Ministrul Racoviţă: N-aţi gîndit deloc rău. Dar strategia noastră trebuie să se integreze ofensivei Armatei Sovietice. Domnule maior Priasnikov, care este concepţia comandanţilor dvs.?

Maior Priasnikov (în limba rusă, translaţia fiind asigurată de căpitanul Paul Sadoveanu): Tovarăşe ministru, noi apreciem eroismul şi clarviziunea trupelor române frăţeşti. Dar, în concepţia genera­lului Trofimenko nu intră, deocamdată, nici atacurile prin învăluire, nici folosirea aviaţiei. Am să fiu sincer cu dvs.: tovarăşul Stalin ne-a cerut să testăm capacitatea de reacţie şi de apărare a grupului de Armate hitlerist „Ucraina Sud” în condiţii de atac frontal şi terestru. Acest tip de operaţiune ne va fi de folos în bătăliile grele pe care le vom da, pînă la Berlin. Adică pînă la victoria finală!

Ministrul Racovită: Da. Generalul Macici...

Generalul Macici: Domnule maior, daţi-mi voie... Dar toate astea se învaţă la tablă, la orele despre Klausewitz şi Sun Tzî! Nu trebuie să moară mii de oameni pentru a vedea unii comandanţi, cu ochii lor, cum se trage de pe crestele dealurilor asupra unui cîmp descoperit. Noi avem datoria să ne gîndim la soldaţii noştri, care ne vor fi tuturor cu mult mai folositori vii decît morţi. Acum, populaţia Ţării are o stare de spirit relativ bună şi va ajuta Armata, fiindcă e vorba de Ardeal - dar un eventual masacru ne-ar compromite grav în faţa opiniei publice. Cu respect, vă reamintesc că, între timp, s-a inventat aviaţia!

Generalul Avramescu (îl trage de mînecă pe Macici): Generale, asta e răsplata pentru ce-a făcut Armata a 4-a la Stalingrad, ce Dumnezeu?! N-ai priceput?! Şi-au pus în gînd s-o extermine...

Maiorul Priasnikov (pare a înţelege ceva): Stalingrad? Kakoi Stalingrad?

Ministrul Racoviţă: Domnilor, ştiţi prea bine că nu sîntem deloc în situaţia de a pune condiţii. În conformitate cu Convenţia de Armistiţiu de la 12 septembrie, forţele noastre armate se subordonează cauzei comune a zdrobirii hitlerismului şi horthysmului. Pentru recucerirea Ardealului străbun, nici un preţ nu va fi prea mare. Vă mulţumesc pentru participarea dvs. şi vă doresc succes.

Secvența 12

Exterior, ziua. Yvonne Popescu trece pragul Catedralei Sf. Iosif din Capitală. Are capul acoperit cu un şal de caşmir negru, presărat cu cîteva flori de purpură, şi - aşa cum e, cu ochii de un azur intens şi părul de cînepă aurie - pare un înger. După ce îngenunchează şi se roagă la o icoană a Fecioarei Maria, intră în confesoriu, pentru a se spovedi. Aici, femeia îi predă preotului un plic. Lateral stîngă, îşi fac apariţia doi agenţi secreţi ai Siguranţei Statului, care îi studiază fiecare mişcare. Femeia se ridică şi pleacă în grabă. Un agent se ia după ea, iar celălalt îl ajunge din urmă pe prelatul catolic şi îl somează să-i predea plicul. În tot acest timp, fondul sonor e asigurat de orga Catedralei, care interpretează cîntecul sacru „Gloria in excelsis Deo”, de Händel.

Secvența 13

Casa părintească a sublocotenentului Petreanu. Pare pustie. Doar o femeie trebăluieşte, în bătătură, dînd grăunţe la păsări. Tînărul ofiţer intră în curte, însoţit de Mănescu şi Trifu, cu armele în bandulieră. Cei doi cîntă ceva ardelenesc, specific zonei:

Decît noră-n casa voastră

Mai bine-n căsuţa noastră

Maică-ta-i femeie rea

C-am văzut-o pe fereastră

Cum bătea cu pumnu-n masă ş.a.m.d.

Ţăranca se opreşte din treabă; îl recunoaşte pe ofiţer..

Ţăranca: Dumitre, doar n-ăi fi tu? Tulai, Doamne!

Pune mîna la gură, de mirare, apoi îl îmbrăţişează.

Sublocotenentul Petreanu: Lele Mariţi! (O sărută pe obraji.) Nu credeam să mai găsesc pe cineva aici...

Ţăranca: Trebuia să aibă cineva grijă de fată...

Sublocotenentul Petreanu: Care fată?

Din şopron îşi face apariţia, păşind tiptil, într-o pîndă nostimă, căţeluşa Mura. Rasa ei ciobănească îşi spune cuvîntul: acum, după 4 ani, animalul e de-a dreptul uriaş. Se apropie de Dumitru, îl adulmecă, apoi se ridică, îi pune două lăbuţe pe piept şi din ochi îi curg lacrimi, ca la oameni.

Sublocotenentul Petreanu: Mura, fata mea! Păpuşa lui tăticu’, ce bine că trăieşti!

O strînge în braţe; scoate din buzunarul de la pantaloni o bomboană şi o aruncă în sus. Mura prinde bomboana cu botul apoi începe să facă nişte curse nebuneşti, de bucurie, prin toată ograda. Oamenii intră în casă. E o construcţie bătrînească. Pe grinda de lemn de la intrare e scrijelit anul ridicării ei: 1780. Dumitru Petreanu priveşte cu tristeţe la casa copilăriei, zăboveşte în faţa fotografiei de nuntă a părinţilor săi, ia în mînă o poză a sorei sale, pe urmă aprinde candela de la icoane. Pe un perete, unul lîngă altul, sînt două portrete miniaturale: Avram Iancu şi Tudor Vladimirescu. Sergentul Mănescu şi soldatul Trifu găsesc nişte gutui şi se pun pe mîncat.

Ţăranca: Totul a rămas ca acu’ 4 ani. Doamne Dumnezeule, nici acum nu cred că-i adevărat... Ce creştini cumsecade au fost părinţii tăi... Şi soru-ta...

Sublocotenentul Petreanu: Lele Mariţi, eu n-am timp de jelit. Acum avem o sfîntă misiune de îndeplinit.

Ţăranca: Lovi-i-ar cataroiul! Nu le-ar mai muri mulţi înainte...

Sublocotenentul Petreanu: Avem nevoie de ajutorul sătenilor.

Ţăranca: De bună seamă. Ce treabă să facem?

Sublocotenentul Petreanu: Ne e foame. N-ai decît să te uiţi la nehaliţii ăştia doi şi-o să-ţi dai seama că sîntem lihniţi. N-avem de nici unele, lele, nici merinde, nici de băut. Ne stîmpărăm setea cu mure, dacă-ţi poţi închipui. (Rîde) Nu, nu, pe Mura n-o mîncăm...

Ţăranca: Şi nouă ne-au luat levenţii tăt. Da’ ceva-ceva tot s-o mai găsi, musai să se găsească. Am să dau sfoară-n sat...

Cei doi militari privesc portretele de pe perete.

Sergentul Mănescu: Domnule sublocotenent, că-1 ţineţi pe Avram Iancu la icoane, am înţeles, e ardelean. Dar Tudor Vladimirescu?

Sublocotenentul Petreanu (ÎI cheamă afară, apoi mîngîie cu palma grinda de stejar pe care e însemnat anul 1780): „Pînă nu vine iarna, primăvara nu se face”. Mănescule, uită-te aici... Casa asta e de-o vîrstă cu slugerul Tudor, răzbunătorul norodului românesc!

Secvența 14

Imagini de front. Iadul pe pămînt. Într-o canonadă infernală, artileria antiaeriană românească atacă un stol de avioane germane. Cad două aparate Stukas şi unul Messerschmidt în flăcări şi trîmbe de fum. Nemţii, de pe deal, răspund cu branduri. Imaginea de Apocalipsă este sporită şi de vremea urîtă: plouă mărunt, cîmpurile sînt pline de noroi. Generalul Costin Ionaşcu supraveghează el însuşi „vînătoarea” de avioane cu zvastikă. Aşa cum stă, cu un are marţial, parcă e un zeu al războiului: e în ţinută sobră, de campanie, cu binoclul atîrnat de gît avînd mantaua şi cizmele pline de noroi. Îşi face apariţia un furier, care salută scurt.

Furierul: Domnule general, permiteţi să raportez: un detaşament unguresc a ocupat Spitalul din Reghin. Ni s-a comunicat telefonic că intenţionează să-1 arunce în aer, cu răniţi cu tot.

Generalul Ionaşcu: Ce canibali! Ţipă Asia-n ei...

Vorbeşte la un telefon de campanie.

Generalul Ionaşcu: Alo... Alo... Domnule colonel Boţea, cîţi oameni ai în zona Reghinului? (Ascultă preţ de cîteva clipe). Ascultă-mă cu atenţie: „Amiralul fără Mare”, Horthy, vrea să dinamiteze spitalul. Nu-i timp de pierdut. Trimite de urgenţă nişte băieţi. Ştii de care: spirt, nu alta!

Secvența 15

Spitalul din Reghin. Ungurii fac un jaf de nedescris: se încarcă în camioane toate instrumentele medicale, aparatele roentgen, casoletele sterilizate din sălile de operaţii, halatele medicilor şi asistentelor, păturile, albiturile de pat, tacîmurile si alimentele din bucătărie etc. Bandele sînt conduse de mai vechea noastră cunoştinţă, Esterhazi — Groparul, care s-a îmbrăcat într-o haină lungă de piele şi are o expresie mai sinistră decît de obicei. Ungurii dau buzna şi la Reanimare, unde sînt ascunşi 4 militari sovietici răniţi.

Groparul (dînd perdeaua la o parte): Ce-i cu ăştia aici? Cine sînt?

Doctorul Arsenescu: Domnule, vă rog foarte mult. N-aveţi dreptul să intraţi aici!

Groparul (rîde în hohote): Ha, ha, ha! N-am dreptul să intru aici? Auziţi la el. Eu am toate drepturile, doctore! Dacă n-ai auzit de mine pînă acum, e momentul să-ţi spun cine sînt: căpitanul conte Esterhazi. Îţi spune ceva numele acesta?

Doctorul Arsenescu: Mărturisesc că nu-mi spune nimic. Dar legile internaţionale ale războiului...

Groparul (zăreşte, sub un morman de rufe, o tunică sovietică, avînd pe epoleţi înscrisul CA - Sovietskaia Armiia). Ia te uită ce surpriză! Îi dai nas lui Ivan, se suie pe divan! Dom’ doctor face sanatoriu pentru ruşi...

Un straja-meşter ungur: Şi pentru evrei, domnule căpitan! I-am găsit la boli infecţioase...

Sînt aduşi 2 evrei, mai mult morţi decît vii. Amîndoi poartă „steaua galbenă” cusută pe tartanul ponosit.

Doctorul Arsenescu: Domnilor, dar aceştia sînt de la o companie de muncă forţată... Uitaţi-vă în ce hal arată, nu mi-i puteţi lua, răspund de ei cu capul! Pentru numele lui Dumnezeu, vă implor!

Groparul îi cercetează pe cei doi ca pe nişte animale la tîrg. Îndeosebi unul îi stîrneşte curiozitatea, fiindcă e un evreu religios (hassidic), pe care căpitanul ungur îl caută la dinţi, îl trage de perciuni, pe scurt - îl umileşte. Evreul nu suportă acest tratament batjocoritor şi îl scuipă pe ungur în faţă. Groparul are un şoc, după care îl loveşte cu palma pe temerar, umplîndu-1 de sînge – îndeosebi datorită unui ghiul din aur masiv. În cădere, acesta se loveşte la cap şi îşi pierde cunoştinţa.

Groparul (urlă ca un descreierat): Luaţi-i! Ce neam stricat! (Către doctor): Şi dumneata, doctore, mergi cu noi. Trebuie să dai nişte explicaţii. (Se uită la ceas) Pregătiţi „pocnitorile”!

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR