Secvența 5

Mulţimi de români pornesc în bejenie, către vechiul Regat: trenuri, maşini, căruţe, furgoane ale Armatei. Scene de despărţire, dureroase. În aşezările româneşti năvălesc trupele maghiare şi jandarmii cu pene de cocoş la pălărie. De pe clădirea unei primării un honved azvîrle Tricolorul românesc, pe care camarazi de-ai lui îl stropesc cu benzină şi îi dau foc. În alt loc, o româncă însărcinată e spintecată de o baionetă. „Garda Zdrenţăroşilor” se năpusteşte şi într-o biserică ortodoxă, unde jefuieşte sfintele odoare din altar. La opoziţia îndîrjită a preotului român, se produce o scenă de coşmar: acesta e prins, lovit cu violenţă şi răstignit efectiv, pe uşa exterioară a bisericii. Toate aceste cadre se desfăşoară într-un vacarm de nedescris. În răstimpuri, e supra-imprimată harta spintecată a României, cu Ardealul de nord-vest înconjurat de sîrmă ghimpată.

Secvența 6

Într-un sat de pe Valea Mureşului, pe nume Toldal. Trupele paramilitare ungureşti, din „Crucile cu săgeţi“, dau iama într-o gospodărie românească, jefuind tot ce găsesc, de la aşternuturi de pat pînă la animalele din bătătură. Nu sînt mulţi vandali, doar 7-8,  dar îi conduce un ofiţer energic,  uşor de recunoscut după gradul pe care îl are, dar şi după o eşarfă neagră, care îi acoperă ochiul stîng, ca la gropari. Numele lui este Esterhazi şi pretinde că descinde din familia de nobili cu acelaşi nume. Noi îl vom numi Groparul.

Groparul (strigă): Petreanu, ieşi afară! Ştiu unde te ascunzi.

În beciul casei, în semi-întuneric, se găsesc 10 femei şi bărbaţi. O femeie tînără are un copil mic la sîn şi îşi face cruce peste căpşorul lui. Lîngă ea, o ţărancă ceva mai în vîrstă, care pare mama ei; aceasta este evlavioasă, fiindcă repetă, repede, de mai multe ori. Rugăciunea inimii: „Doamne Isuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!“. Prin geamlîcul pivniţei se zăresc bocancii oaspe­ţilor nedoriţi, apropiindu-se ameninţător. În vremea aceasta, pe uliţa satului vin doi tineri: Dumitru Petreanu şi vărul lui, Ion Aronescu. Ei discută ceva cu însufleţire dar, cînd ajung în dreptul tăbliţei de lemn care arată numele localităţii, se opresc şi din mers, şi din vorbit şi devin foarte atenţi. Răzbat pînă la ei rafale de mitralieră. Furişîndu-se pe de lături, cu mare grijă, tinerii ajung pînă aproape de gospodărie şi văd scene de groază: un straia-meşter (subofiţer) a spart, cu ţeava puştii, fereastra pivniţei şi a tras în neştire. În interior, camera de filmare dezvăluie scene teribile: au murit aproape toţi.

Groparul (ordonă către gealaţii lui): Scoateţi-i afară!

În cîteva clipe, la lumina soarelui de toamnă, sînt expuse trupurile însîngerate ale victimelor. Cîteva încă mai mişcă. Printre ele şi bătrînul Petreanu.

Groparul (sarcastic): Aici erai, Petrene?! La ʼ918 parcă nu te ascundeai în beci, mamă-mamă ce-ţi mai mergea limba-n gură!

Petreanu (cu ultimele puteri): Ucigaşilor! Ucigaşilor!

Groparul: Fără milă! Nem! Nem! Soho! (înjură pe ungureşte).

Groparul scoate pistolul şi îl împuşcă pe bătrîn în cap. La fel sînt împuşcaţi şi ceilalţi care mai dădeau semne de viaţă. Tînăra mamă încă îşi mai ţine copilul de mînă, deşi amîndoi sînt morţi. În acel moment Petreanu-fiul sare din ascunzătoarea lui, cu un urlet cutremurător.

Dumitru Petreanu: Tată! Tată! Măicuţă...

Îngenunchează lîngă familia lui şi plînge în hohote. Un ungur îi pune puşca la tîmplă, dar „şeful“ îi face semn să o lase jos.

Groparul: Nu, nu acum. Şi nu aici. Trebuie să le dăm o lecţie. Nu strică şi o execuţie publică, pentru învăţare de minte.

Cei doi tineri sînt legaţi cu mîinile la spate şi scoşi pe poartă, în loviturile paturilor de armă. De sub cerdacul casei, arată un căpşor mirat un puişor de ciobănesc, cu blană neagră, cîrlionţată (ca astrahanul) şi crăvăţică albă; n-are mai mult de 4 luni, e fetiţă şi se numeşte Mura, datorită ochilor de un negru intens si strălucitor. La geamuri, pe lîngă perdele, cîteva femei privesc cu spaimă. La un moment dat, o cireadă de vaci, venind dinspre Lunca Mureşului, umple toată uliţa, stîrnind colbul drumului. În fruntea ei, un taur enorm, cu coarne fabuloase, fornăie pe nări şi zgîrmă pămîntul cu copita. Prim-plan cu ochii lui mari, fixaţi pe oamenii care îi tulbură „regatul”. într-o clipă, animalul îşi ia avînt şi-1 răstoarnă pe unul dintre paznicii tinerilor. În învălmăşeala creată, cei doi prizonieri scapă cu fuga: din cîteva salturi. Dumitru se aruncă în apele Mureşului, aşa cum era, legat la mîini; un „zdrenţăros” trage cu mitraliera după el, dar nu-1 nimereşte, tînărul înoată aproape de talvegul rîului, lovind apa numai cu picioarele, apoi, ajutîndu-se de o rădăcină de sub mal, îşi desface legătura. În vremea aceasta. Ion a fost ajuns din urmă de alt „zdrenţăros”, care îi înfige cuţitul în spate. în cădere, el mai apucă să strige:

Ion Aronescu: Fugi, Dumitre! (Ca pentru sine, intrînd în agonie.): Nu-i ierta... Nu-i ierta...

Secvența 7

Pe fondul cîntecului popular „Pe Mureş şi pe Tîrnavă”, pe ecran se derulează metamorfoza toamnei în iarnă: frunzele roşii devin, printr-un procedeu imaginistic ingenios, candele roşii, montate ca nişte bijuterii rubinii, într-un cîmp acoperit cu ninsoare. În fundal, se zăreşte Dealul Sângiorgiu, dominat de o troiţă de lemn, în timp ce, din adîncuri, vine şi creşte cu litere de sînge, genericul filmului: CANDELE DE ZĂPADĂ

Secvența 8

Paul Sadoveanu: Pe aici treceam, zi de zi, în drum spre liceu.

Yvonne Popescu: Unde ai învăţat? La Sava sau la Lazăr?

Paul Sadoveanu: La Sfîntul Sava. În fiecare zi traversam Cişmigiul. Asta-i cea mai frumoasă amintire pe care ne-au lăsat-o ruşii, dragă Yvonne.

Cei doi coboară scările înzăpezite şi pornesc spre Rotonda Scriitorilor. Parcul e destul de pustiu, cîţiva trecători se grăbesc spre casă, goniţi de la spate de lăsarea unei seri de cleştar rece.

Yvonne Popescu: Ce ziceai că ne-au lăsat ruşii?

Paul Sadoveanu: Cişmigiul. Asta ne-au lăsat. E opera generalului Kiseleff. Fireşte, şi-a luat arhitecţi şi grădinari francezi, dar dacă nu era el, poate că şi acum se mai întindea o mlaştină - Lacul lui Dura Neguţătorul. Aici s-au auzit, ultima oară, lupii urlînd în Bucureşti.

