Cum se știe, pe data de 4 august 1829, prin semnarea Tratatului de Pace de la Adrianopole, avea să se oficializeze statutul Rusiei de putere protectoare asupra Țării Românești și a Moldovei, în dauna Turciei care, pierzînd războiul cu rușii, ajunsese să păstreze o suzeranitate mai mult formală în zonă. Tot atunci, cele două părți au hotărît ca, pînă în 1834, în Țările Române să se aplice o Constituție numită Regulamentul Organic. Pe lîngă libertatea comerțului, Tratatul de la Adrianopole a însemnat și inițierea unor reforme care, în cele din urmă, aveau să ducă la apropierea noastră de Europa. Practic, această politică de extindere a relațiilor bazate pe principiul liberei circulații a persoanelor și a mărfurilor s-a desfășurat în trei direcții mai importante.
Nu vom mai insista în direcția atît de cunoscută cu tinerii boieri români plecați la studii în Franța, Germania, Austria sau Anglia, de unde, plăcut impresionați de cele văzute acolo, vor reveni în patrie cu intenția nobilă de a aplica și la noi ideile moderniste europene din domeniile politic, economic, cultural sau din învățămînt, iar cei cu înclinații literare își vor consemna, pentru posteritate, impresiile de călătorie. Căci s-a scris mult despre ei.
Precum și despre rolul important jucat de diplomații și ofițerii ruși, însărcinați cu aplicarea Regulamentului Organic. Acești ofițeri, școliți prin Europa și, ca urmare, etalînd o înaltă educație, constînd în maniere elegante, rafinament social și cunoașterea de limbi străine, precum și uniforme strălucitoare, vor pătrunde în înalta societate românească, uneori, contractînd chiar și căsătorii importante.
În schimb, să le acordăm mai multă atenție călătorilor străini veniți în Țările Române cu misiuni comerciale, diplomaticești, în tranzit sau doar mînați de curiozitatea de a cunoaște o țară aflată la marginea lumii. În vreo cîteva rînduri, am apucat să-i cunoaștem pe acești vizitatori, parcurgîndu-le jurnalele de călătorie. Cum ar fi cazul cu dumnealui Wilhelm Basilius Kotzebue, consul rus la Iași, în perioada 1846-1856, cu rădăcini germane și autorul lucrării: ,,Din Moldova. Tablouri și schițe din 1860”. Cartea se constituie din cinci povestiri inspirate din peregrinările sale prin Moldova. Cititorul rămîne impresionat de faptele descrise, cum ar fi participarea la o vînătoare cu gonaci, pe un munte împădurit, sau vizita neplănuită la Mînăstirea Văratec. Primblarea prin lumea moldovenească se încheie cu portretul lui Tudor Ciocîrlan, un moldovean cinstit, care își așteaptă senin sfîrșitul, căci nepăsarea este starea lui sufletească obișnuită. Nepăsarea și, în cele din urmă, resemnarea.
Un alt călător care a străbătut pămîntul românesc este irlandezul Patrick O’Brien. În 1853, se îmbarcă la Constantinopol cu o misiune secretă din partea ministrului britanic de Externe, anume să-i înmîneze o scrisoare consulului lor de la București. Omul debarcă la Sulina. De acolo, ia o brișcă spre Galați, trecînd prin Brăila. Se urcă într-un vapor și trece prin Cernavodă. Apoi, ajunge la Giurgiu. Iarăși într-o hardughie trasă prin glod de niște gloabe răpciugoase. După o scurtă ședere prin București, motiv să descrie tîrgul și oamenii locului, pune cap-compas spre Viena, pe ruta Brașov-Sibiu-Arad-Szolnok. Impresiile de drum asupra realităților românești le-a așternut în lucrarea: ,,Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene, în toamna și iarna anului 1853”. Cartea a apărut la Londra în anul următor, cînd rusofobia occidentală atinsese cote alarmante (ca și în zilele noastre) și orice scriere împotriva expansiunii rusești era binevenită.
Și irlandeza Maude Rea Parkinson, contemporană sau poate chiar o cunoștință de-a lui Patrick O’Brien, după ce s-a săturat să tot călătorească prin Europa, în 1889, s-a stabilit, pentru 22 de ani, în București, devenind o apropiată a multor familii din high-life-ul Capitalei. Mulți oameni cu dare de mînă, dacă aveau nevoie de englezoaică la copii, pe dînsa o căutau. Momentul de vîrf în ,,nefericita și brava Românie” a fost anul 1916. De la ea ne-a rămas o carte de călătorie pe meleagurile românești - ,,Douăzeci de ani în România, 1889-1911”.
Între anii 1854 și 1856, în plin război ruso-turc pentru controlul gurilor Dunării și al strîmtorilor de la Marea Mediterană, medicul american James Oscar Noyes pleacă la drum pe Dunăre din direcția Viena, avînd ca stație terminus Bosforul și Constantinopolul, și de acolo Egiptul și Palestina. Impresiile acestui voiaj le-a așternut în cartea sa, ,,România, țară de hotar între creștini și turci (cu aventuri din călătoria prin Europa răsăriteană și Asia apuseană)”, devenind primul american care acordă atenție spațiului românesc.
Despre locotenentul Marcel Fontaine, membru al Misiunii Militare Franceze, participantă în primul război mondial, alături de români, și comandată de generalul Henri Mathias Berthelot, se poate spune că a iubit România din toată ființa sa. La fel și pe români, cît or fi fost ei de îndărătnici și de nepăsători. Avea un principiu: nu-i suficient să comanzi, mai trebuie și să verifici cum ți-au fost îndeplinite ordinele. Ne-a lăsat niște notații foarte interesante: ,,Jurnal de război. Misiune în România, noiembrie 1916-aprilie 1918”. După încheierea războiului, s-a căsătorit cu o româncă și a locuit 30 de ani în România.
Britanicul Sir Sacheverell Sitwell (1891-1988) încheie lista noastră de scriitori care au călătorit prin România, lăsînd posterității amintiri interesante despre noi și țara noastră, în 1937, la invitația prinților Anne Marie și Jean Callimachi. Pentru dumnealui, un om bogat și doritor de drumuri prin toată Europa, România, la data aceea, era o țară total necunoscută. Și întrucît Europa se sfîrșea la Nistru, pe cale de consecință, și România trebuia să fie la marginea continentului. Dar, petrecînd patru săptămîni pe la noi, după o călătorie de opt zile cu automobilul de la Londra, mare i-a fost surpriza cînd a găsit aici o țară plină de peisaje minunate, costume și broderii de tot felul și în general o diversitate culturală neașteptată, făcîndu-l să ceară înființarea unui muzeu de artă în aer liber, deși în 1935 abia se înființase la București Muzeul Satului. Întors acasă, în 1938 a scris volumul ,,Roumanian Journey”, tradus și tipărit la ,,Humanitas” în anul 2022, sub titlul: ,,Călătorie în România”.
Abia intrat pe teritoriul României, Sacheverell Sitwell a făcut primul popas la Brașov, unde l-a primit Regina Maria, nepoata fostei regine Victoria a Marii Britanii. Primele impresii sînt formidabile: în ciuda aparențelor, România este o țară extrem de bogată. Solul, deosebit de fertil, permite să se cultive orice. Iar în subsol găsești ce vrei: aur, sare, petrol, cărbune. Dar cea mai mare bogăție sînt oamenii. În România Mare simțul patriotic este extrem de dezvoltat. Chiar și minoritățile sînt gata să-și dea viața pentru țară. Românii, numărînd aproape 20 de milioane de locuitori, sînt un popor de gintă latină. Aproape patru secole am stat sub turci, cum au stat Serbia, Bulgaria și parțial Ungaria, și niciodată n-am fost anexați și siliți să construim moschei. Începînd cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza și pînă la Regina Maria, toți conducătorii noștri au contribuit la coeziunea românilor din cele două Principate.
Urmează un voiaj prin Transilvania cu automobilul, cu trenul sau cu căruța, pe itinerarul Brașov-Sibiu-Sighișoara, motiv să consemneze numai cuvinte de laudă pentru acest inegalabil ținut românesc. În primul rînd, reține elemente de arhitectură: garduri înalte ca de cetate, case din lemn cu pridvor la drum. Apoi, chiar și în ziua de muncă, toată lumea poartă costume populare. Peisaj tot mai verde, păduri de floarea-soarelui și de porumb. Viță-de-vie. Calea ferată merge paralel cu albia rîurilor, urmîndu-le curbele sinuoase. Transilvania seamănă cu Valea Nilului. Abundență de cai, oi și cornute mari. Cîrduri de gîște. Orașul Sibiu (Hermannstadt) e o așezare nemțească. Oameni molcomi pe care greu îi scoți dintr-ale lor. Impresionant i se pare Castelul Brukenthal cu colecția sa de tablouri olandeze și alte capodopere. Biserica evanghelică. Piața de flori (în special tuberoze). Costumele populare vîrstate cu alb și negru. Iarăși amintirea Transilvaniei – muzica maghiară și țigănească își are originea aici. Vezi două din Rapsodiile lui Liszt. Călătorul britanic dedică multe pagini țiganilor locali, unii dintre ei blonzi. Altfel: hoți, vicleni, duplicitari, fără demnitate, cerșetori, murdari. În schimb, muzica lor te cucerește încă de la primele acorduri. Sighișoara, o altă așezare germană din inima Transilvaniei, întemeiată de coloniștii aduși aici din Saxonia, în Secolul XIV. Blonzi și cu ochii albaștri.
Pe Valea Oltului, în drum spre București. Covoare oltenești. Mînăstirea Dintr-un Lemn. De unde îi vine denumirea? Cică de la o icoană găsită într-o scorbură. Neputînd fi scoasă de acolo, a fost adusă cu copac cu tot într-o încăpere și expusă publicului spre închinare. Băile Govora. Mînăstirea Hurezu, ctitorită de domnitorul Constantin Brâncoveanu. Cule, specifice locului, peste tot. Asigurau protecție în cazul atacurilor dinspre turci și tătari. Bucătăria oltenească, surprinzătoare. Țigani lăieți, țigani căldărari. Bisericile de la Curtea de Argeș, Cîmpulung și Rucăr. La Rucăr s-a păstrat individualitatea Neamului Românesc. Totul seamănă cu satele din Tirol, Grecia, Alpii francezi, Savoia. Covoare albe sau negre din blană de oaie. Brînză de capră în coajă de brad. Brînză afumată. Pui fripți, rumeniți pe cărbuni. Musaca de vinete de origine grecească. Mai multe generații trăind sub același acoperiș. Bărbații poartă costume venind din Secolul XVI. La o nuntă, petrecere mare amintind de satele din Pirinei.
De la Rucăr la Sinaia, Capitala de vară a României. Castelul de la Bran al Reginei Maria. Vile, hoteluri, restaurante de lux, parcuri și grădini. Dar România este și țara contrastelor. În spatele vilelor opulente, cartiere sărăcăcioase. Unii au comparat România cu Spania. Dar pe fața românilor nu citești acea nefericire și acea melancolie, care au un caracter endemic la spanioli.
Drum spre București. Sonde, bîlci, iarăși țigani. Popas la Conacul de la Mănești al prinților Callimachi. O masă îmbelșugată și iarăși la drum. Șos. Kiseleff, 17, locul găzduirii. Climă excesivă: cînd veri toride, cînd ierni geroase și cu multă zăpadă. Pe Calea Victoriei, grădini fermecătoare alternează cu bordeie. În schimb, biserici și mînăstiri impresionante: Colțea, Doamnei, Stavropoleos, Antim, Văcărești, Kretzulescu; Țigănești, Pasărea, Căldărușani, Cernica. Palatul Regal și Teatrul Național. Ateneul. Degeaba au numit unii Bucureștii Micul Paris: dezamăgirea turiștilor e prea mare. Între Occident și Fanar e o distanță astronomică.
Călătorie pe firul Dunării spre Deltă. Peisaj mirific. Vâlcov e Veneția românilor. Lipovenii, un popor aparte.
Plimbare prin Bucovina. Mînăstiri unice: Drago­mirna, Sucevița, Voroneț, Humor, Vatra Moldoviței. Provincia poate fi ilustrată printr-o biserică răsărind dintre brazi. Pînă să pășești în Bucovina, e musai să poposești în Iași și în Neamț. Numai mînăstiri și evrei veniți în special din Galiția. De neuitat sînt: Trei Ierarhi, Sf. Nicolae, Golia, Galata și Cetățuia. Urmează: Bistrița, Văratec, Agapia, Secu, Neamț.
Cernăuți e un oraș în majoritate plin de evrei. Se vorbește mai mult idiș și nemțește. Geniul orașului se manifestă prin teatru. Hotinul, un oraș mohorît și deprimant. Puhoi de evrei.
Urmează trenul spre Cracovia și de aici acasă.
PAUL SUDITU