Cacealmaua numită Schengen (1)
  • 14-11-2022
  • 0 Comentarii
  • 205
  • 0

România – între struguri și lalele
Undeva, în vestul Europei, există un stat numit Luxemburg, oficial Marele Ducat de Luxemburg, țară care se învecinează cu Belgia la vest și la nord, cu Germania la est, și cu Franța la sud. Un stat micuț (peste 2500 de kilometri pătrați, al 177-lea stat, ca întindere, la nivel mondial, cu pînă în 690.000 de locuitori). Amplasarea sa centrală și politica dezvoltată de o democrație reprezentativă cu un monarh constituțional, condus de un mare Duce, au făcut din micul stat Luxemburg unul din cele mai dezvoltate state din lume (luînd în considerare PIB-ul pe cap de locuitor). De asemenea, ca urmare a experienței și suferințelor în cel de-al II-lea Război Mondial, Luxemburg a manifestat o largă deschidere spre medierea dintre Franța și Germania, ceea ce a condus la fondarea Uniunii Europene.
Astăzi, capitala, Luxemburg, este, împreună cu Bruxelles și Strasbourg, una din cele trei capitale ale Uniunii Europene și sediul Curții Europene de Justiție.
În partea de sud a statului Luxemburg se află localitatea Schengen la întretăierea granițelor dintre Luxemburg, Germania și Franța. Fiind  legată de capitală, Schengen este un canton al Luxemburgului. Deși nu are nici 2.000 de locuitori, avînd gospodăriile întinse pe 10 kilometri pătrați, Schengen a devenit un fel de emblemă europeană, începînd cu 14 iunie 1985 cînd, pe vasul „Princesse Mavie-Astrid”, care naviga pe rîul La Moselle, în dreptul cantonului Schengen, șefii guvernelor din Germania, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg au semnat „TRATATUL DE LA SCHENGEN”, privind controlul frontierelor interne în Uniunea Europeană.
Pe parcursul anilor, în etape succesive, acest document a fost amplificat și completat, ajungîndu-se la textul de astăzi, cînd „spațiul Schengen” dă atîta bătaie de cap românilor. Cu modificările de rigoare și cu atragerea altor state europene în această convenție (26 de țări, majoritatea membre UE – Elveția, Norvegia, Liechtenstein și Islanda, sînt din afara UE), Schengen a devenit un adevărat miraj pentru milioanele de locuitori ai bătrînului continent, pentru unii dintre aceștia (români, bulgari, croați, ciprioți) Schengen poate fi considerat o Fata Morgana. Desigur, eliminarea controalelor la frontierele interne ale statelor semnatare, la care se adaugă alte beneficii: cooperare polițienească, judiciară și vamală între statele semnatare, precum și prevederi comune în materie de vize, migrație și azil, sînt cîștiguri efective la nivelul civilizației Secolului XXI, în contextul dezvoltării supranumerice a lumii contemporane și a fenomenului circulației indivizilor peste granițe, în căutarea unui loc de muncă mai bun sau, aiurea, atrași de aventuri internaționale.
Dacă pînă la acest punct putem înțelege coordonatele mirajului numit „Spațiul Schengen”, exploatarea acestei faci­lități extranaționale doar în folosul unor state europene, altele nefiind „demne” de acest statut privilegiat, iată că ajungem să analizăm acest spațiu și prin prisma unor discriminări artificiale, așa cum se petrec lucrurile cu România. În acest caz, brodînd chestiunea Schengen pe evantaiul de compromisuri la care  este supusă România de către un alt stat membru al Uniunii Europene, marșînd, în mod pervers, pe impactul emoțional al țintuirii țării noastre la porțile de miere ale Schengen-ului, propun să întoarcem și cealaltă față a medaliei – cea sumbră – și să arătăm, în mod deschis, pînă la ce nivel dizgrațios a coborît clasa politică din România anului 2022, stînd în genunchi înaintea ingratei promisiuni de a primi cale liberă spre... Raiul Schengen!
Fără a eluda avantajele acestei comuniuni europene, croșetate, totuși, pe haina generoasă a țărilor care sînt îndrituite în a lua caimacul economiei europene, vă provoc în a privi acest fenomen și de pe poziția unui român simplu, un cetățean neimplicat în dese călătorii în afara Țării, în scop de business sau, de ce să ocolim realitatea – călătorii în scopuri frauduloase, despre care ni s-a dus buhul pe toate meridianele și paralelele Globului Pămîntesc, scop în care deschiderea totală a frontiereler și desființarea controalelor vamale ar fi o mană cerească pentru astfel de „turiști”. În această cheie vă provoc să citiți acest material jurnalistic, urmărind, în prim-plan, cum, pentru un drept cucerit, forțele politice românești de la cel mai înalt nivel (Președinție, Parlament, Guvern) pun pe tavă resurse însemnate din economia României (din ceea ce a mai rămas nefurat pînă acum), stînd ghiocel în fața Guvernului Olandei – singura țară care se încrîncenează ca România să rămînă pe dinafara Schengen-ului.
După ce vom trece în revistă suita de erori și lista de sacrificii pe care – cu o ușurință condamnabilă le săvîrșește Puterea de la București – concluzia aparține fiecăruia dintre noi, pentru că fiecare avem de cîștigat sau de pierdut din această ecuație. Depinde ponderea procentajului în cele două entități.
Pornind de la stema localității Schengen – un vultur războinic, avînd deasupra doi struguri stilizați, dovada zonei viticole în care se află, și extrapolînd cu denumirea Olandei ca „țară a lalelelor”, ceea ce ați citit pînă acum poate fi așezat, simbolic, sub intertitlul „România – între struguri și lalele”.
Uniunea Europeană – între Parlament și Consiliu
În acest an bătălia pentru Schengen a căpătat proporții nevero­simile. De parcă de acest vot ar atîrna însăși existența României, forțele politice de la București se zvîrcolesc de ceasul morții spre a îmbuna guvernul olandez (singura țară care, deocamdată, este împotriva aderării României la spațiul Schengen) să ne deschidă și nouă poarta Raiului. După ce votul din Parlamentul olandez, potrivit căruia Olanda nu trebuie să voteze pentru aderarea României și Bulgariei la spațiul Schengen, a fost favorabil neacceptării (85 la 65), o gură de aer am primit-o din partea Parlamentului European, care s-a declarat pentru aderarea României și Bulgariei la spațiul Schengen. Numai că... numai că votul decisiv nu este al Parlamentului, ci al Consiliului European, din 8 noiembrie 2022 (o variantă).
Analiștii politici trag un veritabil semnal de alarmă amintind că, de fapt, nu este pentru prima dată cînd Parlamentul European este în favoarea aderării Țării noastre la spațiul atît de rîvnit, Schengen. Dacă politicienii noștri stau prost cu memoria, le reamintim noi marile promisiuni ale Europei pentru liniștea României: așa cum forul Parlamentului European și-a încălcat pe inimă și a catadicsit că putem intra și noi în rîndul lumii, adică în spațiul Schengen, au mai făcut-o și în sesiunile din anii 2018, 2020 și 2021. Rezultatul? De fiecare dată, în Consiliul Europei, țările vestice (cu rîndul) s-au opus. De data aceasta se pare că Olanda rămîne cea mai inflexibilă, „tainul” pretins de „Țara lalelelor” însemnînd pierderea autorității naționale asupra unor obiective economice de anvergură considerabilă, națională, despre care voi scrie la momentul oportun.
Dovada palpabilă a cacealmalei de mai sus – optimism neverosimil, în urma votului Parlamentului European – a venit imediat: în întrunirea Consiliului European de la Bruxelles, din 20 și 21 octombrie 2022, pe agenda de lucru nu a figurat nici un punct care să fi făcut referire la România, în raport cu spațiul Schengen. Și asta după votul favorabil din plenul adunării generale a parlamentarilor, nu? Cu ce ne încălzește pe noi, românii, faptul că Rezoluția Parlamentului European ne-a fost, în mare parte, favorabilă, dacă, după ajungerea ei la Consiliul European, unde este nevoie de unanimitatea statelor membre, Olanda (și mai nou – ca rezervă – Danemarca) votează împotrivă? Și în obținerea acestui vot, ca și în alte prilejuri în care România avea ceva de „primit”, la mare trecere sînt șantajul și intimidarea, prezente fie în mod direct, fie cu un fel de perdea de fumigene! De ce să băgăm capul în nisip, precum struțul și să orbecăim pe cărările întortocheate ale Uniunii Europene, tot sunînd din zurgălăi, poate, poate ne-o auzi Bruxelles-ul? Numai premierul României nu aude și nu vede jocul de glezne al omologului său olandez, Mark Rutte! Altfel nu s-ar fi entuziasmat la înșelătorul vot din Parlamentul European, uitîndu-se-n oglindă și lăudîndu-se pe el însuși, cu PNL, cu tot. Ascultați vocea civilă a unui cazon, pe post de prim-ministru: „România a mai făcut încă un pas către admiterea în spațiul Schengen: Parlamentul European a votat o rezoluție prin care cere Consiliului Uniunii Europene să aprobe intrarea țării noastre în spațiul de liberă circulație. Votul covîrșitor în favoarea cauzei României a venit pe fondul susținerii pe care o avem din partea Partidului Popular European, care are cel mai numeros grup de europarlamentari. Azi am văzut cît de important este sprijinul marii familii europene de centru-dreapta, din care PNL face parte. Admiterea în spațiul Schengen tocmai a intrat pe ultima sută de metri”.
Desigur, încurajați de succesul votului din Parlamentul European (547 voturi pentru, 47 împotrivă și 46 abțineri), politicienii de la București (nu numai premierul Ciucă) și-au făcut curaj, visînd și ei că sîntem pe „ultima sută de metri” pînă la înfrîngerea barierelor artificiale, coborîte de către Olanda în fața tirului numit România. Analizînd unele declarații venite de la București, descoperim deosebiri și nuanțe diferite în cuantificarea ultimelor rezultate de la Bruxelles, ceea ce ne face să credem că, existînd păreri contrarii (optimism versus scepticism) din acest dualism politic se pot naște propuneri, măsuri și hotărîri viabile, care să demonstreze Europei că România  nu cerșește o anume facilitate, realitatea istorică (și faptică) atrăgînd după sine un vot în Consiliul European pe măsură. Nu ascund faptul că, imediat după acceptarea României în spațiul Schengen (odată și odată, va fi!) autoritățile centrale de la București vor dansa și vor chiui de bucurie, împăunîndu-se cu epocala victorie a României contemporane sub înțeleapta și curajoasa lor conducere! Astfel au procedat și cu prilejul aderării Romîniei la NATO și la UE, după care, încet, dar sigur, au apărut fisuri grave în aceste două entități multinaționale, mulți români ajungînd la concluzia că era mai bine cu România în afara acestor organisme, dovedite, pe alocuri, improprii dezvoltării Țării noastre,  ba chiar cu daune neprevăzute.
Adevărata miză a unui refuz perpetuu
Vorbind pe românește, din atîtea amînări bazate pe obiecții neverosimile sau care nu făceau parte din canavaua pregătirii Țării pentru marea aventură numită Schengen, putem spune franc: ne-am cam săturat de mofturile europarlamentarilor lui Mark Rutte și de speculațiile la care sîntem supuși, doar ne vom „disciplina” și vom cădea la pace cu exigența birocratică a Țărilor de Jos. Pentru a le arăta că românii nu sînt proștii Europei, iar România nu este un sat fără cîini și nici nu are statutul unui om nevoiaș, care se tîrăște într-un cărucior pentru ologi, cerșind o bucată de pîine și milă de la vecini, vom trece în revistă cîteva etape parcurse de România postdecembristă, în efortul de a se încadra în noul șuvoi democratic european, cu reperele principale din această epopeee numită Schengen.
Atracția pentru valorile europene (nu întotdeauna reale!), precum și contextul dezvoltării societății românești după 1989, cărora li s-a alăturat ambiția noii clase politice de la București de a se afirma pe plan european, au generat o serie de orientări și hotărîri politice și administrative care au pregătit terenul pentru faza actuală, refuzată cu încrîncenare României – anume, acceptarea intrării Țării noastre în Spațiul Schengen. Dacă dăm filele calendarului înapoi constatăm că, încă de la hotarul dintre milenii (2000), România acceptase propunerea de a face parte din marea familie europeană, a țărilor cu statut de membru al Uniunii Europene, la 1 ianuarie 2007 devenind stat membru al Uniunii Europene.
Știm cu toții, cei care urmăream pe atunci politica noastră de aderare, că nu a fost ușor să îndeplinim unele cerințe care făceau parte din drepturile și obligațiile acestui statut. Măsurile de acompaniere ce au fost luate de România pe parcursul pregătirii pentru aderare, dintre care notăm: prevenirea sau remedierea deficiențelor în domeniul siguranței alimentelor, fondurilor agricole, reformei sistemului judiciar și luptei împotriva corupției. Ultimele două componente ne dau și acum bătăi de cap – Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV) – fiind folosit, în prezent, de Guvernul Olandei, pe post de Bau-Bau, în frîna pusă României la poarta dinspre Schengen (acest lucru, ca și fenomenul corupției, nu are nici în clin nici în mînecă legătură de determinare cu definirea aderării României în Spațiul Schengen).
Odată cu recomandarea Comisiei Euro­pene (2011), ca România și Bulgaria să poată accede la Schengen – în urma multiplelor controale și verificări din partea organismelor de specialitate de la Bruxelles, constatîndu-se îndeplinirea condițiilor tehnice cerute, problemele securității frontierelor fiind de primă urgență – ne consideram în rînd cu Europa. După cum s-a văzut, a fost doar o iluzie a noastră, calculele meschine, socotite pe abacul poziției de „guvernator” de unele state din Spațiul Schengen, ne-au ținut pe tușă, motivele inventate fiind prezentate drept rămîneri în urmă ale României în ceea ce privește condițiile aderării la Schengen. La rezoluțiile anterioare ale Parlamentului European, cu vot favorabil primirii României în Schengen, în Consiliul Europei, inițial, se opuneau 5 state, printre care Germania, Franța, Finlanda. Astăzi, pe baricade a rămas Olanda, cu probabila ei înlocuitoare – Danemarca.
De ce se încăpățînează Olanda în a umili România, în ultimii ani?
Neintrodușii în tematica Schengen și neinițiații în jocurile de culise ale puterilor politice naționale și transnaționale, pot pune atitudinea Olandei pe seama unei exigențe și a unei rigurozități exagerate olandeze. Realitatea, pusă în evidență de ultimele manifestări ale Guvernului de la Haga, configurează plastic demersul acestuia – esența întregii tevaturi fiind de proveniență politică. Iată cum, interese politice, înfrățite cu aranjamente economice, pot determina – în condiții de necesitate guvernamentală – măsuri aberante, care pot înclina balanța dreptății unei națiuni în zona periculoasă a dezvoltării sale.
Hai să exemplificăm o parte a cacealmalei pe care ne-a pregătit-o Guvernul olandez, încercînd să mascheze otrava unor jonglerii politice prin frumusețea și fragilitatea lalelelor de pe tarabele țigăncilor din piețele de flori bucureștene.
1. Amenințarea portului românesc Constanța.
Portul olandez Rotterdam este cel mai mare port industrial din Europa și se află în Top 10 pe plan mondial. Portul Constanța, situat pe coasta vestică a Mării Negre, nu se poate compara cu cel olandez, însă are un mare atu din punctul de vedere al reducerii semnificative a distanței de transport a mărfurilor venite de pe continentul asiatic. Un calcul făcut de specialiști demonstrează că destinația mărfurilor asiatice fiind Portul Constanța, în locul Rotterdamului, drumul pe apă ar fi scurtat cu 5.000 de kilometri. Consecința acestei noi rute de transport maritim? Reducerea timpului cu săptămîni de zile și, implicit, o economie financiară însemnată.