Yvonne Popescu: Ştii, Paul, uneori mă întreb: de ce nu te apuci tu de scris? Ai un nume atît de răsunător, începutul e greu. Îmi şi imaginez o vitrină de librărie plină cu cărţile tale şi ale tatălui tău: „Mihail Sadoveanu şi fiul”. Ca Alexandre Dumas...

Între timp, cei doi au intrat în sanctuarul scriitorilor. În dreptul statuii lui Şt.O. Iosif, Paul o strînge în braţe, o sărută pe ochi şi îi recită, în şoaptă:

Paul Sadoveanu: Afară-i noapte, ninge, plouă/   Pe cer se-arată negri norii/ Ah, unde-i strălucesc iubitei/ Pe vremea asta ochişorii?!

Yvonne Popescu: Heinrich Heine!

Paul Sadoveanu: Tradus de... De cine?

Arată spre bustul lui Şt.Q. Iosif.

Paul Sadoveanu: Pe Şt. O. Iosif 1-a nenorocit o femeie... Nevastă-sa, Natalia Negru...

Yvonne Popescu: Voi, bărbaţii, ar trebui să ştiţi că femeile sînt abisale. Chiar şi noi ne îngrozim, uneori, de forţa noastră.

Paul Sadoveanu: Poezia sună mai bine în româneşte decît în nemţeşte. Mark Twain zicea că infinitul a fost creat ca să arate în cît timp va învăţa el limba germană.

Yvonne Popescu (dă roată, cu privirea, la statuile care au făcut „căciuli” de nea): Parcă-s oameni de zăpadă. Păcat că nu-i şi tatăl tău aici...

Paul Sadoveanu: Vai de mine, ce să caute printre ei? Viii cu viii şi morţii cu morţii! N-ai văzut, pînă şi luminările de la paraclis respectă regula asta. N-are decît 64 de ani. Yvonne, trebuie să vorbesc ceva cu tine. Nu mai pot să mă ascund, nici de soţia mea, nici de tata, nici de colegii din Armată...

Yvonne Popescu: Ce vrei să faci?

Paul Sadoveanu: E timpul să divorţez. E vreme de război, destinele se schimbă, oamenii mă vor înţelege.

Yvonne Popescu: Faci cum crezi tu mai bine. Eu te aştept, oricum. Te aştept de 5 ani... Un „lustru” de vreme...

Paul Sadoveanu: Tocmai. Nu pot să-mi bat joc de tine... Nici de ea nu pot... Dar am intrat într-un Nou An. Sfîrşitul lui nu ne va găsi la fel. Presimt că pluteşte un cutremur mare... Nu sub pămînt, ci în aer. Astăzi, sînt la Marele Stat Major. Dar mîine? Mîine s-ar putea să fiu în linia I. Dacă, Doamne fereşte, îmi e scris să mor, vreau să-ţi las măcar numele meu...

În dreptul Fîntînii lui Eminescu, o patrulă militară îi opreşte pe cei doi.

Maiorul patrulei militare (salută reverenţios): Actele la control, vă rog.

Paul Sadoveanu răspunde la salut şi prezintă documentele. Ofiţerul le cercetează cu atenţie, apoi le restituie.

Maiorul patrulei militare: Doamna?

Yvonne Popescu (după ce îşi întoarce geanta pe dos): Îmi pare rău, dar le-am uitat acasă... (Priveşte, întrebătoare, la însoţitorul ei). Paul?

Maiorul patrulei militare: Îmi pare rău, domnule căpitan, dar e stare de război. Pe dvs. vă ştie toată lumea, sînteţi fiul marelui Sadoveanu. Dar dînsa? E soţia dvs.? Cine garantează pentru ea?

Paul Sadoveanu: Nu, nu e soţia mea. Şi nu ştiu dacă trebuie să garanteze cineva pentru o doamnă atît de inofensivă. E o situaţie mai delicată...

Maiorul patrulei militare: Înţeleg. Dacă nu era vorba de dvs., credeţi-mă că o duceam la primul post de Poliţie. Pe viitor, fiţi mai atentă, stimată doamnă. (Lipeşte călcîiele şi duce mîna la chipiu) Am onoarea să vă salut!

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR