Secvenţa 22 (2)

Ministrul Racoviţă le face semn celor doi agenţi să o scoată pe femeie din încăpere, pe aceeaşi uşă pe care a intrat. Într-un moment de neatenţie, aceasta smulge pistolul unuia dintre agenţi, si, în clipa în care celălalt agent vrea să tragă asupra ei, îl împuşcă mortal. Femeia îl împuşcă, drept în inimă, şi pe ministrul Racoviţă, acesta cade la podea, dar glonţul care a trecut prin buzunarul vestonului s-a oprit în micul clondir metalic cu rom. Yvonne îl ia ostatic pe Paul, punîndu-i pistolul la tîmplă. Iese din cabinet, tot pe uşa secretă.

Yvonne Popescu: Iartă-mă, iubitule! N-am de ales. Ar fi trebuit să-ţi dai seama că sînt din neamul contesei Elisabetha Bathory. Doar, voi, românii, ştiţi ce femei pasionale sîntem noi, unguroaicele...

Cei doi au ajuns pe nişte scări lăturalnice, dar drumul nu se poate continua spre parter, ci numai în sus. Au urcat pe acoperişul clădirii. Agentul care a supravieţuit a luat arma de la colegul său şi a pornit în urmărirea femeii. Ministrul de Război și-a revenit, scoate butelcuţa salvatoare, de la piept, o sărută, trage o duşcă prin mica spărtură făcută de glonţ şi apoi începe să dea ordine pentru blocarea tuturor ieşirilor.

Paul Sadoveanu: Yvonne... Nici nu ştiu cum să-ţi mai zic... Fă-mi, te rog, un ultim serviciu: împuşcă-mă! Dacă nu tragi tu acum, o să mă împuşc eu în minutele următoare.

Yvonne Popescu: Taci, dragul meu. Îmi rupi inima... Nu trebuie să spui toate prostiile care-ţi trec prin cap. Cine crezi că sînt eu? „Văduva Neagră”? Numai asta îşi lichidează bărbaţii... Tu ai să vii cu mine, la Budapesta. E nevoie acolo de o mină de aur, cum eşti tu.

Între timp, spioana ucide un militar, care pusese puşca la ochi, după un horn al clădirii. În secunda următoare, agentul Siguranţei o împuşcă mortal, în frunte; femeia cade, spectaculos, pe caldarîm, chiar lîngă maşina ofiţerilor sovietici.

Secvenţa 23

E o dimineaţă ploioasă de toamnă. Mai multe ţărănci au făcut pîine si au adus-o militarilor români, în coşuri de nuiele, împreună cu alte merinde – brînză, legume, slană – puse pe ştergare albe. Soldaţii mănîncă, îngînduraţi. Începe bătălia propriu-zisă. Imaginile arată o baterie de artilerie românească, amplasată dincoace de Mureş, care acoperă escaladarea Dealului Sângiorgiu. În acelaşi timp, alte plutoane româneşti încearcă să treacă Mureşul, dar nu pe la acelaşi vad, ci perpendicular pe poziţiile nemţeşti. Trecerea are loc între Cipău şi Iernut, cu bărcile, dar sînt folosite şi uşile smulse de la locuinţele oamenilor din zonă. Un stol de avioane germane mitraliază tot ce mişcă-n apă. Este atinsă o barcă masivă, cu vreo 30 de români în ea – toţi sînt ucişi, iar cadavrele lor încep să plutească pe ape. La mică distanţă, unii răniţi se agaţă, cu mîinile, de crengile şi rădăcinile sălciilor de apă, alţii înoată, cu ultimele puteri, spre stufăriş – dar cei mai mulţi plutesc la vale, luaţi de cursul învolburat al rîului. Artileria română trage după avioanele hitleriste, dar fără nici un rezultat. Soldaţii urcă dealul alunecos cu unghiile. Cineva strigă: „M-a orbit, fraţilor, nu mai văd nimic!”. Scena se fixează la postul de observaţie al colonelului Ioan Boţea. Lîngă el apare, în mod surprinzător, cu casca de război pe cap, căpitanul Paul Sadoveanu.

Colonelul Boţea: Domnule căpitan, îţi ordon: ia o mînă de oameni şi închideţi gura la „căţeaua” aia!

„Căţeaua” e o mitralieră de la Cota 409. Însoţit de 4 soldaţi, căpitanul începe să urce dealul; din tranşeele individuale, membrii „expediţiei” sînt întîmpinaţi de nemţi; au loc lupte corp la corp, cu baioneta la armă. Căpitanul strigă: „Pe ei, flăcăi! Ca la Mărășești!”. Pînă la urmă, cu un efort supraomenesc, căpitanul Paul Sadoveanu aruncă, din săritură, o grenadă peste trăgătorii de la mitraliera care făcea atîtea ravagii. Aceasta amuţeşte. Timp de cîteva minute se instalează o acalmie stranie. Cadrul se mută la un adăpost săpat sub malul Mureşului; e destul de încăpător, 2 metri pe 2, căptuşit cu scînduri. Pe un perete, unul dintre fraţii gemeni Truţă a aninat iconiţa lui de argint. Celălalt geamăn scrie într-un caiet de matematică:

Dragă mamă,

De la Mureş la apus

Tot români cu fața-n sus...

Înăuntru, sublocotenetul Petreanu frige peşte la proţap, în timp ce doi dintre oamenii lui îi aduc cîteva exemplare care plutesc cu burta-n sus pe apă, de-atîtea explozii.

Mustafa Bolat: Peşte estem? Estem! Şalăi şi crapi, ca la noi la Agigea. Băutură estem? Estem!

Scoate o glaiă de horincă şi îi cinsteşte pe toţi.

Mustafa Bolat: Femei estem? Nu estem!

Sublocotenentul Petreanu: (Îi dă mîncare şi căţeluşei Mura). Ia, cu tata. N-are oase. S-a dat dezlegarea la peşte!

Mura miroase curioasă, pesemne că n-a prea mîncat peşte la viaţa ei, după care înfulecă pe nerăsuflate, ca o hămesită.

Sublocotenentul Petreanu: Hooo, parcă dau turcii!

Mustafa Bolat: Turcii? Ce tot aveţi cu turcii? Religia v-a lăsat? V-a lăsat! Musaca şi bacşiş v-a lăsat? V-a lăsat! Rahat v-a lăsat?

Slodatul Pierdevară: Aşa e, în rahat ne-au lăsat!

Soldatul Dragoste (Ca pentru sine): Măi, frate, unde te duci, unde te-ntorci – numai porci!

Sublocotenentul Petreanu: Băieţi, ora noastră se apropie. Pînă la ziuă, avem două distracţii: să punem steagul pe Cota 463 şi să cucerim pădurea... Cum îi zice, Trifule?

Soldatul Trifu: „România Mare”, domnule sublocotenent.

Sublocotenentul Petreanu: I-auzi, ce frumos! Merită să mori pentru România Mare. Ungurii de-aia l-au omorît pe tata: fiindcă a fost întîiul primar român în satul nostru, după Marea Unire.

Petru Trifu: Ne văd nemţii ca-n palmă. Agarici, dacă făcea două raiduri, îi curăţa...

Andrei Trifu: Zboară nenea Agarici/ Să vîneze bolşevici!

Sublocotenentul Petreanu: Nu-1 mai lasă ruşii, asta e. Cine s-a luat o dată de ei, e pe lista neagră. (Către cîine). Mura, de ce nu te duci tu acasă, fetiţa Iu’ tata? Te ţii scai de om, ca o pacoste!

Soldatul Dragoste: „Cîinele soldatului”, de Grigore Alexandrescu.

Sublocotenentul Petreanu: Măi, soldat Dragoste... M-am întrebat uneori: de ce numai în limba română rimează dragoste cu pacoste?

Secvenţa 24 (1)

Plouă din ce în ce mai tare. Soldaţii români aşteaptă, în tranşee, ordinul de atac. Dintr-o singură ţigară fumează şi cîte 10 oameni. Unul scrie o carte poştală. Altul se bărbiereşte, cu lama baionetei. Dinspre liniile duşmane se aude o voce în megafon: este un bărbat, care vorbeşte româneşte şi, după cum se vede treaba, are o misiune destabilizatoare.

Propagandistul german: Achtung! Achtung! Atenţiune! Cei care au rupt alianţa cu trupele germane au fost nişte trădători. Ziua de 23 august va rămîne o pată neagră în Istoria României. Germania ne este cel mai bun prieten, care ne asigură o viaţă fericită. Berlinul dispune de o armă care va pune capăt războiului şi va fi întrebuinţată la timpul potrivit. Atenţiune! Ostaşii sovietici sînt o hoardă sălbatică. Ei ne pradă şi ne dezonorează familiile. Veniţi alături de noi! Nu mai pierdeţi o singură clipă!

Rînd pe rînd, sînt prezentate „flash”-uri cu mili­tarii români, care recepţionează mesajul: de la „Garda Uciderii” pînă la generalul Costin Ionaşcu. În liniştea desăvîrşită care s-a lăsat și în care doar ţîrîitul ploii se aude, răsună, deodată, o voce puternică: sublocotenentul Dumitru Iordănoiu.

Sublocotenentul Iordănoiu (În megafon, ridicîndu-se în picioare, curajos): Români, nu-i credeţi pe nemţi! Ruşine că se pretează la aşa ceva! Prietenia Germaniei hitleriste am cunoscut-o cu ocazia Diktatului de la Viena şi în timpul războiului, cînd ne-a sărăcit Ţara. Noi luptăm pentru eliberarea Ardealului de Nord, pentru libertatea şi fericirea Ţării. Asta-i civilizaţia voastră? Lagăre de exterminare şi civili asasinaţi? Voi ne vorbiţi de civilizaţie, dar ne-aţi bombardat Teatrul Naţional din Bucureşti. N-aveţi ce căuta pe pămîntul nostru. Nici Hitler, nici Horthy! (Un lunetist german îl ocheşte, dar ratează ţinta, fiindcă Iordănoiu s-a aplecat să tragă un fum de ţigară de la un camarad, de unde se vede că tutunul poate avea şi efecte pozitive.) Noi vom lupta pînă la sacrificiul vieţii, pentru că ne apărăm glia strămoşească. Dar voi ce căutaţi pe pămîntul românesc? Cine v-a chemat? (Soldaţii fac glume, întrebîndu-se unul pe altul cine i-a chemat pe nemţi.) Deci, luaţi-vă cizmele în spinare şi plecaţi. Hai, cărel poteca! Aber schnell! În caz contrar, vă vom încercui, vom pune mîna pe voi şi vă vom prinde –  vii sau morţi!

Drept răspuns, nemţii încep să tragă, ca nişte bezmetici.

Sublocotenentul Iordănoiu: (Lasă megafonul jos şi se întoarce către soldaţii săi). Puneţi baionetele! Pregătiţi grenadele! (Îşi face semnul crucii.) La ataaac! Înainteee!

Sublocotenentul Iordănoiu trage, în aer, o rachetă de semnalizare, care marchează ordinul de luptă. În acelaşi timp, un soldat sună din goarnă. Începe asaltul Cotei 463. La un telefon de campanie, generalul Ionaşcu strigă la cei de la bateria de artilerie: „Lungiţi tragerea! Lungiţi tragerea!”. Îşi face intrarea în „scenă” plutonul lui Dumitru Petreanu, care dă dovadă de o violenţă ieşită din comun, căzînd mai mereu în spatele inamicilor, strangulîndu-i, înjunghiindu-i în inimă etc. Militarii lui Petreanu acţionează în zona Pădurii „România Mare”, unde valorifică din plin terenul, utilizînd capcane şi săgeţi pregătite din timp, prin acţiuni tipice de „comando”. O căprioară speriată, cu puiul ei, se pierd în adîncul pădurii.

Sublocotenetul Petreanu: (Lovind un inamic în cap) Na, mă, „Der Grosse Rumănien”! Că nu vă mai satură pămîntul...

Imaginea îl surprinde pe sublocotenentul Iordănoiu, aruncînd o grenadă şi îmbărbătîndu-şi soldaţii:

Sublocotenentul Iordănoiu: Nici un pas înapoi, copii! Să le fie Mureşul mormînt!

În iureşul luptei, gornistul sună din nou în trompeta de atac, dar calcă pe o mină şi este, efectiv, pulverizat. Goarna e recuperată, din zbor, de fruntaşul Gh. Lungu, care merge mai departe, dar e ucis şi el. Un soldat se apropie, tîrîş, de sublocotenentul Iordănoiu, deschide pumnul şi îi arată un nasture de metal galben:

Soldatul: Dom’ sublocotenent, uitaţi-vă ce a mai rămas din gornist!

Dar Iordănoiu nu-1 aude: dintr-un salt, ajunge în locul care marchează Cota 463 şi înfige în pămînt baioneta armei, la care flutură o mică eşarfă Tricoloră. Instantaneu, soldaţii români izbucnesc în urale: „Fug nemţii! Uraaa! Uraaa!”. Tulburător este faptul că şi răniţii români strigă „Uraaa!”, aşa cum sînt, culcaţi la pămînt, pentru a da senzaţia că sînt mai mulţi. Sublocotenentul Iordănoiu cade secerat de gloanţe. Aparatul panoramează locul măcelului, cu foarte mulţi morţi şi răniţi. De-a dreptul impresionanţi sînt caii furgoanelor sanitare, care nu mai sînt conduşi de nimeni, întrucît însoţitorii lor sînt morţi, dar animalele îşi fac datoria din instinct, într-un du-te vino permanent. Peste întreaga scenă pluteşte din nou fantasma onirică: Zîna Morţii, care apare în chip de regină, închizînd ochii celor ucişi şi dînd apă de băut la răniţi. Las la latitudinea regizorului găsirea celei mai bune soluţii pentru prezentarea acestei fantasme, care nu e deloc macabră, ci pare plăsmuită din materia din care se ţes visele; apariţia respectivă face legătura între victimele evreieşti şi cele româneşti şi ea poate fi, la fel de bine, prototipul sorei medicale, dar şi acela al îngerului din rai, prin urmare ultimul chip pe care îl vede un muribund pe pămînt şi primul chip pe care îl vede în lumea de dincolo. Ici şi colo, sînt identificate cîteva personaje cunoscute, care şi-au dat viaţa în acest veritabil masacru: căpitanul Paul Sadoveanu, ciobanul Vasile Mureşan, gemenii Petru şi Andrei Truţă (îmbrăţişaţi, cu una dintre iconiţe pe piept), soldaţii Dragoste, Pierdevară, Mustafa Bolat ş.a.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR