
- 05-06-2021
- 0 Comentarii
- 449
- 0
La
începutul lunii august 1941, pregătirile Japoniei pentru un atac asupra URSS în
Extremul Orient și Siberia au căpătat proporții atît de mari încît a fost
imposibil să fie ținute secrete. La 8 august 1941, secretarul de stat al SUA,
Cordell Hull, i-a spus ambasadorului URSS în Statele Unite, Konstantin Umansky,
că datele de care dispune guvernul SUA „confirmă din nou realitatea amenințării
mișcării japoneze într-o direcție nordică”. Profitînd de acest lucru,
ambasadorul a exprimat încă o dată poziția guvernului sovietic, conform căreia
„japonezii vor înțelege doar un limbaj clar, ferm și că, prin mijloace publice
sau diplomatice sau prin demonstrarea directă a disponibilității SUA pentru
orice situație, trebuie clarificată politica SUA în caz de agresiune japoneză
împotriva URSS. Japonezii înțeleg doar un limbaj ferm, lipsit de ambiguități”.
Japonezii
au cerut Thailandei să le acorde baze militare și dreptul de a controla
producția de tablă, cauciuc și orez. Printre motivele care au determinat
Japonia să se stabilească în Indochina și Thailanda se numără în primul rînd
lupta pentru materii prime strategice, îndeosebi pentru petrol. Prinsă sub sancțiuni
colective, Japonia a creat un avanpost pentru intrarea în India olandeză
(Indonezia modernă) și Filipine, unde existau petrol și alte materii prime. La
9 august, Churchill i-a oferit lui Roosevelt un proiect de ultimatum dat
Japoniei în numele Statelor Unite, Marii Britanii și URSS, iar acesta a
declarat că, dacă japonezii vor intra în Malaya sau în India olandeză, cele
trei puteri vor lua măsurile necesare pentru a-i îndepărta de acolo. Cu toate
acestea, Roosevelt a respins formularea acestui ultimatum, declarînd:
,,Potrivit Departamentului de Război și al Marinei SUA, principalul obiectiv în
Pacific ar trebui să fie deocamdată evitarea unui război cu Japonia”. La
Washington, s-a decis lansarea unei declarații diferite. Pe 17 august,
Roosevelt l-a convocat pe ambasadorul japonez în Statele Unite, Kitisaburo
Nomuru, și i-a înmînat un memorandum pentru guvernul japonez. Acesta conținea
un avertisment: „Dacă Japonia, folosind forța sau amenințările, încearcă să-și
stabilească dominația asupra țărilor vecine prin mijloace militare, Statele
Unite vor lua imediat măsurile necesare pentru a asigura securitatea”. Deși
memorandumul se referea la posibilitatea înaintării Japoniei spre sud,
Washingtonul a încercat să prezinte demersul american ca un avertisment cu
privire la politica japoneză față de URSS.
În timpul
unei conversații cu ambasadorul sovietic, Sumner Welles, secretar de stat al
SUA, a spus, sub imperiul confidențialității; „ca urmare a unei întîlniri cu
Churchill, Roosevelt, la 17 august, l-a convocat ambasadorul japonez, Amiralul
Nomura, și i-a cerut să transmită guvernului de la Tokyo că, dacă Japonia
întreprinde noi acțiuni agresive în Oceanul Pacific (Welles a repetat această
expresie de două ori și a subliniat că Roosevelt nu a făcut o distincție între
direcțiile sudică și nordică), atunci Statele Unite nu vor putea trece pe lîngă
acesta indiferent, și vor lua imediat măsuri de represalii, punînd pe umerii
japonezilor toată responsabilitatea pentru aceste consecințe”. Comunicînd
aceste informații Moscovei, Umansky a scris: „La întrebarea mea dacă există un
răspuns japonez, Welles a răspuns negativ și, cînd a fost întrebat dacă aceeași
informare a fost făcută la Londra, el a răspuns afirmativ. I-am mulțumit lui
Welles pentru informații, care, așa cum i-am spus, sînt cu atît mai
satisfăcătoare cu cît este în spiritul propunerilor pe care i le-am făcut lui
Roosevelt în 10 iulie în numele guvernului sovietic”.
Deși
Uniunea Sovietică nu a fost menționată în memorandumul lui Roosevelt din 17
august, Tokyo a înțeles că americanii includeau URSS în „țările vecine”. Prin
urmare, în răspunsul trimis pe 28 august lui Roosevelt, guvernul japonez a
considerat necesar să asigure SUA că nu va întreprinde acțiuni militare
împotriva URSS, „atîta timp cît URSS rămîne loială pactului de neutralitate
sovieto-japonez, și nu va amenința Japonia sau Manchukuo, sau nu va lua măsuri
contrare spiritului pactului”. Guvernul japonez și-a exprimat speranța că
Statele Unite vor evita cooperarea cu Uniunea Sovietică, care ar putea
reprezenta o amenințare pentru Japonia. Oficialii de la Tokyo au spus că „nu au
intenția de a folosi forța militară împotriva vreunei țări vecine”. Cu toate
acestea, declarațiile nu erau de încredere.
Deși
Washington a arătat clar că nu va lăsa Uniunea Sovietică în dificultate dacă
Japonia ar ataca URSS și ar „lua măsuri de represalii”, Moscova nu s-ar putea
baza nici pe această promisiune. Temîndu-se de un război pe două fronturi,
Stalin, în vara anului 1941, nu a putut lua o decizie cu privire la un mare
transfer de trupe sovietice din Orientul Îndepărtat, deși aceste trupe erau
extrem de necesare în apropierea Moscovei. Transferul unei părți a diviziilor
din Orientul Îndepărtat și Siberia în vest a devenit posibil numai după ce
Stalin a primit informații exacte de la rezidentul Serviciilor de informații
militare din Japonia, Richard Sorge: la Conferința Imperială din 6 septembrie,
s-a decis amînarea pînă în primăvara anului 1942 a implementării planului de
atac Kantokuen asupra URSS, al cărui debut a fost programat pentru 29 august.
În perioada 29 septembrie - 1 octombrie 1941, la inițiativa Statelor Unite și
Marii Britanii, a avut loc la Moscova o conferință trilaterală la care au
participat: din URSS – comisarul poporului pentru afaceri externe Vyacheslav
Molotov, din Marea Britanie – ministrul aprovizionării Lord William
Beaverbrook, din SUA – consilierul președintelui Statelor Unite în gradul
ambasadorului Averell Harriman. În timpul conversației lui Stalin din 30
septembrie cu șefii delegațiilor SUA și britanice, liderul sovietic nu a mai
ridicat problema asistenței militare americane către Uniunea Sovietică în cazul
unui atac japonez. El a vorbit despre doar despre existenta unei modalități de
a neutraliza Japonia. Harriman a remarcat: „Marea Britanie și America s-au
ocupat mult de această problemă. Acum reprezentăm un front unit pentru a face
Japonia să înțeleagă eroarea relației sale cu puterile Axei. Această politică,
pe care o dezvoltăm de la întîlnirea președintelui cu Churchill (9-12 august),
dă deja rezultate bune”. Optimismul lui Harriman cu privire la perspectiva
retragerii Japoniei din Tripla Alianță a fost surprinzător, deoarece Japonia
finaliza pregătirile pentru un război împotriva Statelor Unite.
În
septembrie, Stalin și-a declarat capacitatea de a respinge agresiunea japoneză.
La 3 septembrie 1941, într-un mesaj către Churchill, liderul sovietic a scris:
„Uniunea Sovietică, asemenea Angliei, nu vrea război cu Japonia. Uniunea
Sovietică nu consideră posibilă încălcarea tratatelor, inclusiv a tratatului cu
Japonia privind neutralitatea. Dar dacă Japonia încalcă acest tratat și atacă
Uniunea Sovietică, va întîlni o respingere adecvată din partea trupelor
sovietice”. Dorința lui Stalin de a neutraliza Japonia este o altă confirmare a
faptului că războiul japonez-american nu a fost profitabil pentru Moscova. În
protocolul Conferinței de la Moscova semnat la 1 octombrie, Statele Unite și
Marea Britanie s-au angajat să furnizeze Uniunii Sovietice în perioada 1
octombrie 1941 - 30 iunie 1942, lunar, 400 de avioane, 500 de tancuri, tunuri
antiaeriene și antitanc, aluminiu, tablă, plumb și alte tipuri de arme și
materiale militare. Uniunea Sovietică și-a exprimat disponibilitatea de a
aproviziona Marea Britanie și Statele Unite cu materiile prime de care aveau
nevoie. În același timp, Stalin a luat în considerare faptul că, dacă Statele
Unite ar intra în război, aceste provizii ar putea fi reduse brusc; numai din
acest motiv, versiunea conform căreia era interesat de un război
japonez-american pare neverosimilă. Luînd decizia de a lupta mai întîi cu
Statele Unite și Marea Britanie în Pacificul de Sud, japonezii au făcut tot
posibilul pentru a crea impresia opusă la Washington și Londra: condorm
versiunii lor, Japonia intenționează să lovească Uniunea Sovietică în viitorul
apropiat. Dezinformarea japoneză a avut succes.
Exprimată
în mesajul prim-ministrului japonez, Fumimaro Konoe, către președintele
Roosevelt din 28 august, „speranța guvernului japonez că Statele Unite vor
evita cooperarea cu Uniunea Sovietică” și propunerea de a aranja o întîlnire
personală între Konoe și Roosevelt trebuia să convingă Washingtonul de
reticența Japoniei de a merge la o confruntare cu America. O alternativă la
mișcarea japoneză spre sud a fost opoziția Japoniei față de URSS. Aceasta a convins guvernul SUA de corectitudinea
planului operațional al Flotei Pacificului, aprobat la 21 iulie 1941, care a
pornit de la inevitabilitatea unui război sovieto-japonez. „Ce interese vitale
ale Statelor Unite pot amenința Japonia?”, titra „Chicago Tribune” pe 27
octombrie 1941. „Nu ne poate ataca. Acest lucru este imposibil din punct de
vedere militar. Chiar și baza noastră din Hawaii nu este la îndemîna unui atac
eficient din partea flotei sale”. Statele Unite și Marea Britanie au pornit de
la concluzia eronată că, în legătură cu înaintarea trupelor germane la Moscova,
se apropia data unei invazii japoneze împotriva URSS. „Cred că ei (japonezii)
vor merge spre nord”, i-a scris Roosevelt lui Churchill pe 15 octombrie 1941.
Premierul britanic a fost de acord cu președintele SUA. Aprecierile lor au fost
consolidate și mai mult odată cu numirea generalului antisovietic Hideki Tojo
în funcția de prim-ministru al Japoniei la 18 octombrie. Așteptările unei
invazii japoneze în Orientul Îndepărtat și Siberia au fost alimentate de la
Tokyo pentru a convinge Washingtonul că noul cabinet va începe un război
împotriva URSS, făcînd totodată eforturi pentru a finaliza cu succes
negocierile cu privire la o soluționare cu Statele Unite. Ambasadorul SUA în
Japonia, Joseph Grue, a contribuit de fapt la răspîndirea dezinformării
japoneze. Pe 20 octombrie, el a telegrafiat la Washington: „Cred că este prea
devreme să-l considerăm pe Tojo drept un lider militar care conduce (Japonia) la o confruntare cu Statele Unite”.
Extinderea „Pactului Anti-Comintern” de către Germania,
Japonia, Italia și sateliții acestora la 25 noiembrie 1941 a dat impresia că
acest bloc prioritizează zdrobirea Uniunii Sovietice. Un raport american de
informații din 29 noiembrie 1941 stipula că „Uniunea Sovietică este ținta
principală a atacului Japoniei în următoarele trei luni”; și exprima încrederea
că guvernul japonez va arăta dorința de a ajunge la un acord cu Statele Unite.
Ofițerii americani de informații au ajuns la o concluzie similară, în special
ca urmare a analizei cablogramelor diplomatice decodate care erau transmitse de
la Tokyo către ambasada Japoniei din Statele Unite. Astfel, într-o telegramă
cifrată a ministrului de Externe Shigenori Togo, datată 16 noiembrie, către ambasadorul
Nomura, s-a subliniat faptul că japonezii, cu prima ocazie favorabilă, își pot
îndeplini planul de a invada Extremul Orient sovietic. Direcția unei telegrame
cu un asemenea conținut este dificil de explicat. Există două explicații
posibile. Fie exista presupunerea că a făcut parte dintr-o operațiune de
dezinformare, fie dovedește că japonezii știau că expedierile lor erau citite
de americani. O explicație mai plauzibilă se bazează pe utilizarea expresiei
„cu prima ocazie”. Nu există nicio îndoială că „obiectivul” însemna căderea
Moscovei. După cum demonstrează documentele japoneze, în acest caz a fost
permisă performanța simultană a Japoniei în sud și în nord.
Conducerile
Statelor Unite și Marii Britanii au fost interesate de acțiunea japoneză împotriva
URSS, fapt care s-a manifestat prin furnizarea asistenței economice promise
Uniunii Sovietice. Văzînd cum Hitler se străduia să ajungă la Moscova și
japonezii își făceau pregătiri la granițele din Orientul Îndepărtat ale URSS,
americanii nu se grăbeau să investească sume mari în afacerea aparent
dezastruoasă de a ajuta capitala sovietică „condamnată”. Pînă la sfîrșitul
anului 1941, în cea mai dificilă perioadă a luptei dintre Armata Roșie și
Wehrmacht, Statele Unite au livrat către Uniunea Sovietică 204 de avioane în
loc de 600 prevăzute de protocol, 182 de tancuri, în loc de 750. URSS a primit
mai puțin de 0,1% din tot ajutorul american acordat statelor beligerante, pe
baza Legii împrumuturilor. După cum a recunoscut Harriman, începînd cu 24 decembrie
1941, Statele Unite și-au îndeplinit doar o pătrime din angajamentele asumate
în cadrul primului protocol de cooperare. Mai mult, atunci Statele Unite nu
erau încă implicate în al II-lea război mondial, iar economia militară era în
creștere.
RRM