Capitolul 5 - În mîna Securității... (3)
  • 19-09-2023
  • 0 Comentarii
  • 207
  • 2

Tudor zăcu tot drumul, în mașina care îl ducea la sediul D.G.S.S. Fu condus pe coridoarele întunecate și introdus într-o încăpere unde, pe biroul aflat în centru, văzu cu groază telefonul Iuliei. „L-au prins pe bietul Victor”, se gîndi el speriat, în timp ce Aurelian îl apăsa pe umărul drept indicîndu-i astfel să ia loc pe scaun. În clipa aceea auzi o voce venind dintr-un colț al camerei:
– Ne-am întîlnit mai repede decît speram! Ce să-i faci? Soarta!
Vocea aceea îi strînse stomacul de frică și îi strecură în inimă sentimentul neputinței. Stătu cîteva clipe cu capul plecat, adus de spate, imagine teribilă a înfrîngerii sale ca om și se întoarse apoi spre locul de unde venea vocea spunînd:
– Într-adevăr, nu m-am așteptat să te întîlnesc aici, prietene Victor, apăsînd cu sarcasm pe cuvîntul „prietene”.
Victor ieși din umbra în care se găsea și veni cu pași măsurați spre el. Îi dădu ocol, ca o fiară care-și adulmecă prada și sfîrși prin a se așeza la birou în fața prietenului său. Se uită lung la el și spuse:
– Tot ce mi-ai spus la „pușcărie” sînt lucruri pentru care nu ai cum să ajungi la adevărata Poartă Albă, dar te pot trimite cîțiva ani la „mititica” pentru relații cu străinii, fiindcă iubita ta, Iulia, e o străină pentru noi.
– Ce vreți de la mine?
– Nimic, decît să o convingi să colaboreze și să ne spună tot ce știe despre viitor, ca să reușim să ne salvăm orînduirea comunistă și să devenim o țară puternică folosind tehnologia înglobată în acest telefon mobil.
– Nu cred să reușesc, fiindcă e foarte căpoasă, dar pot încerca, zise Tudor iluminat brusc de o idee salvatoare.
– Am știut eu că ești rezonabil, zîmbi Victor bătîndu-l pe umăr. Apoi se întoarse către Aurelian și-i spuse:
– Hai s-o aducem pe Iulia.
Luă de pe masa smartphone-ul și-l puse în buzunar, apoi ieși împreună cu colegul lui. Tudor rămase singur pentru următoarele 20 de minute. Ușa se deschise brusc și o văzu pe Iulia intrînd. Era obosită și avea o vînătaie pe pometele drept, semn că enervase rău pe cineva. Se ridică de pe scaun și se duse spre ea îmbrățișînd-o. O senzație de fericire și invincibilitate îl cuprinsese. Acum știa că nimic nu-i mai putea opri. Auzi glasul lui Victor spunînd cu ironie:
– Aveți zece minute ca să vă hotărîți, porumbeilor!
Ieși apoi și închise ușa după el. Rămași singuri, cei doi tineri se priviră o clipă, iar Iulia spuse:
– Cum ești? Cînd ai ajuns aici?
– M-au adus acum jumătate de oră. Victor, prietenul meu din copilărie, e ofițer de Securitate. Îți dai seama ce șoc a fost pentru mine, mai ales că în după amiaza asta mă întîlnisem cu el ca să-i dau telefonul tău să-l ascundă bine.
Iulia îl privi speriată, apoi spuse:
– Ce catastrofă! Și acum ce vrea de la noi? Ce i-ai promis?
– I-am promis că am să te conving să le spui tot ce știi despre viitor ca să evite revoluția din 1989, despre care am avut nerozia să-i zic lui Victor ca să îl conving că vii din 2022.
– Să mă convingi să colaborez cu niște brute? Așa mă cunoști tu pe mine? Nu le spun absolut nimic cretinilor și violenților ăstora, se enervă fata. Dacă fac asta, o să modific atît de rău viitorul încît e posibil ca Războiul Rece să se încheie cu victoria comuniștilor care vor înrobi toate popoarele Europei și vor face un lagăr imens din lumea noastră liberă. Nu, nu, nu, de o sută de ori nu! Refuz să fac așa ceva – strigă fata.
