Secvenţa 16

Cîţiva genişti unguri fixează o încărcătură de trotil şi dinamită în mai multe puncte ale spitalului, în plan îndepărtat, îşi fac apariţia cercetaşii plutonului condus de sublocotenentul Petreanu. Acesta îl zăreşte, prin binoclu, pe călăul familiei sale. Face cîteva semne cu braţul către oamenii lui. Rînd pe rînd, horthyştii care puneau explozibilul sînt atacaţi şi cad, cu beregata tăiată, sau cu cervicea ruptă. Sublocotenentul Petreanu se caţără, ca o felină, pe o pasarelă exterioară, care leagă două corpuri ale clădirii şi, cînd ajunge deasupra inamicului său, se aruncă asupra lui cu un urlet care a strîns, în el, toată aşteptarea unor ani de durere şi neputinţă. Are loc o luptă corp la corp, plină de tensiune, cu răsturnări spectaculoase de situaţie. În tot acest timp, ceilalţi cercetaşi îi pun pe fugă pe unguri, eliberîndu-i pe prizonieri. Medicul Arsenescu se ocupă de evreul bătut, readucîndu-1 la viaţă. Folosind un şiretlic, Groparul scapă de sub strînsoare, scoate pistolul şi îl împuşcă pe Petreanu, sărind, din mers - ca hingherii - pe scara unei maşini ungureşti, nu înainte de a o lovi pe căţeluşa Mura cu piciorul în burtă; aceasta e azvîrlită cît colo, schelălăind. Din fericire, sublocotenentul român are o rană superficială, la umăr. Se uită cu năduf  în urma fugarului.

Soldatul Trif (Cîntă pe nas): Deschide, gropare, mormîntul....

Sublocotenentul Petreanu: N-am nimic cu ungurii, dar nu pot să-i sufăr!...

Secvenţa 17

Acasă la Yvonne Popescu. Semi-întuneric, o muzică difuză la aparatul de radio, cîntecul la modă „Rattendrai”, lansat cu numai cîţiva ani înainte. Scenă de dragoste, fără cuvinte, între Yvonne şi Paul. Pe o noptieră, fotografia de tinereţe a femeii, reprezentînd-o ca balerină, pe scenă; într-un colţ al pozei, stă scris: Wienn, 1935. Ein Gluckliches Neuj ahr! Atunci cînd Paul se duce la baie, Yvonne îi caută în servietă: vede o fotografie de familie – Paul cu nevasta lui şi cu doi copii, un pachet de cărţi de joc şi alte cîteva mărunţişuri. Într-o mapă de pînză, de culoare kaki, pe care scrie „Strict Secret”, se găsesc cîteva hărţi de front, pe care femeia le fotografiază, cu un aparat minuscul. Din baie, se aude cum Paul cîntă, după aparatul de radio, melodia franţuzească.

Paul Sadoveanu: Ştii ce-mi zicea tata aseară?

Yvonne Popescu (tresare, dar îşi continuă treaba, cu sînge rece): Nu... Nu ştiu.

Paul Sadoveanu: O femeie cînd iubeşte, îi iartă bărbatului toate păcatele, inclusiv crimele. O femeie cînd nu mai iubeşte, nu-i iartă nimic bărbatului, nici măcar virtuţile. Ce zici de asta?

Yvonne Popescu (a terminat de fotografiat documentele, face ordine în lucruri; s-a întins, înapoi, în pat şi şi-a aprins o ţigară): Are perfectă dreptate.

Paul Sadoveanu (fredonînd cîntecul): Cine a zis că Dumnezeu tace? Nu tace deloc: El ne vorbeşte prin muzică...

Paul revine în cameră, cu un prosop în jurul taliei.

Paul Sadoveanu: Nu-ţi povestesc ce-am păţit astăzi cu ruşii...

Yvonne Popescu: Ce s-a întîmplat? Te pomeneşti că ne-au luat Cişmigiul!

Paul Sadoveanu: Nu, nu ne-au luat nici un Cişmigiu. Ne-au luat numai Basarabia şi Bucovina. E clar că vor să ne bage în prima linie a focului. Li s-a pus pata pe Vînătorii de Munte, cred că vor să-i termine...

Yvonne Popescu: Dar ce-ar avea ruşii cu vînătorii voştri de munte?

Paul Sadoveanu: (sesizează inadvertenţa) Ai voştri? Ai noştri! Vorbeşti uneori de parcă ai fi rămas mica balerină de la Opera din Viena. (Admiră fotografia de pe noptieră.) Asta-i cea mai tare armă pe care o avem noi: Vînătorii de Munte! Le-au creat mari probleme tot timpul campaniei din Răsărit, şi în Crimeea, şi la Cotul Donului. Trupă de elită... Şi vine un maior păduchios, cu ceasuri la ambele mîini, să ne interzică, nouă, folosirea aviaţiei! Ce să-ţi spun! Stalin şi poporul rus, ne-au luat ceasul şi s-au dus! (Mormăie, ca pentru sine.) Tocmai aie e, că nu s-au dus...

Se uită la servietă, i se pare ceva suspect; o deschide, constată că lucrurile sînt la locul lor, deşi nu pare foarte convins. Mîngîie fotografia sa de familie.

Paul Sadoveanu: Am vorbit cu nevastă-mea. Ştia, deja, totul. Mă rog, o femeie simte, adulmecă parfumurile alteia. Nu mă împac cu gîndul că mi-i va lua pe copii şi o să stau departe de ei.

Yvonne Popescu: (Trage, cu nesaţ, din ţigară şi îşi continuă gîndul lăuntric.) Nu mă pricep la aviaţie, dar orice om normal ştie că avem tradiţii cu mult mai vechi decît ruşii... Cine n-a auzit de Traian Vuia, de Aurel Vlaicu...

Paul Sadoveanu: Mai nou, de Gogu Constantinescu! Ştii ce-a făcut ăsta? Gogu Pintenogu? A inventat un dispozitiv de tragere direct prin elicea avionului, din zbor. Imaginează-ţi că l-au brevetat toţi, pînă şi nemţii, numai noi nu-1 folosim...

Yvonne Popescu: Crezi că ne ocupă ruşii?

Paul Sadoveanu: Dar ne-au şi ocupat! Abia acum se vede cît de teribilă a fost greşeala Mareşalului Antonescu: dacă n-ar fi lichidat el Garda de Fier, ruşii n-ar mai fi intrat în România ca-n brînză, măcar în Iaşi şi Bucureşti s-ar fi dat nişte lupte de gherilă.

Yvonne Popescu: Paul, ştii ce mă frămîntă pe mine? Cum e mai bine pentru noi, românii: cu nemţii sau cu ruşii?

Paul Sadoveanu: Cu dracu’ să-i pieptene! Şi pe unii, şi pe alţii. Da’ ştii cum? (Se uită în oglindă, îşi aranjează părul.) Cu cărare pe mijloc, precisă ca un fermoar! (Se aruncă, pătimaş, peste ea, în pat).

Secvenţa 18 (1)

Exterior, ziua. Lan de floarea soarelui. Sublocotenentul Petreanu, cu braţul bandajat şi legat de gît, priveşte prin binoclu, către un drumeag care coboară din deal. E însoţit de cîţiva dintre componenţii plutonului său: sergentul Mănescu, fraţii gemeni Truţă, Pierdevară, Trifu, Mustafa Bolat. Căţeluşa Mura e numai ochi şi urechi, ar vrea să zburde după vrăbii, a dat şi peste un arici, se uită curioasă, scînceşte ca un copil, dă cu lăbuţa, dar stăpînul îi porunceşte să se culce la pămînt – ceea ce şi face.

Petreanu: Turcule...

Mustafa Bolat: (mucalit) Cum e turcul şi pistolul! La ordin!

Petreanu: Ia-1 pe Pierdevară şi... pierdeţi-vă puţin printre sălciile alea. Parcă mişcă ceva...

Mustafa Bolat: Aferim, stăpîne!

Petreanu: Castor şi Pollux...

Petru Truță: Aici, dom’ sublocotenent.

Petreanu: La cîţiva metri de fîntîna aia e un podeţ. Acolo se poate plasa încărcătura cel mai bine. Pentru detonare, n-avem altă soluţie, cred că unul dintre voi va trebui să se strecoare în fîntînă. Hotărîţi-vă care...

Petru Truță: Dăm cu banu’, dom’ Petreanu...

Mustafa Bolat: Ce faci, mă? Îţi arde de poezii? Mi-a cusut şi mie, nevastă-mea, o carpetă la bucătărie: „Fripturică, cozonaci/ Bărbăţelului să-i faci!” (Plescăie de plăcere).

Trifu: Da’ ce zici de sonetul ăsta? „Ungur, pungur, ţeapă-n cur/ Mămăligă la Crăciun”?!

Andrei Truţă: Aşa dăm noi cu banul, de cînd eram mici...

Mustafa Bolat: La gemenii ăştia, de cînd e lumea şi pămîntul, totul se împarte pe din două, şi creierul...

Cei doi gemeni dau cu banul îşi împart sarcinile. Tupilîndu-se prin lanul de floarea soarelui, cu raniţele pline de trotil ei se deplasează către podeţ. În tot acest timp, Pierdevară, Trifu şi Mustafa Bolat pornesc în direcţia lateral-dreapta, spre un crîng de sălcii. În punctul iniţial de observaţie au rămas doar sublocotenentul Petreanu şi sergentul Mănescu. Întîiul se uită la ceas: cadranul arată ora 9; evident dimineaţa.

Petreanu: Acu-i acu, Mănescule. Trece generalul Phlepps. De la aruncarea în aer a lui Heydrich, la Lidice, nici un neamţ de calibru greu n-a mai păţit o ruşine ca asta. Ascultă-mă cu atenţie: e clar că ăsta n-o să vină singur, e mare sculă pe basculă. Are o suită întreagă după el. Va trebui ca noi doi să-i luăm în primire pe cei care scapă din explozie.

Mănescu: Avem grenade cît pentru tot buncărul lui Hitler. Îndrăznesc să vă rog ceva...

Petreanu: Îndrăzneşte.

Mănescu: Dvs. sînteți rănit. Mai bine mă duc numai eu.

Petreanu: Se respinge. Pe-ăştia îi bat şi cu o singură mînă, ca boxerul de ciocolată, Lucian Popescu. Mă, copii, să nu uitaţi un lucru: Poporul Român suferă de priaprism istoric, de-aia nu piere! Chestia e că nu prea văd nici o ascunzătoare mai de Doamne-ajută...

Mănescu: Dom’ sublocotenent, ce ziceţi de sperietorile alea de ciori? Taman bune...

Într-adevăr, nu departe de podeţul cu pricina se înaltă două sperietori de ciori, masive, negre, hidoase.

Petreanu: Mă, tu nu eşti zdravăn la cap! Cînd ţi-ai făcut, ultima oară, analizele? (îi pune mîna la frunte) Ai febră! Lefevre... Numai sperietoare de ciori n-am fost pînă acum...

Militarii trimişi în misiune lucrează contra-cronometru, într-o tensiune crescîndă. Andrei Trută derulează bobinele explozivilor, dinspre fîntînă către podeţ, în timp ce fratele său a coborît pe ciutură, pregătindu-şi detonatorul. Nu departe de ei, camarazii lor se apropie de sălcii. Aici au surpriza să vadă un Panzer uriaş, mascat de vegetaţia abundentă. Lîngă tanc, doi soldaţi nemţi îşi prepară ceva de mîncare; ei au capetele descoperite şi o ţinută destul de neglijentă. Concomitent, cei doi sînt loviţi în cap, pe la spate, de Trifu şi Pierdevară. Atras de geamătul unuia dintre nemţi, un al treilea soldat ridică turela tancului, vede ce se petrece şi se pregăteşte să tragă; fulgerător, turcul Mustafa aruncă cuţitul drept în gîtul neamţului, care se îndoaie de mijloc şi îşi înconvoaie bustul peste turelă. Imaginea se mută la o oarecare distanţă, în maşina descoperită a generalului Arthur Phlepps. Acesta e însoţit de un colonel SS. Amîndoi admiră cîteva obiecte religioase şi de artă – este vizibil că ele sînt „captură de război”. Maşina e flancată de două motociclete cu ataş, iar din spate vine, cu uruit greu, un camion plin cu vreo 50 de soldaţi hitlerişti.

Generalul Phlepps: (preţăluind, prin monoclu, o carte bisericească veche, cu coperţi de argint). Dar ce zici de Evangheliarul acesta, dragă Miiller? (Citeşte coperta interioară): 1643.

Müller: E Cazania lui Varlaam. Am auzit de ea.

Phlepps: Dumneata, ca etnic german trăitor în România, poţi aprecia preţul lor?

Müller: Încă nu-mi dau seama, Herr Obergruppenfuhrer. Aş spune, mai degrabă, că sînt inestimabile. Priviţi la potyrul ăsta: e nucă de cocos în filigran de aur, cu miniaturi de sidef. Asemenea podoabe erau dăruite de voievozii români mînăstirilor de la Muntele Athos...

Phlepps (Reflexiv): Athos... „Ochiul lui Dumnezeu”...

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR