După tabelele minuțioase ale higienei europene, orașul București ar fi putut, pînă mai acum vreo cincisprezece ani, să fie plasat în fruntea localităților insalubre. Dar un fapt trebuie să pună higiena pe gînduri. Nicăieri femeile nu sînt mai frumoase, decolteul mai gustos și culorile unui corsaj mai transparente. Ceea ce izbește pe vizitatorul străin este că această frumusețe, care-i lucrul cel mai comun în București, se arată cu atît mai deplină cu cît te depărtezi de centru. Mahalalele urîte ale periferiei sînt niște grădini în care înflorește splendid o rasă de fete și de femei uimitoare de un brun brumăriu, așternut pe frăgezimea delicat palidă a cărnii. De altfel, trebuie să spunem cu plăcere: frumusețea e o particularitate, care și în ce privește bărbații dă exemple în toate privințele izbutite. Apoi, dacă trebuie să fim sinceri pînă la urmă, nu este greu ca observatorul să înțeleagă de ce li se reproșează bucureștenilor prea mult gust și oarecare libertinaj, necunoscut popoarelor cu femei greoaie cu gleznele groase, fără stil și cu bărbați fără temperament. De asemenea, trebuie să mai notăm că o generozitate și o familiaritate ușor de încercat caracterizează pe români și ele se exprimă cu atît mai viu cu cît musafirul vine mai de departe. În sfîrșit, elogiul meritat și suprem: românul nu cunoaște ura față de străini, după cum nu prea cunoaște – ar afirma moralistul deziluzionat – nici teama prea vizibilă de cele sfinte.
Aplauzele Iuliei și ale lui Tudor răsunară aproape imediat, apoi fata spuse:
– Cînd aud autorul rostindu-și propria creație e mult mai bine ca atunci cînd îl citesc eu însămi.
– Mi-ați citit cartea? – se miră poetul.
– Da, maestre, de multe ori și am recunoscut imediat textul, răspunse Iulia. E una din cele mai frumoase și mai grozave descrieri ale capitalei și vă felicit din suflet pentru asta!
– Mulțumesc, ești prea drăguță!
– Eu vă mulțumesc dumneavoastră și mai ales lui Dumnezeu fiindcă mi-a dat ocazia să vă întîlnesc.
Arghezi ridică din sprîncene a mirare și zise:
– Dumnezeu? Îi mulțumești lui Dumnezeu? De ce?
– Fiindcă știu că fără El nu putem face nimic – răspunse Iulia în mod voit, fiindcă își amintise de faptul că omul din fața ei se călugărise la un moment dat.
Poetul o privi din nou surprins, apoi spuse ca pentru el: „Ioan 15.5”.
– Vă surprinde credința mea în Dumnezeu? – întrebă Iulia.
– Un pic, da, fiindcă în vremurile astea puțini sînt tinerii care mai cred.
– Eu sînt o tînără care crede și care se roagă, căci „Ruga mea e fără cuvinte,/ Și cîntul, Doamne, îmi e fără glas./ Nu-ți cer nimic. Nimic ți-aduc aminte./ Din veșnicia ta nu sînt măcar un ceas”.
Auzind-o recitînd primul vers din poezia „Psalm 3”, Arghezi se așeză din nou pe fotoliu, își aprinse o nouă țigară, apoi, privind la Iulia, o întrebă:
– Domnișoară, cine te-a trimis aici să-mi tulburi zilele? Dumneata nu ai cum să știi aceste versuri decît dacă le-ai citit în arhivele unei anumite instituții foarte secrete din această țară, pentru că ele nu au fost publicate. Așadar, te rog să-mi răspunzi: de ce ai venit aici?
– Maestre, nu lucrez pentru Securitate, ci sînt prizoniera ei – răspunse fata fără înconjur. Am fost adusă aici tocmai pentru că știu lucruri pe care nici această instituție nu le cunoaște.
– Cum așa? – întrebă maestrul.
– Pentru că din cauza unui accident am trecut bariera timpului și am ajuns aici venind din anul 2022.
Bătrînul poet o privi uluit și spuse:
– Din 2022?
– A fost un accident, v-am spus, un accident cu un fel de poartă, insuficient cunoscută și pe vremea mea, care face legătura între faldurile timpului și care m-a adus aici.
Văzîndu-i uimirea crescîndă, fata îi explică ceea ce știa despre poarta temporală, încheind astfel:
– Înțelegeți acum de ce am spus că românii vă studiază în școală, liceu și facultate, că sînteți iubit și apreciat?
– Înțeleg, da, înțeleg – răspunse încet bătrînul poet. Deci, de aceea atunci, în parc, nu ați vrut să-mi spuneți de unde aveați acel obiect misterios care era și telefon și aparat de fotografiat și nu mai știu ce.
– Da, de aceea, acum însă nu mai are importanță fiindcă mi l-a confiscat Securitatea.
– De ce ți l-a confiscat?
– Ca să-l studieze probabil, însă m-aș mira să fie în stare să-l deschidă, zise fata zîmbind. Acel aparat se numește „telefon inteligent” și cu siguranță e prea deștept pentru timpurile astea, așa că sînt liniștită și cred că vor veni cu el la mine ca să-i ajut. De fapt – continuă ea – de aceea și sînt aici: ca să-i ajut să afle cum va fi mersul României în următorii 60 de ani pentru a putea lua cele mai bune decizii în beneficiul țării.
– ...al țării și al lor, sper că-ți dai seama de asta – răspunse Arghezi zîmbind.
– ...de la partidul întreg atîrnă binele ţării şi de la binele ţării atîrnă binele nostru, cum ar spune nenea Iancu. Nu-i așa? – răspunse rîzînd fata.
– Așa, așa – o completă poetul. Observ că ai fost o studentă silitoare și te folosești de conuʼ Iancu Caragiale, iar asta mă bucură nespus.
– Caragiale e mereu actual, așa cum actuală este și descrierea pe care tocmai ne-ați făcut-o Bucureștilor.
– E actuală zici? – se miră poetul.
– Da, e actuală. Aceleași probleme, dar și aceleași femei frumoase – spuse ea.
Apoi, ușa se deschise și apăru o doamnă care-i invită la cină. Seara trecu ușor și se desprinseră cu greu unii de alții. Petrecură așa pînă la începutul lunii octombrie.
Iulia se apucase între timp de scris și pusese pe hîrtie detalii despre toate marile realizări ale comunismului pe care și le amintea:  sistemul hidroenergetic, industrializarea, construirea autoturismelor Dacia, a avionului Rombac, Metroul, Palatul Parlamentului, Canalul Dunăre-Mare Neagră, evoluția muzicii, a culturii, a artei etc. Preda documentele către ofițerul care venea să le ia săptămînal. Firește că avea grijă să scrie doar chestiunile care oricum s-ar fi întîmplat, evitînd cu grijă chestiuni sensibile care țineau de politica externă sau de tehnologii prea avansate pe care oricum nu ar fi știut să le explice. Lucra destul de mult în fiecare zi, dar avea și lungi discuții cu Tudor Arghezi și cu soția sa, ceea ce o bucura nespus.
Tudor continua să meargă la Bibliotecă urmînd indicațiile trasate de Căpitanul Pavelescu. Astfel, pe data de 14 octombrie, băiatul reuși să găsească o informație deosebit de prețioasă pentru Iulia: poarta urma să se deschidă în sens invers începînd cu luna octombrie a acelui an. Acesta fu momentul în care începu să se gîndească la un plan de evadare. Era riscant, dar trebuia să încerce. Se gîndea să contacteze pe unul dintre membrii rezistenței anticomuniste din Dobrogea, care fusese eliberat din închisoare și acum muncea prin București. El era cel care îi făcuse buletinul pentru Iulia cu ceva timp în urmă. El ar fi trebuit să-i ajute să scape. Așadar, se duse chiar a doua zi să-l caute.
Stabili întîlnirea cu amicul lui la una din terasele de lîngă spitalul Polizu, unde cînta Moise, un lăutar care avea o chitară la care zdrăngănea pentru un ban. Cînd ajunse Tudor, amicul lui era deja acolo. Se așeză la masă și dădură mîna, apoi Tudor intră în subiect.
– Mitică, am venit la tine să mă ajuți din nou. Iubita mea, Iulia, ți-am vorbit de ea acum două luni cînd m-ai ajutat...
– ...da îmi amintesc, ce-i cu ea?
– Ei bine, a ajuns la Securitate...
– Aoleu! Cum așa? E spioancă?
– Nu, nu e spioană, a ajuns acolo fiindcă deține niște secrete despre fapte care se vor întîmpla în viitor, iar statul vrea să le cunoască.
– Așa, și ce vrei de la mine? – se miră prietenul lui.
– Vreau să iei cîțiva băieți și să mă ajutați să o scot din locul în care se află, ca să ajungă în muntele Piatra Mare.
– De ce tocmai acolo?
– Fiindcă de acolo va ajunge acasă, răspunse Tudor nedorind să-i dea prea multe detalii.
– Deci tot spioancă e, rînji acesta satisfăcut că avusese dreptate. O duci acolo ca să vină echipa de americani să o extragă de aici fiindcă e un agent prețios!
Tudor hotărî că e mai bine să-i dea apă la moară, fiindcă poate așa va avea o motivație în plus și spuse:
– Dacă vrei tu, e spioană – admise el zîmbind. Întrebarea e dacă mă ajuți.
– Te ajut, cum să nu, mai ales că poate așa ne ajută și americanii să reactivăm rezistența. Ce zici?
– Da, s-ar putea aranja – răspunse Tudor – dar numai dacă Iulia ajunge acasă.
– O să ajungă. Vorbesc eu cu cine trebuie și cînd e totul gata, te anunț.
– Mulțumesc, îți rămîn dator – mai zise Tudor în timp ce se ridică de la masă.
Dădu mîna cu el și plecă spre casa din str. Vespasian. Mitică privi lung în urma lui, apoi dădu țoiul peste cap strîmbîndu-se corespunzător pătruns fiind de tăria băuturii, aruncă pe masă cîteva monezi și plecă.
Tudor se întîlni cu Iulia în ziua următoare și-i dădu un bilet pe care scrisese rezumatul discuției cu prietenul Mitică, lucru care o bucură nespus pe fată și-o făcu să-l îmbrățișeze lung pe Tudor. Se uită apoi spre calendarul de pe perete și întrebă mirată:
– Ce zi e azi? 16?
– Da, e 16 octombrie. De ce?
– Fiindcă acum două zile americanii tocmai au descoperit bateriile de rachete sovietice instalate în Cuba și foarte curînd o să înceapă circul, iar noi va trebui să plecăm de aici fiindcă eu voi deveni o persoană extrem de importantă pentru Securitate și șansele de a scăpa și a mă întoarce acasă vor scădea dramatic – zise fata.
Ultimele cuvinte despre plecarea lor le scrise pe o foaie de hîrtie ca să nu fie auzită de microfoanele ce cu siguranță împînzeau casa.
– Asta așa e, zise Tudor.
(va urma)
NICU MARIUS MARIN