În timpul acesta, Tudor se așezase la birou scriind cîteva rînduri pe o bucățică de hîrtie scoasă din buzunar, pe care o puse în fața ochilor iubitei sale cînd aceasta își încetă tirada. Surprinsă, fata luă hîrtia citind cu interes, în timp ce Tudor începu să i se adreseze cu voce tare:
– Te rog, iubita mea, trebuie să facem asta. E vorba de viitorul țării noastre, de viitorul nostru. Tu oricum nu te mai poți întorce în timpul tău, așa mi-ai spus, vei rămîne aici. Vreau să avem o familie împreună, să muncim, să ne iubim, să avem copii! Iulia, iubita mea, nu vrei să avem copii? Eu vreau 4! Trei băieți și o fată! Te rog, hai să-i ajutăm și să ne ajutăm patria! Nu vrei?
În tot acest timp, fata citi repede următoarele: „Fi Șeherezada. Zi-le doar lucruri inofensive. Convinge-i să ne ducă într-o casă unde să putem scrie totul. Vom folosi ocazia să evadăm. Au microfoane în pereți”. Oprindu-se din vorbit, Tudor se uită întrebător la Iulia, care dădu aprobator din cap, în timp ce-i înmînă hîrtia spunînd:
– Vreau copii, dragul meu, dar unde vom lucra și ce vom face? Unde vom sta? E foarte complicat ceea ce-mi ceri. Nu știu ce să zic – se lăsă ea rugată, privind uimită cum Tudor făcuse hîrtia cocoloș și, băgînd-o în gură, o mestecă, pînă o înghiți. Tudor se uită la ea, o luă în brațe și o întrebă:
– Iulia, mă iubești?
– Dacă te iubesc? Mi-aș da și viața pentru tine, dragul meu.
– Atunci, fă ce te rog eu – o imploră Tudor, făcîndu-i cu ochiul și zîmbind. Fata ridică degetul mare în sus și îi răspunse:
– Să-l chemăm atunci pe Aurelian să vorbim cu el.
Tudor se îndreptă spre ușă și o deschise dînd nas în nas cu un soldat ce-și sprijinea mîinile pe Kalasnikovul agățat de gît. Cînd îi văzu, se propti în ușă și le zise doar atît:
– Stați acolo!
– Stăm, stăm, zise Iulia. Cheamă-l pe locotenentul Mureșan. Vrem să vorbim cu el.
– Soldatul închise ușa, răsuci cheia în broască și se îndepărtă. Peste cîteva minute, intrară căpitanul Pavelescu și locotenenții Victor Munteanu și Aurelian Mureșan. Formară un semicerc în jurul celor doi tineri și căpitanul spuse doar atît:
– Ei?
– Tovarășe căpitan, Iulia e gata să vă spună tot ce știe despre viitorul României…
– …dar pentru asta – interveni fata – trebuie să ne oferiți toate condițiile.
– Adică cum? – se burzului Aurelian.
– Adică să ne oferiți o casă într-o zonă centrală, o mașină de scris, hîrtie, mîncare și tot ceea ce mai e nevoie. Ce ziceți?
– De acord, domnișoară, zîmbi căpitanul Pavelescu. Colegii mei o să vă conducă la casa din strada Arhitect Grigore Cerchez nr. 16.
Fură escortați pînă în curtea instituției, unde se urcară într-o mașină Volga și plecară spre destinația hotărîtă. Era aproape ora 17, iar Bucureștiul era încă plin de oamenii care, după terminarea defilării, se refugiaseră pe terasele deschise ca să petreacă cu o bere rece și niște mici calzi. Iulia privea pe fereastra mașinii și se gîndea că deocamdată scăpase la mustață de o anchetă mai serioasă. Acum, problema care se punea era ce povești putea să le îndruge securiștilor ca să-i lase în pace o vreme și mai ales cum să-și continue cercetările despre poartă. Deodată își dădu seama că ajunseseră în zona unde era televiziunea, doar că impunătoarea clădire nu se vedea nicăieri. Se aplecă în față spre ofițerul aflat lîngă șofer și-l întrebă:
– Nu vă supărați, unde e televiziunea?
– În Floreasca, unde să fie? De ce?
– În Floreasca? – se miră Iulia. Eu știam că e chiar aici, pe locul acesta.
– După cum vezi, nu e nimic.
Paznicul opri mașina în fața unei vile în stil neoclasic, extrem de frumoasă, avînd o fereastră formată din 9 casete de geam pe fațadă, iar la partea superioară 6 arcade oarbe în stil romanic dispuse cîte 3, în mod simetric, în fața unor alte ferestre. Intrară și urcară la etaj oprindu-se în camera de deasupra intrării, situată vizavi de marele salon. Camera era mare și mobilată simplu: o masă cu două scaune, o canapea rabatabilă pentru dormit și o mică baie.
– Aici o să locuiți în următoarea perioadă – le spuse căpitanul Pavelescu. Etajul este ocupat de un domn în vîrstă, pe care doi absolvenți ai facultății de litere, cum sînteți voi, îl vor recunoaște cu siguranță. Iulia, tu ești în arest la domiciliu, ceea ce înseamnă că nu ai voie sub nici o formă să ieși din curtea casei. De altfel, nici nu ai avea cum, fiindcă este supravegheată de oamenii noștri. Tudor are permisiunea să meargă la serviciu, ca și pînă acum. Dacă te vor întreba de Iulia, le spui colegilor că v-ați certat și ea s-a reîntors la Brașov. Ne-am înțeles?
– Am permisiunea să-mi aduc de acasă cîteva lucruri? – întrebă Tudor.
– Nu te obosi, o să ne ocupăm noi de asta – îi răspunse căpitanul. O dată pe săptămînă va veni cineva să ridice materialele scrise și să vă aducă întrebările noastre. De asemenea, dorim să vedem dacă se împlinește profeția Iuliei, cu incidentul acela din Cuba. Dacă se va împlini, atunci va deveni cea mai importantă avuție națională –  încheie securistul zîmbind.
– Înțeleg asta, dar totuși unde vom mînca? – întrebă Iulia. Ne putem găti?
– Da, răspunse Aurelian care apăruse și el între timp în cameră. Vila are o bucătărie, însă nu va fi nevoie să gătiți. Avem o angajată care vine periodic să facă de mîncare și să vă servească la masă.
– Ce de burghezisme... zîmbi Iulia. Nu mă așteptam la așa ceva în plin comunism.
Îl văzu pe Aurelian stăpînindu-se cu greu să nu o plesnească și asta o umplu de bucurie.
– Protejații noștri beneficiază de cele mai bune condiții pentru a lucra cu folos în slujba statului – răspunse serios căpitanul Pavelescu. Acum vă las să vă obișnuiți cu noua voastră casă –  continuă el, întorcîndu-se spre ușă pe care o deschise larg ieșind urmat de locotenentul Aurelian.
Rămași singuri, Iulia se duse la fereastră, privind cum cei doi ofițeri ies pe poartă și se urcă în Volga ce-i aștepta afară. După ce mașina plecă, Iulia mai rămase o vreme privind strada pe care la ora aceea nu era nimeni exceptînd doi tineri care discutau liniștiți sprijiniți de o Pobeda albă. Iulia se îndepărtă de fereastră îndreptîndu-se spre Tudor, care ocupase unul dintre scaunele aflate în încăpere și îi întindea fetei o nouă hîrtiuță, pe care fata putui citi: „Au microfoane în mod sigur. Vezi ce spui”. Cocoloși hîrtiuța între degete, o băgă în gură și după ce o mestecă un pic o înghiți. Apoi se uită la Tudor și spuse:
– Ce facem acum?
– Nu știu tu, dar eu mă culc. Sînt obosit rupt după ziua asta agitată.
– Da, cred că e o idee bună – zise Iulia. Hai să desfacem canapeaua și să dormim.
(va urma)
NICU MARIUS MARIN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite