Capitolul 5 - În mîna Securității... (4)
  • 27-09-2023
  • 0 Comentarii
  • 132
  • 0

Inspectorul Ionescu începu să citească cel de-al doilea raport aparținînd, de data asta, căpitanului Pavelescu Nicolau și adresat superiorului său direct, General Nicolae Doicaru, șef al Direcției I – Informații Externe din cadrul Direcției Generale a Securității Statului. Iată ce spunea raportul: „Referitor la cercetarea efectuată în cazul numitei Gheorghe Iulia, am executat următoarele: pe data de 23 august am procedat la arestarea acesteia sub învinuirea de activități dușmănoase și de spionaj la adresa Republicii Populare Române, cît și a iubitului acesteia, cetățeanul Tudor Grigorescu, după ce acesta a plasat un obiect dubios ofițerului Munteanu Victor cu care se cunoaște din copilărie. Fără să fi știut adevărata ocupație a acestuia, Tudor Grigorescu i-a dezvăluit prietenului său că Gheorghe Iulia a sosit din anul 2022 și cunoaște o mulțime de informații despre viitorul comunist al patriei noastre, așa explicîndu-se faptul că știa de moartea lui Marylin Monroe, de tentativa de asasinat asupra președintelui francez sau despre proiectul hidroenergetic pe care-l derulăm cu tovarășii iugoslavi. Obiectul plasat ofițerului nostru cu indicația de a-l ascunde foarte bine se numește «telefon mobil» și poartă o tehnologie extrem de avansată, pe care, dacă am putea s-o reproducem, am asigura un salt tehnologic semnificativ pentru patria noastră. Informația cu adevărat importantă pe care ne-a dat-o suspecta constă în aceea că între 16 – 29 octombrie a.c. va exista o «criză a rachetelor din Cuba», cum a numit-o ea, ce va opune SUA și URSS. Ne-a spus că aceasta se va termina cu bine. În urma acestor evenimente, am dispus următorul plan de măsuri: cazarea sus-numitei și a iubitului ei, Tudor Grigorescu, în casa conspirativă din Strada Grigore Cerchez nr 16, pentru a-i oferi toate condițiile de a scrie în mod explicit tot ce se va întîmpla în lume și în Republica Populară Română de acum și pînă în anul 2022, pentru a folosi aceste informații în interesul RPR.  Vom aștepta două luni pentru a vedea dacă «criza rachetelor din Cuba» va avea loc sau nu, în caz contrar luînd măsurile ce le veți ordona. Rog aprobarea planului prezentat mai sus”.
Terminînd de citit, inspectorul văzu în colțul din dreapta sus al raportului scris de mînă „Aprobat” și semnătura generalului Doicaru. Carevasăzică, Iulia e bine deocamdată, își spuse el. Oare unde o fi casa asta conspirativă a Securității? Accesă imediat Google și primul articol găsit fu unul din „România Liberă”, unde scria că acolo existase sediul Institutului Pentru Studiul Totalitarismului. Parcurgînd textul, descoperi că, într-adevăr, casa fusese folosită de Securitate nu doar pentru acțiunile sale secrete, ci și ca domiciliu pentru două numele celebre din istoria țării. Văzînd în ce companie selectă se găsea fata, inspectorul zîmbi fericit, se lăsă pe spătarul scaunului și spuse ca pentru el:
– No, fată dragă, la așa ceva nu mă așteptam.
* * *
Iulia se trezi către seară. Se ridică buimacă în capul oaselor privind în jur ca să-și dea seama unde se află și observă că Tudor nu mai era lîngă ea. Merse la baie și se spălă pe față cu apă rece, ca să-și revină din buimăceală. Se ștergea cu prosopul cînd auzi deschizîndu-se ușa camerei și vocea lui Tudor căutînd-o:
– Iulia, te-ai trezit? Unde ești?
– Aici sînt – răspunse ea încă somnoroasă.
– Vino repede în salon să vezi cu cine sîntem vecini, zise entuziasmat băiatul apucînd-o de mînă și trăgînd-o afară după el.
Deschise ușa salonului și intrară, iar Iulia văzu stînd pe un jilț un domn în vîrstă, care o privea cu blîndețe. Simți cum inima i se strînge de emoție, recunoscîndu-l pe bătrînul din parc. Era Tudor Arghezi!
– Ce mică e lumea, domnișoară, nu-i așa? – spuse poetul.
Iulia îl privea mută de uimire și nu știa ce să spună. Se dezmetici într-un tîrziu și răspunse:
– Da, maestre... Lumea e mică... Știți, atunci cînd ne-am întîlnit în parc, după ce ne-am despărțit, m-am întors aproape imediat dîndu-mi seama cine erați, dar plecaserăți.
– Da, toți plecăm la un moment dat, domnișoară Iulia, spuse trist poetul.
– Da, dar dumneavoastră sînteți Tudor Arghezi, sînteți unul dintre marii poeți români, v-am studiat poezia în școală și apoi în facultate, toată lumea vă cunoaște și toți românii vă respectă, iar eu nu am fost în stare să-mi dau seama cu cine vorbeam decît atunci cînd era prea tîrziu – spuse însuflețindu-se Iulia.
Arghezi privi la cei doi și își aprinse o țigară. Trase fumul în piept și întrebă:
– De cînd e opera mea studiată la școală și în liceu? Poeziile mele abia au început să fie publicate.
Iulia privi la Tudor întrebîndu-l din priviri ce să răspundă. Se hotărî repede și zise:
– Poate nu m-am exprimat eu bine, dar sînt convinsă că la un moment dat se va întîmpla și asta. Oricum, întîlnirea noastră din Cișmigiu rămîne un moment important al vieții mele.
Arghezi se ridică din fotoliu și, sprijinindu-se în baston, se duse spre fereastră, privind gînditor afară. Se întoarse spre cei doi tineri zicînd:
– Cișmigiu... Nu-i nici frumos, nici românesc numele acestei grădini cu farmece. El sună turcește, ca tinichigiu, giuvaergiu, iaurgiu, simigiu, surugiu, boiangiu. Ați băgat de seamă că aceste cuvinte bolnave pier ucise de viața graiului viu înainte chiar ca meșteșugurile pe care le numesc să fi pierit de tot. Sfatul municipal care va cuteza să șteargă turcismul acestei păduri de bijuterii vegetale, înlocuindu-l cu un nume de pom, de buruiană sau de floare va face grădina capitalei din miijlocul orașului și mai frumoasă.
– Ce frumos ați spus asta! – se entuziasmă Tudor.
– Bucureștii noștri sînt un oraș frumos – răspunse zîmbind poetul, apoi, întorcîndu-se spre Iulia, o întrebă: Dumneata parcă ești din Brașov, nu-i așa?
– Da, maestre.
– Oraș cu un aer parfumat și sănătos – veni replica.
– Adevărat, doar că Bucureștiul mi-a devenit a doua casă, studiind aici timp de patru ani. Nu-l cunosc la fel de bine ca dumneavoastră care locuiți aici de cîteva decenii, dar mi-e drag.
– Așa e, domnișoară, îl cunosc și-l străbat de cîteva decenii, cum spui. În ultima vreme, ceva mai greu, din cauza vîrstei, dar tîrîș, grăpiș am tot șchiopătat prin București cu bastonul, de-o viață. Aș zice o viață întreagă, dar, pe la 80 de ani trecuți, încă trăiesc nelenevit. Creionînd mereu în carnet, într-o bună zi am luat condeiul adevărat. Dar de-a lungul rîndurilor și printre răspîntiile lor m-am întîlnit cu pleavă și fărîme de trecut aninate de lucruri sau, prin transparență, cu unele de dincolo de ele. Am dat multe foi deoparte, dar nu m-a lăsat slaba inimă să le lepăd chiar pe toate, pentru că erau oarecum trăite. La urma urmei, nu făceau parte și ele tot din București? M-am pomenit plimbîndu-mă printre amintiri. Născut printr-o împrejurare de pripășire oltenească gorjană în București, m-am pomenit în el și mă socotesc venit pe lume odată cu capitala. Să mi se ierte solidaritatea. Cînd începusem să învăț abecedarul, ortografia lui oficială era „Bucuresci”. O generație de prozatori de gazetă a caricaturizat, prin denaturare, probabil involuntară, numele Bucureștilor în Bucureștiul, abatere gravă de la limbă. Numeroase denumiri de locuri românești (treaba savanților grămătici să se întrebe de ce) stau, de cînd sînt, la plural: Piteștii, Ploieștii, Călărașii, Iașii. Cu singularul jignești gingășia nuanței, care nu valorează după ins și anotimp, ca prețurile la castraveți. Capitala României așezată pe Dîmbovița, în poziția cea mai defavorabilă unui mare oraș: iarna vînturile de stepă curg necontenit peste el, vara praful îi întunecă perspectiva, norii grei de pulbere alternînd cu un noroi necunoscut altor capitale. Curățenia orașului se face totdeauna pe sfert, din pricina lipsei de apă și a unei canalizări insuficiente pentru întinderea exagerată a orașului, compus în imensă majoritate din proprietăți fără etaj, împestrițate de grădini surîzătoare, care, atunci cînd orașul va putea să se bucure de toate efectele lucrărilor municipale trebuincioase întreprinse pe scară extinsă, vor face din București un oraș de vilegiatură. Străzile principale erau surprinzător de înguste pentru un musafir sosit din alte țări. Calea Victoriei, care-i Corso al Capitalei, suporta o circulație penibilă de trăsuri și pietoni și, într-unele puncte, trotuarele se îngustau într-atît încît trecerea alături a două persoane aducea aminte de fabula celor două capre întîlnite pe o punte și neștiind căreia i se cuvine să treacă întîi. Organizația strict politică și guvernamentală a comunei în România a contribuit, poate chiar mai mult decît condițiile geografice, la permanentizarea relelor de care suferea orașul. Funcția de primar era într-adevăr supusă schimbărilor dese la putere și nu le lăsa titularilor răgazul conceperii unui plan de lucru și al continuității lui. Totul era hotărît parțial și fracționar de către caracterul de provizorat al vieții comunale. Dar primarii treceau și orașul rămînea dezorganizat. Observații în același spirit se mai pot face și azi asupra circulației orașului imperfect disciplinat. Pietonul care în genere merge fără socoteală avea adeseori spectacolul ciudat al unei trăsuri sau mașini care întoarce foarte lent și nesupărat în mijlocul străzii, oprind circulația miilor de vehicule pentru ca o doamnă gentilă să se coboare exact în fața unui magazin de bomboane. Este adevărat că pentru a se bucura de aspectul plăcut al unei persoane cochete, care se dă jos din trăsură încălțată fin, bucureșteanul, colecționar galant de imagini, sacrifică reverențios, la fiecare vitrină, zece minute din graba lui, pe jos sau în trăsură.  
(va urma)

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite