Secvenţa 20 (2)

Generalul Ionaşcu: Ce zici, Iordănoiule? Ai fost studentul lui Nicolae Iorga, dar cred că nici el nu-şi putea imagina un asemenea cuvînt magnific: aprinjioară!

Sublocotenentul Iordănoiu: E un poem într-un cuvînt. Sună mai bine decît chibrit.

Generalul Ionaşcu: Ia să le dăm noi nemţilor o aprinjioară la fund, să ne cînte Corul Vînătorilor, de Weber!

Sublocotenentul Iordănoiu: (Se apropie de hartă). Domnule general, ştiţi mai bine ca mine că poziţia noastră nu-i deloc de invidiat. Trebuie să trecem întîi o apă vijelioasă şi umflată de ploi, iar pe urmă să escaladăm un deal cu pante între 45 şi 65 de grade. Unde mai puneţi că unii dintre militarii noştri nu prea ştiu să înoate.

Generalul Ionaşcu: Şcoală proastă! Un bărbat trebuie să ştie în viaţă de toate: să călărească, să tragă cu puşca, să înoate... Englezii îi învaţă înotul pe copii înainte de a-i învăţa alfabetul. Dar de ce nu forţăm rîul cu băieţii de pe malul Mării?

Sublocotenentul Iordănoiu: Ne-am gîndit şi la asta, chiar i-am sugerat domnului colonel Boţea.

Generalul Ionaşcu: Şi?

Sublocotenentul Iordănoiu: Şi nu se poate. Cei mai mulţi fac parte din „Garda Uciderii”, a lui Petreanu.

Generalul Ionaşcu: (reflexiv) Mda... „Garda Uciderii”... Unde am mai auzit eu asta?

Sublocotenentul Iordănoiu: Noi i-am botezat aşa, domnule general. După escorta pe care o avea Tudor Vladimirescu. Erau vreo 45 de sîrbi, îmbrăcaţi în roşu şi negru, pe care nu-i vedea nimeni, toată ziulica, dar cînd se ivea vreun caz de execuţie, ieşeau din pămînt, din iarbă verde, îşi făceau treaba şi apoi dispăreau fără urmă.

Generalul Ionaşcu: Ia zi, bade, pe unde trecem?

Ciobanul Vasile: E un vad bun, la vreo 10 stînjeni de pintenul dealului. Pe-acolo trec şi eu cu turma.

Generalul Ionaşcu: Poţi să-mi arăţi pe hartă?

Sublocotenentul Iordănoiu: Ai făcut armata, Nea Vasile?

Ciobanul Mureşan: Cum de nu, păcatele mele?! Bărbatul care nu face armata e ca femeia care nu face copii.

Priveşte harta şi indică, rapid, cu degetul unde e vadul cu pricina.

Ciobanul Mureşan: Asta-i locul. O să merg eu înaintea lor, nu vă faceţi griji.

Generalul Ionaşcu: (Cercetează cu atenţie). Iordănoiule, Ora H se apropie. (Către cioban). Eşti mare, Aprinjioară! N-ai mai traversat tu o turmă ca asta... Îi dovedim sau nu?

Ciobanul Mureşan: Să trăiţi, dom’ general, i-om dovedi noi, da’ cu binişoru’, că-i tare greu. Dacă am avea noi ceva mai multă artilerie, n-ar mai sta nemţii acolo, sus, nici un ceas, c-ar zbura ca brabeţii.

Generalul Ionaşcu: Am ajuns în situaţia: care pe care?! Ori noi, ori ei. La război, nu există meci nul...

Secvenţa 21

Scenă mută. La lumina Lunii, ciobanul Vasile Mureşan - dezbrăcat în pielea goală, cum 1-a făcut maică-sa - trece vadul. Soldaţii români îl urmează îndeaproape, la fel de goi, cu armamentul şi hainele deasupra capului. Ei se ţin de mînă, într-un impresionant şir indian, care degajă frumuseţea clasică a idealului grecesc de vigoare a trupului bărbătesc, mai ales că unii dintre miliari sînt tineri si plămădiţi ca nişte efebi. Apa le ajunge pînă la brîu, uneori pînă la piept. O cucuvea sfîşie liniştea nopţii. O santinelă germană cercetează albia rîului prin luneta unei puşti. Emoţia crește pe măsură ce ultimii soldaţi se apropie de malul salvator. Într-o fracţiune de secundă, din poziţiile germane este lansată o rachetă luminoasă, de culoare verde, prevăzută cu o mică paraşută. Abia atunci românii sînt zăriţi şi se deschide foc automat asupra ultimelor „verigi ale acestui lanţ viu. Din fericire, poziţia e oblică și tirul nu nimereşte pe nimeni. Au trecut, cu bine, toţi.

Secvenţa 22 (1)

Cabinetul ministrului de Război, generalul Mihail Racoviță. Acesta e singur, citeşte presa. Un titlu mare, apărut pe pagina I a ziarului „Dimineaţa”, din 20 septembrie 1944, sună astfel: „Totul pentru front! Totul pentru victorie!”. Genericul e însoţit de o grafică mobilizatoare. Uşa se deschide si intră şeful de cabinet, un tînăr locotenent-colonel.

Şeful de cabinet: Domnule ministru, a sosit domnul căpitan Paul Sadoveanu.

Ministrul se ridică, protocolar, şi îl întîmpină pe oaspete. Acesta din urmă salută scurt, îşi scoate cascheta şi o aşează, reglementar, sub braţul stîng.

Ministrul Racoviţă: Ia loc, dragă Paul. (Îi pronunţă numele franţuzeşte, Pol).

Paul Sadoveanu: Mulţumesc, domnule general. (Se aşază pe un scaun, aflat în faţa biroului de lemn brun, de nuc).

Ministrul Racoviţă: Ce serveşti? O cafea? Un coniac?

Paul Sadoveanu: Nu beau în timpul serviciului, domnule ministru. O cafea, totuşi, cred că merge.

Ministrul Racoviţă: (Apasă pe un buton, discret. Intră acelaşi şef de cabinet.) Două cafele, te rog. Şi apă, Paul? (La încuviinţarea acestuia). Şi două pahare cu apă.

Şeful de cabinet iese; va reapărea după cca 3 minute, cu tava de rigoare, din care se ridică aburii cafelelor.

Ministrul Racoviţă: „Îmi cîştig bătăliile cu visele soldaţilor mei”...

Paul Sadoveanu: Napoleon.

Ministrul Racoviţă: Exact. Ştii, dragă Pol, mă gîndesc că, după legenda lui Isus Christos, cea a lui Napoleon Bonaparte e cea mai frumoasă din Istoria Umanităţii. De ce oare? Poate pentru că lumea tînjeşte după puterea absolută.

Paul Sadoveanu: „Spiritul absolut călare” – aşa îl numea Hegel pe Bonaparte.

Ministrul Racoviţă: (Mîngîie cu palma o statuetă de bronz, înfăţişîndu-1 pe micul corsican călare, la trecătoarea Saint Bernard din Alpi, copie după celebrul tablou al lui David). Tu la ce visezi?

Paul Sadoveanu: (Rîde, uşor nervos). M-aţi chemat să mă-ntrebaţi la ce visez? Mai e timp de vise, cînd totul se năruie în jur?

Ministrul Racoviţă: (Toarnă cîţiva stropi de alcool în cafea, dintr-un recipient plat, de metal nichelat, tipic englezesc). Eu beau „Cafea Marghiloman”, cu puţin rom... M-a învăţat s-o prepar chiar bătrînul conservator, în 1917; îi dă savoare şi aromă. Caut şi eu o compensaţie, fiindcă m-am lăsat de fumat. La munca şi la nervii mei de azi, dacă aş mai şi fuma – cu siguranţă că aş muri. Dacă vrei, tu poţi să fumezi. Conu’ Mihalache mai pufăie, din cînd în cînd?

Paul Sadoveanu: Rareori. Mai ales după o partidă de vînătoare, cînd stă la taifas. (Îşi aprinde o ţigară, trage cu nesaţ).

Ministrul Racoviţă: Ştii că intenţiona să scrie un roman despre bunicul meu?

Paul Sadoveanu: Despre Iancu Racoviţă? Nu, nu mi-a spus nimic.

Ministrul Racoviţă: Cunoşti povestea lui?

Paul Sadoveanu: Destul de vag. A scris Gane ceva, în „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”...

Ministrul Racoviţă: Ca să vezi ce poate face o femeie dintr-un bărbat! Ba chiar din doi bărbaţi. Bunicul meu s-a îndrăgostit de o străină, pe nume Sofia. Frumoasă femeie. Însă muierea era tare rea de muscă. I-a sucit capul şi lui Ferdinand Lasalle. El e adevăratul părinte al socialismului, nu Karl Marx. Pînă la urmă, cei doi bărbaţi s-au bătut în duel pentru iabraşa Sofia, iar bunicul 1-a împuşcat mortal pe vestitul Lasalle. Asta se petrecea în 1864. La scurtă vreme, a murit şi Iancu Racoviţă. Tata e băiatul lui dintr-o altă legătură.

Paul Sadoveanu: (Cu umor) Dacă mai trăia puţin, poate apuca să-1 împuşte şi pe Lenin...

Ministrul Racoviţă: (Se ridică, dă ocol camerei, priveşte pe fereastră; afară, e o agitaţie neobişnuită, a oprit un GAZ cu însemnele Armatei Roşii, din care coboară doi ofiţeri superiori). Au venit ruşii!

Paul Sadoveanu: Oho, au venit de aproape o lună! Şi de data asta, nu cred că or să mai plece aşa de uşor...

Ministrul Racoviţă: (Foarte grav). Nu, nu. Acum au venit. Şi au venit pentru tine, dragul meu.

Paul Sadoveanu: Pentru mine? Făceți-mă să înţeleg...

Ministrul Racoviţă deschide o uşă secretă, prin care intră în cabinet Yvonne Popescu, însoţită de cei doi agenţi secreţi ai Siguranţei, care o urmăriseră la Catedrala Sfîntul Iosif.

Paul Sadoveanu: (Se ridică, profund tulburat). Ce înseamnă asta?

Ministrul Racoviţă: Vă cunoaşteţi?

Paul Sadoveanu: Sigur că da. E logodnica mea...

Ministrul Racoviţă: Logodnica ta? Din cîte ştiu, n-ai trecut încă la religia musulmană. Numai Islamul permite să ai 4 neveste. Ştii, pentru creşterea oastei...

Paul Sadoveanu: Iertaţi-mă că n-am raportat, dar sînt în divorţ. N-am crezut că poate interesa pe cineva situaţia stării mele civile.

Ministrul Racoviţă: (Către cei doi agenţi). Domnilor, n-avem prea mult timp de pierdut. Daţi-i bătaie!

Agentul 1: Domnule ministru, domnule căpitan... Sînt agentul Vasiliu, de la Siguranţa Statului. În baza urmăririi operative pe care o efectuăm de mai bine de doi ani, această doamnă a fost arestată în cursul dimineţii de azi. Sub acuzaţia de spionaj.

Paul Sadoveanu (Rîde nervos): Spionaj? Yvonne Popescu spioană? Haida-de!

Agentul 2: Permiteţi-mi, domnule căpitan, ştiu cine sînteţi, dar cu tot respectul vă informez că v-a jucat pe degete ca pe un copil. Nu o cheamă deloc Yvonne Popescu...

Paul Sadoveanu: Da’ cum o cheamă? Mița Biciclista? Maica Smara, educatoare, a poporului scriitoare? Domnule ministru, cred că asisităm la o farsă de prost gust.

Ministrul Racoviţă: (Scoate dintr-un sertar o mapă cu fotografii). La români trebuie să le faci binele cu forţa, dragul meu. Poftim, convinge-te şi singur.

Paul Sadoveanu se uită, la început cu neîncredere. Pe mapă scrie: Agenta Ilonka Werth.

Instantaneele o înfăţişează pe femeie în diferite ipostaze: în Viena, în compania unor ofiţeri nazişti; la Budapesta, intrînd în clădirea Ministerului de Interne, ceea ce se deduce după firma ungurească; dar, cele mai zguduitoare dovezi sînt fotocopiile unor hărţi şi documente ale Marelui Stat Maior al Armatei Române. Tînărul căpitan devine livid. Bea apă. Se descheie la veston. Priveşte spre fosta lui iubită, cu o expresie de repulsie, dar şi de mirare.

Ministrul Racoviţă: Nimeni alta decît nepoata aceluia care a întocmit Planul Werth, ministrul adjunct de război al Ungariei. Planul de atacare a României şi de maghiarizare forţată a Transilvaniei. Nu ştiai că ungurii lucrează cu femei? Aşa l-au îmbrobodit şi pe Lordul Rothermere, de la „Daily Mirror”. Din păcate, au aflat şi ruşii... Închipuie-ţi că se fac presiuni asupra mea pentru a le permite să te ancheteze ei. Normal că n-am să fac asta. Te ştiu de cînd erai copil... Şi apoi, onoarea de militar român nu-mi îngăduie. Refuz să cred că sîntem sub ocupaţie.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR