Secvenţa 24 (2)

La căpătîiul sublocotenentului Dumitru Iordănoiu veghează un coleg de-al său, sublocotenentul Gh. Stancu.

Soblocotenentul Iordănoiu (în şoaptă, cu ultimele puteri): Dragă Stancule, te rog să-mi scoţi actele şi banii din porthart, am 85.000 de lei. E solda mea pe cîteva luni din urmă. Am 32 de ani... Sînt neînsurat... Te rog ca 50.000 de lei să-i trimiţi în satul meu natal, Sîmbureşti, pentru a fi împărţiţi de primărie orfanilor de război şi celor mai sărace văduve. Restul să-i trimiţi surorii mele, Domniţa...

Sublocotenentul Stancu: Aşa am să fac. Încearcă să bei puţină apă...

În timp ce Stancu îi întinde bidonul cu apă, Iordănoiu moare. Soarele asfinţeşte peste un cîmp de luptă de o măreţie antică: pe alocuri fumegă încă trupuri şi care de luptă incendiate, caii păşesc maiestuoşi cu furgoanele după ei, iar într-un plan mai îndepărtat, şi mai înalt, se desfăşoară un pîlc de copaci plantaţi, cîndva, cu două decenii în urmă, care configurează numele pădurii: ROMÂNIA MARE.

Secvenţa 25

25 octombrie 1944. Eliberarea ultimei brazde de pămînt. Soldatul Trifu înfige Tricolorul românesc pe Primăria din Carei. La o tribună improvizată, mai multe oficialităţi, civile şi militare primesc defilarea trupelor române victorioase. Pavoazarea consacră două tablouri mari, îngemănate: Generalissimul Stalin şi Regele Mihai. În tribună, maiorul sovietic Priasnikov – devenit, între timp, colonel – se întreţine cu colonelul român Nerone Lupaşcu.

Colonelul Priasnikov: Domnule colonel Lupaşcu, cum este posibil ca voi, luptînd în munţi, pe un teren accidentat, avînd şi-un flanc descoperit, să vă plasaţi tot timpul înaintea corpului de armată sovietic?

Colonelul Nerone Lupaşcu: Nu uitaţi că noi sîntem vînători de munte. Şi muntele a fost, dintotdeauna, leagănul Neamului Românesc.

În defilarea lor, soldaţii intonează „Cîntecul camarazilor de la Oarba”:

Colo-n Oarba între vii

S-au făcut măcelării

Nu-s măcelării de boi

Ci-s tot de voinici ca noi.

Sînge negru, închegat

Sînge de român curat.

Mureş, apă spumegată

De-o fi să mai trec o dată

Spune-i la a mea soţie

C-am plecat în bătălie

Pentru scumpa Românie.

Ghenerale, ghenerale

Dă ordin de-naintare

Să trecem prin foc şi pară

Să-i scoatem pe hoţi din Ţară!

Printre cei care se agită, ca oameni de ordine, pe lîngă tribuna festivă de la Carei se află şi o figură cunoscută: Căpitanul Esterhazi, îmbrăcat, de data aceasta, în ţinută proletară, cu şapcă prevăzută cu o stea în cinci colțuri, din email, şi brasardă roşie. E plin de importanţă, împarte steguleţe cu Secera şi Ciocanul. În învălmăşeala din zonă, aude un mîrîit din spate, se întoarce si dă cu ochii de cîinele ciobănesc Mura. Acesta se repede la gîtul lui, îl doboară la pămînt şi îl tăvăleşte cîteva clipe. Ajutat de cîţiva militari, care nu înţelege ce are namila aia de dulău cu un civil paşnic. Groparul fuge către un bîlci ţărănesc din apropiere, încercînd să se ascundă întîi în baraca de tir, apoi în Roata Mare. Sublocotenentul Petreanu, secondat de Trifu şi de cîinele Mura, a pornit în urmărirea lui. Pînă la urmă, Esterhazi este găsit de Petreanu – are loc o luptă pe viaţă şi pe moarte, sub privirile uimite ale alaiului unor nuntaşi, care trece prin zonă, cu taraful după el.

Încleştarea celor doi are loc pe fondul unui cîntec de petrecere ardelenesc, de genul: Hai, iu-iu, iu-iu-iu/ Că diseară frigem puiu.. Un chefliu cîntă aparte, cu o damigeană în mînă: Uite-așa cum ne vedeţi/1-am f... în cur pe nemţi/ Si acuşi, acuşi, acuşi/ O să-i f... și pe ruşi!”. E redus la tăcere de naș, care îi arde una după ceafă.

Sublocotenentul Iordănoiu: Aha, acuma eşti comunist, Gropare! Horthyştii de ieri, comuniştii de mîine, nu-i aşa? Te-ai copt de-a binelea: ieri ai fost pătlăgică verde, acum eşti roşie. Ţine, pentru tata şi mama! Na şi pentru soră-mea şi copilaşul ei! Ce-a fost, mă, în capul vostru? Aţi crezut că-i puteţi lichida pe români, ca să rămîneţi numai voi în Ardeal? Şi ce să faceţi voi, mă, în Ardeal? Nu mai avem, mă, carne crudă, au apărut şi la noi fabricile de conserve!

Într-un tîrziu, după o luptă epuizantă, Esterhazi s-a urcat în Roata Mare, de unde a început să tragă în mulţime. Rînd pe rînd, oamenii care se învîrteau cu roata au sărit din mers, dispărînd printre nuntaşi. Dispozitivul s-a blocat într-un punct, Esterhazi aflîndu-se în scaunul cel mai înalt. La cîteva zeci de metri, parada militară româno-rusă îşi vede de cursul ei. Se aude „Volga, Volga”, imn cîntat de militarii ruşi, care, la semnalul colonelului Priasnikov, se opresc, primesc raţii de vodcă şi încep să joace kazaciok. Sublocotenentul Iordănoiu a ajuns pînă aproape de „cupa” din care Esterhazi seamănă panică în oameni, dar face o mişcare greşită, alunecă şi se agaţă cu o mînă de un lanţ al mecanismului. Groparul îl vede, se apropie de el şi îi pune pistolul la tîmplă. În aceeaşi clipă, cînd totul părea pierdut, răsună o împuşcătură de armă: este evreul hassidic de la Spitalul din Reghin, care, se vede treaba, îl urmărea şi el pe Esterhazi. O a doua împuşcătură secţionează cablul care s-a blocat, iar Roata Mare porneşte din nou, în acordurile tarafului de lăutari, în timp ce Esterhazi se prăvăleşte în gol.

Evreul hassidic (suflă în ţeava puştii): Ungaria a ucis, a ucis, a ucis!

Pe ecran apare, în final, pe acelaşi fond imagistic de la început – cîmp de candele de zăpadă – un ştraif:

La Oarba de Mureş au murit, în numai trei săptămîni de luptă, peste 11.000 de militari români şi au fost răniţi cca. 20.000. Aceasta a fost una dintre cele mai sîngeroase bătălii din ce de-al II-lea război mondial. Deşi s-a vorbit mereu de o trădare săvîrşită de Armata Sovietică, pînă în prezent nu există documente scrise care să confirme aceste acuzaţii. În cea mai mare parte a lor, personajele şi evenimentele din acest film sînt adevărate...

Sfîrșit

CORNELIU VADIM TUDOR