Aceasta fiind formula de eficiență financiară, cu pierderi imense pentru Rotterdam, politica olandeză ne spune că România trebuie să mai stea departe de Schengen, în acest fel portul Constanța constituind o amenințare zero la adresa portului Rotterdam. Sau, mai există o variantă: cedarea cu prioritate a modernizării Portului românesc unor firme olandeze, probabil, Damen, și privatizarea acestuia, situație în care tragerea de timp și modificarea proiectelor de lucru ar scoate din joc încă pe multe decenii Portul Constanța, Rotterdamul rămînînd să-și desfășoare liniștit (și în cîștig) activitatea portuară, sfidînd ocolul imens (și inutil, în cazul intrării în joc a Portului Constanța); din Canalul  Suez, prin Mediterană, strîmtoarea Gibraltar, Marea Mînecii, Marea Nordului și Marea Baltică; în loc de: Canalul Suez, puțină Mediterană, Strîmtoarea Bosfor, Marea Neagră – Constanța!
Apropo de această variantă, iată că, încă de acum 8 ani, din 2014, ministrul de Externe de atunci în Guvernul de la Haga, Frans Timmermans, avansa ideea cooperării între cele două porturi, afirmînd: „Noi dorim să împărtășim din experiența noastră în domeniul logisticii și organizării portuare și nu doar că ar fi în folosul Constanței, dar și pentru că ar fi în beneficiul Rotterdamului”, considerînd că o asemenea alianță ar permite României și Țărilor de Jos să controleze întregul transport european de mărfuri pe cale maritimă și fluvială. Interesantă această viziune a unui fost ministru olandez, doar că e una de  complezență sau de tatonare, realitatea arătînd altfel: guvernele conduse de Mark Rutte, începînd cu anul 2010, au respins la indigo cererile României de aderare la Spațiul Schengen. Diferență între teorie și practică...
2. Războiul corvetelor.
Un alt punct forte pe care mizează Guvernul olandez în menținerea presiunii asupra României în ceea ce privește aderarea Țării noastre la Spațiul Schengen, punct bazat pe dezvoltarea  unui șantaj mediatic, este problema celor 4 corvete comandate de M.Ap.N. Istoria acestei comenzi a început acum 3 ani printr-o licitație cîștigată de Naval Group (Franța), asociat cu Șantierul Naval Constanța, cu o ofertă de 1,2 miliarde de euro, în detrimentul firmei olandeze Damen, care oferise un preț de construcție mai mare cu 50 de milioane de euro. Din acest moment a început povestea construcției celor 4 corvete, materializată printr-o contestație din partea firmei olandeze și prin amînări succesive, de data aceasta intrînd în joc politicul pentru adjudecarea miliardului și ceva de euro.
Folosindu-se de avantajul firmei Damen, care are în România două șantiere navale (Galați și Mangalia), în care se pot construi cele 4 corvete și moderniza cele două fregate Tip 22 din dotarea Forțelor Navale, față de Naval Group, care a intrat în asociere cu Șantierul Naval Constanța, prin toate mișcările ulterioare (diplomatice, politice, militare, emoționale), Guvernul de la Haga dorește să impună cîștigarea acestui contract economic. Pe acest curs al filonului de sorginte economică, politicul de la Haga se pretează la un adevărat șantaj, ținîndu-ne într-un șah perpetuu în ceea ce privește acceptarea României în Spațiul Schengen, folosindu-se de votul Olandei în Consiliul European, forțînd mîna Guvernului de la București, guvern în stare de orice compromis și sacrificiu național, numai pentru a se putea lăuda cu „victoria de la Schengen”.
Evenimentele din ultima vreme, avînd în centrul acestora acțiuni directe din partea Guvernului olandez, cu încrengături la ministerul Economiei de la București și la Palatul Cotroceni, converg spre un final descurajator și îngrijorător pentru România. Despre jocurile murdare care preced încă o formă politică a intereselor naționale românești, precum și despre forțele implicate în cacealmaua numită „Schengen”, în numărul viitor al revistei noastre.
(va urma)
GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite