Calculul greșit al Washingtonului: americanii așteptau ca Japonia să atace URSS
  • 05-06-2021
  • 0 Comentarii
  • 449
  • 0

Cum a pornit războiul din Pacific

La începutul lunii august 1941, pregătirile Japoniei pentru un atac asupra URSS în Extremul Orient și Siberia au căpătat proporții atît de mari încît a fost imposibil să fie ținute secrete. La 8 august 1941, secretarul de stat al SUA, Cordell Hull, i-a spus ambasadorului URSS în Statele Unite, Konstantin Umansky, că datele de care dispune guvernul SUA „confirmă din nou realitatea amenințării mișcării japoneze într-o direcție nordică”. Profitînd de acest lucru, ambasadorul a exprimat încă o dată poziția guvernului sovietic, conform căreia „japonezii vor înțelege doar un limbaj clar, ferm și că, prin mijloace publice sau diplomatice sau prin demonstrarea directă a disponibilității SUA pentru orice situație, trebuie clarificată politica SUA în caz de agresiune japoneză împotriva URSS. Japonezii înțeleg doar un limbaj ferm, lipsit de ambiguități”.

Japonezii au cerut Thailandei să le acorde baze militare și dreptul de a controla producția de tablă, cauciuc și orez. Printre motivele care au determinat Japonia să se stabilească în Indochina și Thailanda se numără în primul rînd lupta pentru materii prime strategice, îndeosebi pentru petrol. Prinsă sub sancțiuni colective, Japonia a creat un avanpost pentru intrarea în India olandeză (Indonezia modernă) și Filipine, unde existau petrol și alte materii prime. La 9 august, Churchill i-a oferit lui Roosevelt un proiect de ultimatum dat Japoniei în numele Statelor Unite, Marii Britanii și URSS, iar acesta a declarat că, dacă japonezii vor intra în Malaya sau în India olandeză, cele trei puteri vor lua măsurile necesare pentru a-i îndepărta de acolo. Cu toate acestea, Roosevelt a respins formularea acestui ultimatum, declarînd: ,,Potrivit Departamentului de Război și al Marinei SUA, principalul obiectiv în Pacific ar trebui să fie deocamdată evitarea unui război cu Japonia”. La Washington, s-a decis lansarea unei declarații diferite. Pe 17 august, Roosevelt l-a convocat pe ambasadorul japonez în Statele Unite, Kitisaburo Nomuru, și i-a înmînat un memorandum pentru guvernul japonez. Acesta conținea un avertisment: „Dacă Japonia, folosind forța sau amenințările, încearcă să-și stabilească dominația asupra țărilor vecine prin mijloace militare, Statele Unite vor lua imediat măsurile necesare pentru a asigura securitatea”. Deși memorandumul se referea la posibilitatea înaintării Japoniei spre sud, Washingtonul a încercat să prezinte demersul american ca un avertisment cu privire la politica japoneză față de URSS.

În timpul unei conversații cu ambasadorul sovietic, Sumner Welles, secretar de stat al SUA, a spus, sub imperiul confidențialității; „ca urmare a unei întîlniri cu Churchill, Roosevelt, la 17 august, l-a convocat ambasadorul japonez, Amiralul Nomura, și i-a cerut să transmită guvernului de la Tokyo că, dacă Japonia întreprinde noi acțiuni agresive în Oceanul Pacific (Welles a repetat această expresie de două ori și a subliniat că Roosevelt nu a făcut o distincție între direcțiile sudică și nordică), atunci Statele Unite nu vor putea trece pe lîngă acesta indiferent, și vor lua imediat măsuri de represalii, punînd pe umerii japonezilor toată responsabilitatea pentru aceste consecințe”. Comunicînd aceste informații Moscovei, Umansky a scris: „La întrebarea mea dacă există un răspuns japonez, Welles a răspuns negativ și, cînd a fost întrebat dacă aceeași informare a fost făcută la Londra, el a răspuns afirmativ. I-am mulțumit lui Welles pentru informații, care, așa cum i-am spus, sînt cu atît mai satisfăcătoare cu cît este în spiritul propunerilor pe care i le-am făcut lui Roosevelt în 10 iulie în numele guvernului sovietic”.

Deși Uniunea Sovietică nu a fost menționată în memorandumul lui Roosevelt din 17 august, Tokyo a înțeles că americanii includeau URSS în „țările vecine”. Prin urmare, în răspunsul trimis pe 28 august lui Roosevelt, guvernul japonez a considerat necesar să asigure SUA că nu va întreprinde acțiuni militare împotriva URSS, „atîta timp cît URSS rămîne loială pactului de neutralitate sovieto-japonez, și nu va amenința Japonia sau Manchukuo, sau nu va lua măsuri contrare spiritului pactului”. Guvernul japonez și-a exprimat speranța că Statele Unite vor evita cooperarea cu Uniunea Sovietică, care ar putea reprezenta o amenințare pentru Japonia. Oficialii de la Tokyo au spus că „nu au intenția de a folosi forța militară împotriva vreunei țări vecine”. Cu toate acestea, declarațiile nu erau de încredere.

Deși Washington a arătat clar că nu va lăsa Uniunea Sovietică în dificultate dacă Japonia ar ataca URSS și ar „lua măsuri de represalii”, Moscova nu s-ar putea baza nici pe această promisiune. Temîndu-se de un război pe două fronturi, Stalin, în vara anului 1941, nu a putut lua o decizie cu privire la un mare transfer de trupe sovietice din Orientul Îndepărtat, deși aceste trupe erau extrem de necesare în apropierea Moscovei. Transferul unei părți a diviziilor din Orientul Îndepărtat și Siberia în vest a devenit posibil numai după ce Stalin a primit informații exacte de la rezidentul Serviciilor de informații militare din Japonia, Richard Sorge: la Conferința Imperială din 6 septembrie, s-a decis amînarea pînă în primăvara anului 1942 a implementării planului de atac Kantokuen asupra URSS, al cărui debut a fost programat pentru 29 august. În perioada 29 septembrie - 1 octombrie 1941, la inițiativa Statelor Unite și Marii Britanii, a avut loc la Moscova o conferință trilaterală la care au participat: din URSS – comisarul poporului pentru afaceri externe Vyacheslav Molotov, din Marea Britanie – ministrul aprovizionării Lord William Beaverbrook, din SUA – consilierul președintelui Statelor Unite în gradul ambasadorului Averell Harriman. În timpul conversației lui Stalin din 30 septembrie cu șefii delegațiilor SUA și britanice, liderul sovietic nu a mai ridicat problema asistenței militare americane către Uniunea Sovietică în cazul unui atac japonez. El a vorbit despre doar despre existenta unei modalități de a neutraliza Japonia. Harriman a remarcat: „Marea Britanie și America s-au ocupat mult de această problemă. Acum reprezentăm un front unit pentru a face Japonia să înțeleagă eroarea relației sale cu puterile Axei. Această politică, pe care o dezvoltăm de la întîlnirea președintelui cu Churchill (9-12 august), dă deja rezultate bune”. Optimismul lui Harriman cu privire la perspectiva retragerii Japoniei din Tripla Alianță a fost surprinzător, deoarece Japonia finaliza pregătirile pentru un război împotriva Statelor Unite.

În septembrie, Stalin și-a declarat capacitatea de a respinge agresiunea japoneză. La 3 septembrie 1941, într-un mesaj către Churchill, liderul sovietic a scris: „Uniunea Sovietică, asemenea Angliei, nu vrea război cu Japonia. Uniunea Sovietică nu consideră posibilă încălcarea tratatelor, inclusiv a tratatului cu Japonia privind neutralitatea. Dar dacă Japonia încalcă acest tratat și atacă Uniunea Sovietică, va întîlni o respingere adecvată din partea trupelor sovietice”. Dorința lui Stalin de a neutraliza Japonia este o altă confirmare a faptului că războiul japonez-american nu a fost profitabil pentru Moscova. În protocolul Conferinței de la Moscova semnat la 1 octombrie, Statele Unite și Marea Britanie s-au angajat să furnizeze Uniunii Sovietice în perioada 1 octombrie 1941 - 30 iunie 1942, lunar, 400 de avioane, 500 de tancuri, tunuri antiaeriene și antitanc, aluminiu, tablă, plumb și alte tipuri de arme și materiale militare. Uniunea Sovietică și-a exprimat disponibilitatea de a aproviziona Marea Britanie și Statele Unite cu materiile prime de care aveau nevoie. În același timp, Stalin a luat în considerare faptul că, dacă Statele Unite ar intra în război, aceste provizii ar putea fi reduse brusc; numai din acest motiv, versiunea conform căreia era interesat de un război japonez-american pare neverosimilă. Luînd decizia de a lupta mai întîi cu Statele Unite și Marea Britanie în Pacificul de Sud, japonezii au făcut tot posibilul pentru a crea impresia opusă la Washington și Londra: condorm versiunii lor, Japonia intenționează să lovească Uniunea Sovietică în viitorul apropiat. Dezinformarea japoneză a avut succes.

Exprimată în mesajul prim-ministrului japonez, Fumimaro Konoe, către președintele Roosevelt din 28 august, „speranța guvernului japonez că Statele Unite vor evita cooperarea cu Uniunea Sovietică” și propunerea de a aranja o întîlnire personală între Konoe și Roosevelt trebuia să convingă Washingtonul de reticența Japoniei de a merge la o confruntare cu America. O alternativă la mișcarea japoneză spre sud a fost opoziția Japoniei față de URSS. Aceasta a convins guvernul SUA de corectitudinea planului operațional al Flotei Pacificului, aprobat la 21 iulie 1941, care a pornit de la inevitabilitatea unui război sovieto-japonez. „Ce interese vitale ale Statelor Unite pot amenința Japonia?”, titra „Chicago Tribune” pe 27 octombrie 1941. „Nu ne poate ataca. Acest lucru este imposibil din punct de vedere militar. Chiar și baza noastră din Hawaii nu este la îndemîna unui atac eficient din partea flotei sale”. Statele Unite și Marea Britanie au pornit de la concluzia eronată că, în legătură cu înaintarea trupelor germane la Moscova, se apropia data unei invazii japoneze împotriva URSS. „Cred că ei (japonezii) vor merge spre nord”, i-a scris Roosevelt lui Churchill pe 15 octombrie 1941. Premierul britanic a fost de acord cu președintele SUA. Aprecierile lor au fost consolidate și mai mult odată cu numirea generalului antisovietic Hideki Tojo în funcția de prim-ministru al Japoniei la 18 octombrie. Așteptările unei invazii japoneze în Orientul Îndepărtat și Siberia au fost alimentate de la Tokyo pentru a convinge Washingtonul că noul cabinet va începe un război împotriva URSS, făcînd totodată eforturi pentru a finaliza cu succes negocierile cu privire la o soluționare cu Statele Unite. Ambasadorul SUA în Japonia, Joseph Grue, a contribuit de fapt la răspîndirea dezinformării japoneze. Pe 20 octombrie, el a telegrafiat la Washington: „Cred că este prea devreme să-l considerăm pe Tojo drept un lider militar care conduce (Japonia) la o confruntare cu Statele Unite”.

Extinderea „Pactului Anti-Comintern” de către Ger­mania, Japonia, Italia și sateliții acestora la 25 noiembrie 1941 a dat impresia că acest bloc prioritizează zdrobirea Uniunii Sovietice. Un raport american de informații din 29 noiembrie 1941 stipula că „Uniunea Sovietică este ținta principală a atacului Japoniei în următoarele trei luni”; și exprima încrederea că guvernul japonez va arăta dorința de a ajunge la un acord cu Statele Unite. Ofițerii americani de informații au ajuns la o concluzie similară, în special ca urmare a analizei cablogramelor diplomatice decodate care erau transmitse de la Tokyo către ambasada Japoniei din Statele Unite. Astfel, într-o telegramă cifrată a ministrului de Externe Shigenori Togo, datată 16 noiembrie, către ambasadorul Nomura, s-a subliniat faptul că japonezii, cu prima ocazie favorabilă, își pot îndeplini planul de a invada Extremul Orient sovietic. Direcția unei telegrame cu un asemenea conținut este dificil de explicat. Există două explicații posibile. Fie exista presupunerea că a făcut parte dintr-o operațiune de dezinformare, fie dovedește că japonezii știau că expedierile lor erau citite de americani. O explicație mai plauzibilă se bazează pe utilizarea expresiei „cu prima ocazie”. Nu există nicio îndoială că „obiectivul” însemna căderea Moscovei. După cum demonstrează documentele japoneze, în acest caz a fost permisă performanța simultană a Japoniei în sud și în nord.

Conducerile Statelor Unite și Marii Britanii au fost interesate de acțiunea japoneză împotriva URSS, fapt care s-a manifestat prin furnizarea asistenței economice promise Uniunii Sovietice. Văzînd cum Hitler se străduia să ajungă la Moscova și japonezii își făceau pregătiri la granițele din Orientul Îndepărtat ale URSS, americanii nu se grăbeau să investească sume mari în afacerea aparent dezastruoasă de a ajuta capitala sovietică „condamnată”. Pînă la sfîrșitul anului 1941, în cea mai dificilă perioadă a luptei dintre Armata Roșie și Wehrmacht, Statele Unite au livrat către Uniunea Sovietică 204 de avioane în loc de 600 prevăzute de protocol, 182 de tancuri, în loc de 750. URSS a primit mai puțin de 0,1% din tot ajutorul american acordat statelor beligerante, pe baza Legii împrumuturilor. După cum a recunoscut Harriman, începînd cu 24 decembrie 1941, Statele Unite și-au îndeplinit doar o pătrime din angajamentele asumate în cadrul primului protocol de cooperare. Mai mult, atunci Statele Unite nu erau încă implicate în al II-lea război mondial, iar economia militară era în creștere.

RRM

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite