pe obraz și plînsul începu să-i zguduie umerii, lucru ce nu trecu neobservat, dar toți îl puseră pe seama descărcării nervoase și a fericirii de a se fi întors. Mama ei o întrebă: De ce plîngi?
– L-au omorît pe Tudor, l-au omorît fiindcă s-a aruncat în fața glonțului ca să mă salveze pe mine! Înțelegeți!? L-au omorît ticăloșii, l-au omorît! – strigă ea.
În acel moment văzu medicii de la SMURD apărînd în preajma sa, simți o împunsătură de ac în brațul drept și totul se întunecă în jurul ei. Se trezi pe un pat de spital. Era liniște. Deschise ochii către albul pereților și, privind pe fereastră, își dădu seama că e zi și că se afla la Medlife, în fostul cartier Tractorul. Auzi mișcare spre dreapta ei și, întorcînd capul, își văzu părinții așezați pe un alt pat, veghind-o. Se simțea foarte slăbită și adormită, așa că mai mult șopti decît vorbi tare:
– Cît e ceasul ?
– E 10 dimineața, răspunse tatăl ei.
– Am dormit peste 12 ore, cugetă ea cu voce tare. Așa mă și simt – mai spuse ridicîndu-se în fund și sprijinindu-se de capul patului.
– Cum ești? – o întrebă mama.
– Bine, acum sînt bine, dar sînt atît de tristă că l-au omorît pe Tudor – și lacrimile începură să-i curgă iarăși pe obraz, în timp ce simțea cum sufletul i se rupe în două de durere.
Primi îmbrățișarea părinților ei și continuă să plîngă înfundat, în timp ce-l auzi pe taică-su întrebînd-o brusc, așa cum avea obiceiul, cînd voia să schimbe subiectul:
– Cum a fost pe Ada Kaleh?
Întrebarea o surprinse atît de tare, încît își ridică capul de pe umărul mamei ei și, ștergîndu-și lacrimile de la ochi, își întrebă tatăl:
– De unde știi?
– Din arhive, fata mea, din arhive. Un anume domn Mureșan Aurelian a făcut un raport amănunțit al excursiei voastre la Dunăre, către superiorul lui, căpitanul Pavelescu.
– Trădătorul ăla nemernic! – făcu Iulia.
– De ce trădător?
– Fiindcă era spion sovietic! De aia! – răspunse fata.
– De unde știi tu că era?
– Fiindcă Tudor l-a demascat cu cîteva minute înainte să mă împingă prin portal, răspunse fata. Tudor era ofițer al grupării Apolodor care vîna spioni KGB.
(va urma)
NICU MARIUS MARIN